La 26 de ani, Andreea Ciurea a fost deja în prima misiune în Afganistan

Are doar 26 de ani şi s-a întors deja din prima sa misiune în Afganistan, un loc crud, unde războiul există lângă tine şi fiecare pas poate fi ultimul. În exclusivitate, despre o lume dură şi fascinantă şi drumul unei fete-ofiţer din Batalionul „Şoimii Carpaţilor“, de la Bistriţa la Zabul şi înapoi.

andreea-ciurea-1

Andreea Ciurea este locotenent în vestitul Batalion 812 Infanterie „Bistriţa“, iar când o vezi pe stradă, subţirică şi delicată, arată ca orice fată de vârsta ei. Râde des, plin, frumos şi vrea să scrie o carte despre întâmplările vieţii ei, dar poate să demonteze un automat în opt secunde şi să facă faţă unei alarme de grad zero, aşa că înţelegi repede că fragilitatea ei e doar o aparenţă. Că dincolo de bluza şi pantalonii mulaţi se ascund muşchi şi nervi de oţel. Duritate, calcul sobru, calm de gheaţă şi o minte ca de computer. Pentru că sunt necesare în profesia de soldat pe care şi-a ales-o.

„În cazul meu, opţiunea pentru cariera militară nu a fost o tradiţie de familie, ci o pornire născută din dragostea pentru valorile naţionale ale unei ţări batjocorite de-a lungul timpului, dar şi dintr-o dorinţă de a face altceva“, explică Andreea. Aşa că a ales viaţa în Armata Română, renunţând, de la o vârstă relativ fragedă, la căldura şi protecţia familiei şi a absolvit pe rând, Colegiul Militar Liceal „Ştefan cel Mare“ din Câmpulung Moldovenesc, apoi Academia Forţelor Terestre din Sibiu, o şcoală militară de elită care, spune ea, a contribuit esenţial la formarea ofiţerului Andreea Ciurea de azi; la scurtă vreme a optat pentru o misiune în teatrul de operaţii din Afganistan, alături de Batalionul 32 „Scorpionii Galbeni“ din Timişoara. Zâmbeşte niţel amintindu-şi uimirea celorlalţi la vederea fetei timide, cu păr negru-negru, pornită din Bistriţa-Bârgăului, tocmai de cealaltă parte a lumii, la Zabul, în Afganistan.

Să nu credeţi că viaţa militară e doar o defilare frumoasă

„Este un loc unde te gândeşti în fiecare zi că e posibil să nu te mai întorci, iar asta îţi schimbă şi modul de a privi viaţa. Te face să preţuieşti fiecare clipă a sa. Să nu credeţi“, spune, „că viaţa militară este doar aşa cum o privim la televizor; regulamentară, îngrijită şi perfectă. Ea înseamnă sacrificiu. Dar înseamnă şi minunea descoperirii cunoştinţelor noi şi provocarea uriaşă de a învăţa câte ceva de la fiecare om pe care îl cunoşti şi din fiecare situaţie pe care o trăieşti.

“ Nu-mi spune o noutate când vorbeşte despre duritatea din spatele vieţii militare, dar povestind, încep să înţeleg că viaţa unei femei, aici la infanterie, o armă complexă destinată în special bărbaţilor, nu e un lucru simplu. Fetele-ofiţer nu ajung aşa, un fel de Rambo, doar bătând din palme. Sunt acolo ore şi ore de pregătire teoretică, pe hârtie: scheme, tehnici de atac, armament complicat, apoi examene, bareme şi calificări. Sunt zile de poligon, antrenamente fizice, traseele cu obstacole, alergările şi marşurile de 30 şi 40 de kilometri, când fetele nu sunt scutite de nimic din ce li se cere băieţilor. Vin apoi teste, tabere de instruire, cursuri de formare, simulări şi alarme de luptă în orice fel de condiţii meteo şi cu tot echipamentul pe tine.

Cu arme, cu vestă antiglonţ, cască, mască şi cu bocancii care cântăresc cam un kilogram fiecare. Dar le faci pentru că ştii că de ele, de toate, poate uneori să depindă dacă trăieşti sau mori. Complet pregătită, Andreea a plecat în Afganistan, în provincia Zabul, în misiunea ISAF III, pentru a-şi urma cariera, dar şi dintr-un motiv sufletesc: înainte cu un an, pierduse pe cineva foarte drag şi s-a gândit că dacă viaţa trebuie să îi dea sau să îi ia ceva, oricum are să o facă undeva: aici în ţară, în deşerturile afgane ori la capătul lumii…

andreea-ciurea-2

„Deşi pregătirea pentru misiune a fost etapizată pe o perioadă de şase luni, contactul cu teatrul de război a fost diferit, pentru că odată ce ai făcut primul pas pe tărâm afgan, totul se schimbă. Este o lume cu alte credinţe, cu oameni mult mai săraci decât noi, cu copii neîngrijiţi, flămânzi şi desculţi pe care i-am întâlnit şi ajutat în misiunile umanitare desfăşurate cu armata de coaliţie, în satele afgane, în şcoli sau spitale. Impactul groaznic a fost schimbarea de climă şi căldura teribilă, dar o căldură uscată, nu sufocantă, astfel încât, deşi afară erau deseori peste 60 de grade Celsius, era suportabilă. Nu pot să spun că a fost uşor să fiu aşa departe de casă şi de cei dragi, care se gândesc întotdeauna la tot ce e mai rău datorită atacurilor frecvente din Afganistan, dar cu credinţă în Dumnezeu şi încredere în camarazi am ajuns cu bine înapoi acasă“, povesteşte Andreea.

Decizia de a pleca acolo, în „linia întâi“, a luat-o singură, căutând împlinirea profesională, fără să-şi consulte fami–lia, dar ştiind că se poate baza pe spri–jinul lor. Alor ei nu le-a plăcut, le-a fost teamă, normal, dar i-au spus, aşa cum se gândise şi ea de fapt: „Nu te încurajăm să pleci, dar dacă tu ai decis aşa, te susţinem“. Şi desigur, cel mai rău acolo, în afara multor privaţiuni şi ris–curi pe care nu ai cum să ţi le asumi, asta a fost: distanţa faţă de cei dragi şi dorul de casă, dar şi-a impus să se întoarcă sănătoasă la familie.

Decizia ei, împreună cu optimismul celor de acasă, au ajutat-o să reziste. Mărturiseşte însă, că 90 la sută din succesul unei femei ofiţer ţine de psihic, de min–te. Acolo se aşază tenacitatea, încrederea, inteligenţa, puterea de a te adapta. Restul e tehnică. Înveţi. Dar nu înveţi doar să te lupţi: „Înveţi că nu eşti niciodată singură, că toţi suntem o echipă. Înveţi încrederea şi să cunoşti bine oamenii, dar şi îndrăz–neala, şi calculul, şi simţul umorului… Toate la un loc sunt o lecţie de viaţă pentru o femeie. Şi pentru ceea ce sunt astăzi vreau să le mulţumesc tuturor celor care au fost acolo pentru mine, celor care mi-au împărtăşit cunoştinţele şi experienţa lor, celor care mi-au dat un sfat bun, la fel şi celor care m-au invidiat, pentru că m-au făcut mai puternică şi mi-au arătat că dragostea faţă de ceea ce ai ales te ajută să poţi face absolut orice.“

 

Recomandari
Spune-ne parerea ta
Baby
Sfatul parintilor
Mai multe din Povesti adevarate