Confesiunea unei cititoare: “Sunt mamă la 16 ani… o victimă a destinului”

Sunt o mamă de 16 ani

Poate că sunt o victimă. A unor mentalităţi învechite, a ironiei sorţii, a destinului sau, ştiu eu, poate sunt doar o femeie inadaptată. Ca un copil care trăieşte într-un fel de lume a lui şi pe care ceilalţi nu-l prea înţeleg. Un copil care are copil… Da, imi place cum sună. Sunt mamă la 16 ani…

 Eu m-am născut la oraş dar părinţii mei erau, să spun aşa,  prima generaţie încălţată. Nu s-au iubit la căsătorie fiindcă aşa era la ei la ţară, te luai cu un băiat ca să ai o casă, să fii în rândul lumii. Fata trebuia doar să fie sănătoasă, voinică şi bună de muncă. Şi nici pe mine sau pe surorile mele nu ne-au iubit. Sau n-am simţit noi iubirea asta. Am fost trei surori şi eu am fost cea mai mare. Adică prima născută. La fiecare sarcină tata spera că va fi un băiat şi, când vedea că nu-i aşa, era crunt de furios. Ce dracu vrei să fac cu atâtea fete, fă?', răcnea beat, de se auzea până-n colţul străzii. Pe noi ne-a crescut ca la ţară. Cărat, splălat, măturat, nu stat degeaba. Degeaba însemna la el şi cititul cărţilor, lucrul care pe mine mă încânta cel mai mult. Te cuconişi, ai?',. întreba de câte ori eram prin vreun colţ, cu o carte în mână. Şi jap, una peste urechi. Nu, de fapt sunt un pic nedreaptă cu taică-meu. Mă gândesc acum că el mă admira într-un fel ciudat. Toţi ai lui se târâseră cu greu prin şcoală, mulţumindu-se cu trei-patru clase şi acum parcă se îmbăţoşa de un fel de mândrie, când mă altoia cu cureaua. A fost şocat când am terminat a întâia cu cununiţă. Mai târziu, în casă s-a instaurat o nouă ordine. Celelalte fete trebuiau să muncească, în schimb eu premianta' aveam tot timpul să învăţ. Şi profesorii se mirau cum puteam să fiu eu mereu prima din clasă, când ştiau în ce condiţii stăteam. Un apartament confort doi, de două camere, unde locuiau trei copii împreună cu părinţii lor. Noi dormeam toate într-o camera şi de învăţat învăţam cu schimbul. Până într-a cincea când n-am mai rămas decât eu la şcoală, că aşa a vrut tata.
De pe-atunci am început să-mi clădesc o lume imaginară. La şcoală, le spuneam colegelor că ai mei sunt profesori şi că am numai un frate. Povestea asta cu fratele era marele meu secret. Înalt, blond şi neapărat cu ochii albaştri. El mă salva mereu din ghearele oamenilor răi. I-am dat şi un nume, Adrian. Eram Adrian şi Adriana. În mintea mea el care îmi era la început frate', a devenit, în prima clasă de liceu, logodnic'. Era prinţul meu. Pentru că e obligatoriu, nu-i aşa, ca fiecare prinţesă să-şi găsească şi un prinţ.
Ca să nu afle nimeni adevărul, nu-mi invitam niciodată colegele la mine acasa. Ştiam că nu e bine, că e o minciună, dar nu puteam să renunţ la povestea mea. Ciudat, dar într-un fel simţeam că-mi face bine. Că realitatea visului era cu mult mai adevărată decat mizeria vieţii de zi cu zi. Fetele mă înnebuneau ca să-l cunoască, eu le tot promiteam să-l aduc la şcoală într-o bună zi, azi- mâine…
Într-o seara, la un ceai' l-am cunoscut. Era exact aşa cum îl visam eu şi m-am îndrăgostit iremediabil. Am schimbat câteva vorbe şi i-am spus direct că-l iubesc nebuneşte, că el este alesul meu. Şi tu eşti a mea', a râs el frumos şi m-a îmbrăţişat şi eu simţeam că mă topesc. Mă gândesc acum cât de ridicolă trebuie să-i fi părut eu, care îi cădeam din senin la picioare. Dar atunci nu mai ştiam nimic, parcă îmi luase cineva minţile. Îl sunam acasă, îl aşteptam la şcoală, la uşa blocului, îl urmăream să văd dacă nu minte când spune că se duce la meditaţie şi că nu poate să iasă cu mine. I-am cedat bine-nţeles, de la prima sa încercare. Eram virgină dar asta nu avea nici o importanţă pentru mine. Făceam asta ferm convinsă că de acum încolo, toată viaţa, el va fi alături de mine. Probabil că, la început, el a fost  flatat de admiraţia mea, de faptul că stârnise pasiunea aceea devoratoare. Doar că nu era nici pe departe un prinţ, ci un puşti zăpăcit care-şi trăia din plin adolescenţa clocotind de hormoni. Pentru el, figuram doar ca o aventură de o noapte, de care apoi nu mai ştia cum să scape. Tot zicea că are de învăţat, că mama, că tata, că câr că mâr, ori lăsa telefonul să sune în neştire deşi eu ştiam că e acasă. Mă evita cu tot felul de pretexte străvezii care acum mi-ar stârni râsul dar pe atunci le înghiţeam pe nemestecate. Cred că-l exasperam şi mai mult că sigur mă credea nebună. Frumuşică, deşteptăţică, dar nebună. Aşa că mi-a dat papucii cum se zice pe româneşte şi mi-a şi explicat cât se poate de clar motivul: Vreau să-mi trăiesc viaţa, nu să fiu legat de o nebună', spunea el furios, iar eu plângeam de sărea cămaşa de pe mine.

Nu mi-a mai răspuns niciodată la telefon, aşa că atunci când am constatat că eram însărcinată, a trebuit să-i scriu o scrisoare. Nu-l imploram, nu-i ceream nimic, nici măcar un sfat, sau bani sau eu ştiu ce. Nimic. Doar îi spuneam că va fi tată. Mai târziu mi-a spus că a crezut că e doar o manevră de-a mea ca să-l leg la gard', dar nici măcar nu s-a ostenit să vadă dacă e ceva adevărat. M-a lăsat în plata Domnului, mulţumit că poate el să iasă cu cine vrea şi să-şi vadă de viaţa lui. Însă pe mine, realitatea crudă a sarcinii mă zguduise serios. Nici nu ştiam încotro să o apuc. Ai mei ar fi fost ultimii care să mă înţeleagă, iar prieteni nu prea aveam. Mamei poate că i-aş fi spus- la urma urmei şi ea mă avusese pe mine la fel de tânără- dar mi-era teamă că mă va trimite să fac un chiuretaj și eu îmi doream copilul ăsta. Eram absolut convinsă că va fi băiat şi va arăta exact ca-n visul meu, blond cu ochii albaştri. Pe Adrian, tatăl copilului nici atât nu mă puteam baza. Nu numai că  îmi dăduse de înțeles, dar îmi şi spusese direct că nu poate să mă suporte.
Trebuia să nasc în august. Am spus acasă că plec în vară într-o tabără cu colegii şi am venit la Bucureşti unde nu mă cunoştea nimeni. M-am angajat sezonier la o terasă dar când mi-a crescut burta, m-au dat afară. Nu mai ştiam ce să fac aşa că am sunat-o pe doamna Melania, diriginta mea. A fost singura fiinţă care m-a înţeles şi mi-a fost aproape în clipele acelea. M-a primit să locuiesc la ea, m-a dus la spital când a venit momentul şi după ce am născut tot ea a fost cea care a mers şi le-a spus alor mei. Copilul era exact cum visasem. Doar că era o fetiţă. O fetiţă blondă cu ochi albaştri. Nici mama nici tata nu au venit să mă vadă, dar mă aşteam la asta. Am continuat să stau la dirigintă acasă. Melania, care devenise peste noapte şi  mamă şi bunica era o domnişoară bătrână. Nu avusese niciodată copii, o familie deşi o dorise din tot sufletul. Devenisem casa cu trei fete'. Ai mei mi-au transmis: „Pentru noi eşti ca şi moartă”. Mi-e dor de mama mai ales, însă nici nu prea am timp să mă plâng: facultate, piaţă, apoi acasă la fetiţa mea. Apoi iar şi iar…

Într-o zi m-am trezit la facultate, faţă în faţă cu Adrian. Am tresărit violent când l-am văzut. Nu puteam înţelege  cum de fusese posibil să fac o pasiune atât de bolnavă pentru omul ăsta. Mi se părea un puşti cu fluturi în cap. E drept că şi rolul de mamă m-a maturizat profund. Am auzit că ai un copil', zice. Am discutat cu părinţii mei şi sunt de acord să-l recunosc. Să aibă un tată măcar în certificatul de naştere' „Nu, multumesc! Nici eu nici fetiţa nu avem nevoie de tine. Pot să o cresc şi fără nenorocita ta de pensie alimentară'.

Nu-mi venea să cred ce spuneam. Îl alungam din două vorbe pe cel cu care visasem să trăiesc o viaţă. Dar, între timp, realitatea crudă mă luase de gât şi nu mai credeam în poveşti.
Acum simt că familia Melaniei e, de fapt, familia mea, cea pe care mi-o dorisem dintotdeauna. Am învăţat că cel ce te iubeşte cu adevărat nu este cel care face risipă de cuvinte frumoase, ci omul pe care îl ai lângă tine atunci când ţi-e greu.

Mă doare cumplit că părinţii şi surorile mele nu s-au interesat niciodată de mine şi de nepoata lor. Nu i-a interesat nici cum o cheamă, nici dacă este sănătoasă. Dar nu-i nimic, am învăţat să iau viaţa în piept. Suferinţele trec până la urmă, dar fericirea de a avea un copil minunat nu poate fi umbrită de nimic. Mi-am jurat ca niciodată să nu ajung să-l părăsesc la greu, aşa cum a ales să facă mama mea. Pentru mine şi pentru fiica mea, viaţa, cu bune şi rele, merge oricum înainte.

Foto: Shutterstock

Citeste și:

Poveste adevărată: Lucetta Amelotti și Carlo Morandotti uciși de coronavirus

 

 

 

 

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe avantaje.ro
Recomandari
Libertatea
Publicitate
Huff
VIVA!
Retete
Baby
Sfatul parintilor
Mai multe din Povestile voastre