Ceea ce nu te doboară mai te face mai puternic

23.06.2016, 21:34 . Actualizat 18.01.2017, 19:57

În urma unui accident rutier petrecut acum 19 ani, soldat cu imobilizare în scaun rulant, Monica Radu și-a reinventat întreaga viață: a născut trei copii, a schimbat profesii, iar acum militează pentru drepturile persoanelor cu dizabilități.

O urmăresc de peste 8 ani, de când am scris prima dată despre ea într-un reportaj. Și nu încetez să mă minunez de forța acestei femei care, la 22 de ani, a fost nevoită să se reinventeze în cel mai dur mod posibil.

A trecut peste zeci de intervenții chirurgicale, a suportat dureri și pierderi greu de îndurat, a depășit toate limitările fizice și prognosticurile medicale sumbre, a refuzat supraviețuirea în limitele unui handicap, iar acum îşi conduce cu dezinvoltură mașina ca să fie prezentă peste tot, zâmbește ca un înger și îi încurajează pe toți cei din jur.

„După accident, dimensiunile realității s-au schimbat. Timpul, înălțimea, distanțele se cer reconsiderate. În adolescență m-am uitat pentru prima dată la viață ca la o şcoală unde fiecare eveniment vine cu o experiență utilă aşa încât, trezindu-mă după accident, am realizat că sunt în Experiența vieții mele, moment în care nu am voie să mă dezic, ci să-l trăiesc ca atare.

După Facultatea de Litere a Universității Bucureşti, secția Română-Franceză, pe care tocmai o absolveam când a survenit accidentul, am urmat cursurile Facultății de Ştiințe Economice la Universitatea Valahia din Târgovişte. Totodată, am fost atrasă de principiile medierii şi, după un curs de formare, am devenit mediator acreditat de Consiliul de Mediere.

Noi atitudini de viață, noi profesii. Acum doi ani am avut şansa să mă alătur unui colectiv remarcabil de profesionişti care îşi desfăşoară activitatea într-un centru de recuperare medicală şi tratament balneofizioterapeutic ultramodern – Centrul SanConfind din Poiana Câmpina – ca traducător în cabinetul de Acupunctură, unde specialistul chinez în acupunctură, Dr. Qu Zongfeng, tratează numeroase afecțiuni dificil de diagnosticat, cu un succes remarcabil.

Mai nou, m-am implicat în activitatea Federației Consiliului Național al Dizabilității din România. Particip în regim de voluntariat la realizarea cărților audio care au ca public țintă persoanele cu deficiențe de vedere.

Miracolul maternității. Dar activitatea cea mai solicitantă și cea mai împlinitoare este să fiu mamă pentru cei trei copii ai mei – Petru, Ioan şi Ilinca. Existența fiecăruia dintre ei e o poveste minunată și miraculoasă, cu atât mai mult cu cât au venit pe lume după accident. Mama a fost cea care s-a implicat cu multă dăruire în prima parte a copilăriei lor.

Cu siguranță au fost situații în care nu am putut organiza lucrurile cum ar fi fost cel mai plăcut – vorbesc aici de drumeții sau jocuri. Atunci am încercat să explorăm alte resurse. Imaginația ar fi una dintre ele. Pe de altă parte, imposibilitatea mea de a-i conduce în toate locurile care prezentau interes în jocurile lor i-a făcut să fie mult mai atenți şi mai responsabili.

Spiritul care învinge boala. La trei ani după accident, în urma unor investigații, am descoperit că la locul traumatismului, intramedular, s-a format un chist. În mod neaşteptat, după intervenția de drenare, mâinile au paralizat. Am fost diagnosticată cu siringomielie, o boală care face ca măduva spinală să se deterioreze constant, determinând pareze.

A fost nevoie de o nouă interveție chirurgicală, iar mâinile au redevenit funcționale în următoarea jumătate de an. Apoi s-a impus o nouă «actualizare» a operației. Detaliile bolilor sau neputințelor noastre sunt grele sau de-a dreptul urâte. Dar, cum spuneam, suntem, mai presus de orice, ființe spirituale. Estefiresc să vedem rostul tuturor evenimentelor care ne determină existența în chiar creşterea noastră interioară.

Întâlnirile cu Oamenii potriviți mie. Mă gândesc deseori cu recunoştință la cei care m-au crescut sufleteşte. Tata a fost un om plin de poveşti, dar şi de lucruri temeinic ştiute. De la el am învățat să prețuiesc idealul şi prietenia. Era un om cu o eleganță interioară cum nu se mai vede azi. Şi cu un excepțional simț al umorului pe care mi l-a predat ca pe un instrument care să-mi uşureze trecerea prin ciulinii zilelor.

Apoi bunica maternă. Când am crescut şi nu mai eram într-un program hotărât de ea, mă invita la biserică. Mama Mică m-a făcut să simt libertatea, voința mea neîngrădită până la a conştientiza alegerea.

În căutarea înțelesurilor lumii. Sunt recunoscătoare pentru extraordinarii prieteni care mi-au fost aproape şi cu care am împărțit, într-o continuă căutare de frumos şi de bine, mulțime de gânduri, cărți, filme, călătorii. Aşa am aflat de programul Grundtvig și am luat parte la unul din seminariile internaționale organizate – «Creştinism şipermanență» – în Polonia.

Dincolo de toate informațiile culturale şi practice (seminarul aborda problema conservării mediului gândit ca o moştenire divină), a fost provocarea călătoriei în sine și a integrării într-un program care nu era conceput pentru un participant în fotoliul rulant. Acolo am văzut pusă în practică acea calitate care face un individ – dar şi o nație – să poată aspira la un nivel de bunăstare: implicarea socială.

Câtă vreme lăsăm realitatea să se desfăşoare fără a ne întreba cum am putea să ne punem amprenta în mod pozitiv, fiecare la locul lui, nu putem cere mai mult decât avem. De aceea m-am simțit motivată să fiu aproape de persoanele vârstnice prin acțiuni de voluntariat sau implicarea în proiecte sociale.

Daniela Palade Teodorescu

Foto: Ticu Constantin, Dan Borzan