Cel mai iubit dintre tați a lucrat și pentru revista Avantaje

E cool, frumos, deștept, cu o carieră și o evoluție profesională briliantă, loial și foarte îndrăgostit de soția lui, cu care împarte firesc toate responsabilitățile de părinte.

Îmi place să cred că parte din felul în care prețuiește femeile se datorează și faptului că, vreo trei ani de zile, Dragoș Plăcintă a fost redactor-șef adjunct al revistei Avantaje.

Pe Dragoș îl cunosc de vreo 18 ani, de pe vremea când fusese cooptat să lucreze pentru rețeaua de colaboratori a revistei  Avantaje. Vreo trei ani de zile a fost redactor-șef adjunct nu doar pentru calitățile lui jurnalistice, ci și pentru latura sa feminină care îl făcea să interacționeze ușor și firesc cu colegele din redacție, femei din diverse decade de vârstă, și felul lui natural de a empatiza cu femeile. Am pus-o pe seama faptului că trăise într-o casă cu femei (mama, sora, apoi soția, soacra) și de pe atunci apreciam că va fi un tată de poveste pentru o fiică, bineînțeles.

Paternitatea a venit mult mai târziu, după ce Dragoș s-a reorientat (oarecum firesc) către presa glossy pentru bărbați, conducând două dintre cele mai prestigioase titluri în domeniu. Nu spunem care, una a sucombat, din păcate, așa că Dragoș și-a spus 'tot femeile-s baza', s-a recăsătorit și, la puțin timp, așa cum scria pe fruntea lui, a devenit cel mai instruit, devotat, implicat, adorat tată de fată pe care îl știu.

Ne-am reintersectat drumurile pe holurile Universității București, la seminariile pe care le țineam cu masteranzii de la Jurnalism. Fiecare cu fata lui, fiecare dintre ele obișnuite să își aștepte părintele în sala de curs, citind sau dormind, după vârstă. Cred că e unul dintre puținii tați care își depășesc partenera ca număr de luni în care își poartă pruncul în marsupiu. Cară copilul la piept, sacoșele în mâini și vorbește la căștile mobilului mai ceva ca femeile alea care jonglează cu copil, computer, casa, mașină, cum le vezi prin pozele cu care ilustrăm noi în revistă articolele despre supermame.

Sunt sigură că imaginea asta i-a rămas de pe vremea când lucra la Avantaje, dar am mai aflat că responsabile de acest devotament parental de excepție sunt și genele personale moștenite de la tată! Nu pot decât să îi doresc ca următorul născut (daaa, e pe drum, asemenea talente nu se lasă nemultiplicate!) să fie un băiat, la fel de vrednic precum tatăl și bunicul lui, care să fericească viitoare femei, ca soț și ca tată.

Jos pălăria, Dragoș!

Așadar, să recunoaștem personajele din tabloul de familie:

Ava Dalia Mateea Plăcintă – fiica, 2 ani si 6 luni, multiple ocupații

Cătălina Luchian-Plăcintă – mama, 28 de ani, consultant în informatică

Dragoș Plăcintă – tatăl, 43 de ani, jurnalist/cadru didactic universitar (part-time)

Ce a schimbat în viața ta, a voastră, venirea pe lume a copilului? Cum erai înainte și cum ești acum?

Păi, înainte ascultam power-metal și rock progresiv mai mult de unul singur, acum ascult împreună cu Ava. (Nu are un tricou de gen doar pentru că încă nu am găsit ceva pe măsura ei, așa că ne-am rezumat la Soft kitty…'.) Eram mult mai paranoic înainte – firește, am fost și ulterior, cam până când a împlinit un an și jumătate, totuși scăzând gradual în intensitatea emoțiilor și reacțiilor –, apoi, zic eu, m-am mai calmat'.

E o autoapreciere cât de cât obiectivă, susținută de prietenii mei de aici și – mai ales – din Budapesta, ultimii văzându-mă mult, mult mai des în decursul evoluției mele patern(al)e. În momentul de față, sunt în stare să o las să urce singură în toboganele înalte, spiralate, și pe panourile de cățărare. Am uimit-o chiar și pe soția mea, considerabil mai relaxată ca atitudine generală, acceptând ca Ava să se dea singură în trenulețul (pentru copii cu vârsta minimă peste cea a ei…) din parcul IOR.

De asemenea, mi-au scăzut simțitor standardele personale de igienă, cu precădere alimentară. La nivelul la care șochez lumea luând ceva de pe jos și băgând în gură. Sigur, nu chiar de pe stradă, mă gândeam mai degrabă la ce mai ajunge sub masa noastră. Soacra-mea a fost înmărmurită atunci când m-a văzut prima oară făcând asta. Tu, care nu mă lăsai să îmi pun geanta pe masă atunci când veneam la voi!?'

Te consideri un tată dedicat? De ce? Și ce înseamnă, de fapt, un tătic dedicat?

Vezi, nici eu nu știu ce înseamnă. Oricum, nu cred că ar fi câtuși de puțin corect să îmi pun eu singur această etichetă. Cei din jur zic că așa aș fi. Posibil. Știu doar că, până când Ava a împlinit doi ani, cu excepția a șase seri de deadline editorial, nu am ratat nicio băiță. Am spălat sute de olițe și am pus în mașina de spălat mii de scutece textile (cine știe despre ce e vorba înțelege foarte bine implicațiile senzoriale aferente).

Nu am lipsit de la nicio vaccinare, de la nicio programare la pediatru – din fericire, extrem de puține –, de la nicio oră de înot… scuze, am lipsit la una, după o noapte a non-burlacilor' (toți patru eram căsătoriți… și am rămas și după noaptea cu pricina) pe care au organizat-o, înaintea revenirii mele pe pământ natal, prietenii din Budapesta. Era fix ca într-un banc: un mexican, un elvețian, un leton și un român intră într-un bar… apoi în altele. Sper că asta mă face ceva mai rezonabil-uman, să nu sperii lumea la partea cu dedicația.

Ești un tată clasic? Dacă nu, cum crezi că ești și care e diferența?

Nu știu cât sunt un tată clasic, însă, cu siguranță, sunt o mamă clasică. Cu copilul în brațe' și sacoșele în mâini. Faptul că, de mai bine de un an și jumătate, o port pe Ava (acum, într-un soft-carrier bespoke = un sistem-unicat cu catarame, confecționat dintr-un wrap al soției de către o doamnă extrem de pricepută din Cluj) și nu o car într-un landou ori un vehicul asemănător mă ajută să am mâinile libere, disponibile.

De multe ori, mă întorc acasă cu produse alimentare și non-alimentare ce depășesc cu mult greutatea copilei. Slava Domnului că pot face asta, că mă ține carcasa', așa cum îmi place să spun de obicei, cvasivulgar și autoironic.

Dincolo de cumpărături și de partea cu implicarea, despre care am vorbit deja, sunt mesele. Mai cu seamă mic-dejunurile noastre, cu sau fără Cătălina, sunt ospețe în toată regula. Și durează, de regulă, minimum o oră-o oră și jumătate.

Revenind puțin la semantica primei părți a întrebării tale: tatăl meu gătea, la fel, nașul meu (până la 94 de ani), precum și fostul socru (sunt recidivist în materie de căsnicie), Dumnezeu să îi odihnească pe toți trei. Și tatăl soției este un bucătar pasionat și iscusit, și alte persoane pe care le-am cunoscut sau sunt încă în jur.

Dar sunt aproape sigur că tata a fost cea mai importantă influență masculină în materie de parenting, child & house care. Era tot timpul cu noi, nemaiducându-se la serviciu (fusese pensionat, din păcate… sau din fericire, depinde cum privești acum, pe caz de boală). El gătea ciorbele de legume ori tacâmuri și tocanele cu nostalgii de carne, ne lua de la școală (până când sora mea și eu am început să facem parcursul singuri), făcea mai toate cumpărăturile (stăteam și noi la cozi la rație și la pîine), ne scotea în parc și la cofetărie, ne ducea la dispensar/policlinică când era cazul; într-un cuvânt, avea grijă de noi pe timpul zilei, iar mama se ducea la școală, furnizând partea pecuniară să zicem ceva mai consistentă.

Așa că, într-un fel, consider că nu am cine știe ce merit extraordinar. Fac doar ce am văzut în casă, până la urmă. Am spus mai devreme din păcate sau din fericire' și nu am vrut să sune câtuși de puțin aiurea. Sigur că îmi părea – și îmi pare rău și acum – că tata, absolvent eminent de Filozofie, nu mai avea o activitate care să îi dea satisfacții intelectual-egoiste, însă probabil că și el, și noi am avut totuși de câștigat.

Istoria s-a repetat întrucâtva: în ianuarie 2015, eu am rămas fără serviciu, exact când soția mea îsi relua activitatea profesională. Grădinița planificată a Avei… ei bine, eu însumi. Nu regret nicio secundă.

Cât de mult te implici în activitățile zilnice ale copilului tău? Vă împărțiți munca în familie?

Cum să spun… eu sunt activitățile, ca să pastișez deviza unei mari personalități franceze. Petrec singur cu Ava 8-10 ore/zi. Înainte, erau minimum 12. Imediat după ce ne-am întors în România, la finele lui aprilie a.c., soția mea și-a redus programul de lucru, pentru că… vom fi patru, peste câteva luni.

Munca în familie mi-o împart mie, cu precădere: copil, cumpărături, gătit/tăiat diverse/preparat salate (fac singur amestecurile de ceaiuri sau, mai bine zis, eu le compun – nu e mare lucru să cumperi hibiscus, măceșe, aronia etc. și să le amesteci, în loc să cumperi direct o cutie pe care scrie, inevitabil, arome'), pus/strâns masa, rezolvat diverse chestiuni administrative, în afara casei…

Și astăzi, după ce Cătălina ajunge acasă, încerc să îi las un răgaz cît de mic doar pentru ea, timp în care eu și Ava suntem într-un parc/magazin sau pur și simplu pe stradă, privind spectacolul lumii. Seara, o las cu mami, care încă o mai alăptează și îi face băiță. Însă tot tati este responsabil cu spălatul pe dinți.

(Dragi cititoare, acesta nu este vreun anunț matrimonial ascuns, sunt căsătorit oficial.)

E o meserie nouă, pentru care un erai pregătit, pe care a trebuit s-o înveți, aceasta de tătic. Cum ți se pare?

În sensul profesiei', făcusem ceva-ceva ucenicie, în urmă cu aproape 15 ani, în Cleveland, Ohio. Atunci când, în afară de activitatea oficială de Research Assistant, desfășurată în cadrul Departamentului de Comunicare al Universității John Carroll, am prestat niscai munci domestice precum babysitting-ul.

Întâmplător (eu cred că nu – nu există coincidențe' în viață), am avut în grijă, timp de câteva luni, fetița unor medici, care tocmai ce împlinise un an. Mă gândesc și acum la cât curaj au avut oamenii ăia… M-am descurcat, zic eu, mai mult decât onorabil –  era un copil cuminte, ascultător, nu am avut prea mult de furcă în sensul convingerii ori logistic (frigiderul era întotdeauna plin cu de toate, n-aveam responsabilitatea grocery shopping-ului) –, însă nu o să uit niciodată momentul în care Hannah a făcut nr. 2' și, fără  vreo legătură, însă aproape simultan, a început să plângă după mama, care era de gardă la spital.

Am rugat-o – în română! – să aibă puțină răbdare (cred că mi-a înțeles disperarea din ton), am așezat-o pe masa de înfășat, am șters-o la fund, i-am pus un scutec nou, am sunat-o pe Stephanie, am vorbit amândoi cu ea și lucrurile s-au liniștit… Mă mai gândesc și la reacția mea, cam acum un an și jumătate, atunci când Ava, care de-abia începea să meargă, a alunecat și s-a lovit cu capul de un dulap. Am țipat și era să leșin, în premieră absolută.

Suficient, da? Cine spune că e complet pregătit să fie părinte, mai ales tată,  minte. Nu ești niciodată pregătit cu adevărat. Însă, petrecând mult timp cu copilul/ii, începi să te pricepi din ce în ce mai bine și, la un moment dat, să intuiești ori chiar să prevezi…

 

Cum te descurci când ajungi acasă obosit, nervos, epuizat, iar copilul îți cere atenție?

Se întâmplă extrem de rar să ajung acasă și ea să nu fie deja cu mine. În momentele-excepții, de cele mai multe ori ea doarme deja. Știe dinainte că tati a ieșit la biliard și chiar cu cine anume.

Există ceva de descoperit în momentele petrecute cu copilul tău? Ce?

Un univers infinit, dar mai cu seamă farmecul copilăriei retrăite.

De ce anume crezi că are nevoie un copil fericit?

De siguranță – sentimentul că Tati e aici/acolo mereu', pe care nimic nu îl poate egala –, combinată cu o independență treptată, discret observată; de copleșitor de multe vorbe, care să-l învăluie într-o mantie protector-pufoasă – despre valențele/beneficiile multiple ale comunicării mai bine nu încep să discut, că nu îmi va ajunge spațiul editorial al întregii reviste; de experiențe de cât mai multe naturi.

Ava a vizitat muzee din două capitale, grădini zoologice și botanice, biserici și catedrale (intrăm să aprindem o lumânare de fiecare dată când îmi cere asta… doar să n-am deja 20 kg în mâini), magazine, service-uri, universități, bănci, a prânzit la restaurantul sinagogii din Budapesta, unde a fost fascinată de costumația evreilor ultraortodocși, a consumat feluri tradiționale japoneze, mexicane și letone, în casele nativilor din acele țări, a fost luată în brațe de oameni din țări despre care eu însumi am aflat de curând, s-a jucat cu copii de pe toate continentele (sunt convins că asta va contribui la fericirea ei de mai târziu… sau, cel puțin, la o înțelegere sensibilă a oamenilor și umanității – non-rasismul generează și el bine).

În general, are nevoie de nemărginirea primară, de sentimentul inefabil că lumea este deschisă și frumoasă. Sper că inevitabila (mea) confruntare cu… hai să spunem lipsa de civilizație și de multe altele din contextul autohton nu a alterat prea tare partea asta… Aș adăuga: de hrană decentă, care nu include prea multe alimente procesate și carbohidrați.

A gustat, desigur, și înghețată, și din biscuiții mei cu (foarte puțin) zahăr, însă lucrurile se opresc acolo. Fără să judec și să jignesc pe nimeni, cred că un copil supraponderal și/sau cu probleme metabolice (nu mă refer la cazurile nefericite neprovocate) nu e unul atât de fericit.

Este implicat și copilul în proiectele tale? Cum și cât? Te inspiră?

Momentan, nu prea am alte proiecte în afara ei. Asta dacă nu punem la socoteală celelalte aspecte casnice. Punem împreună condimente în mâncare (le știe pe toate, e înnebunită după arpagic și chimen, consumă – a se citi ronțăie – cu plăcere boabe de ienupăr, piper și muștar), preparăm împreună ceaiurile matinale, tăiem împreună brânza și cașcavalul ș.a. Atunci când în casă se face curat, participă și Ava, la modul concret. Cu șervețele umede și chiar cu mopul.

Desigur că mă inspiră în mai tot ceea ce fac, de la activitatea de rutină, administrativ-gospodărească, la misiunile intelectuale. Și nu numai. În fiecare zi, cu orice lucru mic, îi las o moștenire. Așa cum am preluat și eu, acum niște decenii… De aceea, nu accept orice și nu tac, precum semenii mei, din păcate. Sunt genul care nu se lasă până nu îi zice ceva persoanei care a blocat cu autoturismul aleea de acces la bloc, spre exemplu.

Sunt celebru în call-center-urile de pe două continente. Ah, ar trebui probabil să spun aici că, anul trecut, încă de pe când un avea nici un an, Ava a fost cu mine la facultate. Am ținut seminarii cu ea în brațe. După care a început să interacționeze fizic cu studenții. Dincolo de diverse episoade ilare și de stupefacția mea în momentul în care am văzut că fiica mea se juca lejer nu numai cu truse de machiaj, dar și cu câteva bancnote – ce-i drept, nou-nouțe –, orele alea s-au ținut, fără doar și poate.

A participat și la un examen, cu cei de la ID. Însă acolo a fost mai simplu: le-am dat subiectele și am ieșit cu ea în curtea campusului, unde am reușit să o adorm (nu mă întrebați ce note s-au luat… ca și cum aș fi fost prezent în sală). Asta apropo și de cât de clasic' sunt.

(Încă o dată: nu, nu e un anunț, cu atât mai puțin unul matrimonial, nu vând nimic, nici măcar un tractor.)

Ești o persoană publică, cum te percepe lumea în postura de tătic?

Desigur, sunt o persoană extrem de cunoscută, în două capitale europene, deja. Ne știe mai toată lumea, de la piețe, super- și hiper-marketuri la bănci și instituții de învățământ superior. E doar o continuare firească a faptului că sunt cineva' la mine în casă. Lumea ne privește îndeobște uluită, mergând adesea până la șocată. Uneori, totuși încântată. Asta se citește în ochi, fără echivoc.

de Daniela Palade Teodorescu; a consemnat Adrian Cîlțan

Foto: Dragoș Plăcintă