Un muzician fără limite: Lavinia Răducanu, poveste despre victorie

lavinia raducanu

Povestea Laviniei Răducanu este una despre victorie. Împotriva unei boli devastatoare, a cutumelor etnice şi a prejudecăţilor unei societăţi care pune etichete. 

Lavinia face de când se ştie pionierat artistic şi la 35 de ani, arată lumii un cumul de împliniri pe toate planurile: mamă, soţie, profesor, creator, compozitor şi artist prolific. A început cu pianul, a trecut la canto şi a fost solistă de operă, a jucat-o pe Radda, ţiganca pătimaşă din muzicalul „Şatra“, jucat ani la rând cu casa închisă la Constanţa şi Bucureşti, şi a fost invitată să joace pe Broadway, exact în punctul în care un cancer laringian galopant i-a curmat brusc cariera şi părea că îi va răpi şi viaţa.

„Vocea de cristal a Europei“ cântă cu corzi vocale artificiale. Cu o tenacitate teribilă, a învins însă boala, cu preţul trecerii prin calvarul a nouă intervenţii chirurgicale, a reînvăţat să vorbească asemenea bebelușilor, după un an de tăcere absolută, şi a reuşit să cânte din nou, cu proteză siliconică a corzilor vocale, continuându-şi cariera strălucită.

A adaptat genuri muzicale demult uitate, la stilul ei, swing manush, a pornit de la muzica Balcanilor interbelici şi a cucerit continentul, trecând muzica ţigănească autentică în repertorii rromani sofistícate, iar „Le Monde“ a numit-o „vocea de cristal a Europei“.

Şi, peste toate, în  vreme ce, după datinile etniei sale, locul ei pentru tot restul vieţii ar trebui să fie la cratiţă, conduce, dirijând cu spatele la orchestră, un taraf bărbătesc, Rromak, ai cărui componenţi sunt, toţi, absolvenţi de Conservator. Ba mai mult, are un masterat şi urmează un doctorat în Arta Spectacolului.

Apoi, lucru unic în România, a deschis o şcoală de muzică unde lucrează personalizat, cu peste 300 de elevi, de la patru la 40 de ani, amatori sau profesionişti, cu disfuncţii vocale, dizabilităţi motorii sau ADHD, autism, Sindrom Down sau copii supradotaţi.

Are obârşie, după comunitate, în neamul  ursarilor, iar talentul muzical l-a descoperit, spune, în copilărie, tot atunci când a aflat şi că apartenenţa etnică devine povară, iar cruzimea copiilor provoacă traume.

M-am îndrăgostit pe viaţă de muzică abia la 18 ani

„Părinţii mei, ingineri în industria uşoară, nu muzicieni, au vrut să îmi ofere o educaţie aleasă şi am pornit să învăţ pianul la patru ani, dar nu cu plăcere, ci ca pe un fel de calvar obligatoriu. Mult mai târziu, la 18 ani, când am trecut la canto, muzica a devenit pasiunea mea pe viaţă“.

A urmat admiterea la două facultăţi – Conservatorul şi Medicina -, a intrat la ambele cu bursă, dar a ales muzica. Au urmat visurile de a deveni solistă de operă, debutul pe scenă ca soprană, apoi turneele, aplauzele, compoziţiile.

La 19 ani, debuta pe scena Teatrului din Arad cu „Orfeu în infern“, readucând acolo opereta după un secol de absenţă, iar la 23 de ani era în vârful piramidei: Verdi, Mozart, Puccini, Rossini, Offenbach. Acum, are public în întreaga lume, dar muzica ei e smulsă din sânul Balcanilor pentru că aici s-a născut ea. Muzica. Un melanj de ritmuri populare, blues şi jazz, un fel de turn Babel cu influenţe franceze, ţigăneşti, sârbeşti, greceşti – topite într-un sound de uimitoare modernitate.

Swing manush prelucrat şi cântat cu vocea. Acordurile sunt naturale şi se simte o evadare din canoane pentru că, pe un suport ritmic rigid, a suprapus libertatea improvizării, desenată de vocea ei fără cusur.

„Swing manush este un cunoscut stil muzical ţigănesc francez, (lansat de Django Reinhardt în anii ’40 şi cântat cu unicele sale două degete pe chitară), pe care l-am descoperit în turneele din această parte a Europei. Un stil pe care l-am adaptat unor teme gitane provenite din alte ţări şi l-am singularizat, deplasând un pic notele faţă de tiparul clasic. Şi, în plus, sunt prima solistă din Europa care a cântat swing manush cu vocea, nu doar instrumental“.

Recunoaşte că muzica ei ţigănească ar fi ajuns pe culmile succesului dacă era cântată de o româncă. „Sunt“, spune cu regret în glas, „un artist al unei etnii blamate. O etnie săracă, dar cu o mână de artişti senzaţionali. Aflându-ţi originea, Occidentul se gândeşte la tine ca la un paria, nu ca la un artist.“

Dureros, dar foarte adevărat. Faţă de ţigani suntem sedimentaţi de prejudecăţi. Suntem obişnuiţi ca de aici să vină doar hoţii, cerșetorie şi violenţe. Nu ne aşteptăm ca în această zonă întunecată cineva să creeze cultură de calitate. Cu atât mai mult, performanța Laviniei Răducanu este copleşitoare.

Muzică ţigănească în dialect Sinti

„Am ales genuri muzicale demult uitate, necontrafăcute, fără nimic kitsch. Muzică autentică, rusească, balcanică, orchestrată pentru partitură jazz a la tzigane, dar de voce şi cântată în dialectul Sinti, pentru ca mesajul emoţional să fie complet şi să te facă să o înţelegi chiar nepricepând vorbele.“

De exemplu, amploarea dramatică a „Curţii Miracolelor“, a lui Hugo, grefată pe gustul libertăţii nefârşite a lui Elitis şi pe culoarea sonoră a lui Fărâmiţă Lambru şi a lui Barbu Lăutaru. „Toată lumea a auzit de flamenco, de latino, dar nu se ştie aproape nimic despre muzica țigănească intra şi extra balcanică, din Macedonia, Serbia, Grecia, din Ungaria, Ucraina, Polonia şi din marea Rusie.“

Nouă operaţii devastatoare

Undeva pe acest drum al vieţii sale, răscrucea unei boli cumplite i-a spulberat visurile:  chisturi maligne pe corzile vocale. Dar şi întâlnirea cu Gabi Muzicaş, cel care i-a devenit soţ şi fără de care mărturiseşte  că ar fi abandonat totul. „Boala a fost o agonie, ca un sfârşit de lume, dar pe care am reuşit să o transform într-o victorie umană şi profesională.

Vreme de trei ani, medicii nu ştiau ce am, timp în care suferam operaţii după operaţii. Opt intervenţii ORL complicate, în care mai pierdeam câte o bucată din trup şi mi se  prăbuşeau una după alta speranţele de vindecare.

Abia la a opta operaţie au descoperit chisturile maligne pe corzile vocale şi mi-au spus că nu voi mai putea cânta vreodată operă.“ A urmat o a noua operaţie, extirparea corzilor vocale şi înlocuirea cu o proteză cu corzi din silicon, chimioterapie, citostatice, suferinţe de neînchipuit şi aproape un an de muţenie absolută în care uitase să vorbească.

Omul care i-a fost alături în lunile de coşmar fără sfârşit de atunci, cel care i-a dat speranţă, putere să treacă peste depresia cumplită, care i-a spus că va putea să cânte din nou, că vor putea avea, în ciuda interdicției medicilor, un copil, şi că vor fi fericiţi şi se vor bucura de el şi de viaţa ce îi aştepta, a fost Gabi.

Soţul ei a susţinut-o din prima clipă. Spune serioasă că dacă nu l-ar fi avut, ar fi trebuit să-l inventeze. „Fără el aş fi renunţat la cântat, la artă, aş fi fost nimic în ziua de astăzi. Poate doar o vânzătoare de supermarket, cu facultate.“

Gabi a fost cel alături de care Lavinia a reînvăţat să vorbească şi să cânte folosind proteza vocală. Şi cel care, sesizând riscul psihic enorm la care o expunea depresia cumplită de care suferea, i-a format un taraf şi a convins-o să-şi adune energia şi cunoştinţele de ştiinţă a muzicologiei pentru a readuce în lumea artei cultura străveche, autentic ţigănească, uitată şi ostracizată, din necunoaştere şi confuzie, eclipsată de curente facile şi comerciale cum sunt muzica lăutărească cu accente vulgare şi manelele.

Autor: Adrian Cîlțan

Foto: arhiva personală a Laviniei Răducanu

Loading...
Recomandari
Libertatea
Doctorul Zilei
Baby
Sfatul parintilor
Mai multe din Povesti adevarate