EXCLUSIV Tudor Cârstoiu și Oana Anghelescu redefinesc noțiunea de “iubire”

Tudor Cârstoiu și Oana Anghelescu sunt doi dintre cei mai activi protestatari, aproape identificându-se cu Piața Victoriei. Vorbesc cu mare ușurință despre civism și politică, au idei multe, viziuni inovatoare și mult entuziasm. Aproape că îți vine greu să crezi că ai putea scoate de la ei și altceva în afara subiectelor cu tematică civico-politică.

Cu toate astea, le-am lansat o provocare: aceea de a vorbi despre ei, despre relația lor de iubire, despre cum au reușit să rămână prieteni foarte buni după ce relația de cuplu a luat sfârșit. Iar promisiunea noastră pentru toți cei care vor parcurge acest interviu este aceea că vor avea, la sfârșit, o cu totul altă viziune asupra noțiunii de iubire.

Tudor Cârstoiu are 29 de ani. Primii 19 ani de viață i-a petrecut în Arad. A făcut sport de performanță, fiind multiplu campion național la polo pe apă. După terminarea liceului, a plecat cu o bursă de studii în Italia, la Milano. Este licențiat în economie și a urmat Masterul Economia și Managementul Inovației și Tehnologiei. A locuit la Milano 8 ani, timp în care a studiat, a făcut voluntariat și a muncit în trei corporații ca specialist în marketing. În septembrie 2017, s-a întors în România și, timp de 10 luni, a lucrat într-o altă corporație. De unde a demisionat în luna iunie pentru a se dedica zonei civico-politice. Oana a avut un rol important în această schimbare de macaz.

Oana Anghelescu are 30 de ani. S-a născut în Slatina, a crescut la Pitești și a fost pasionată de limbi străine, franceza fiind limba ei de suflet. A făcut baschet de performanță, participând la campionate naționale. La facultate, a continuat cu studiul limbilor străine, secția traducători-interpreți. A urmat, apoi, un master în cadrul ASE, cu tema Management și Marketing în Turism. A lucrat în două agenții de turism, apoi, în urmă cu 4 ani jumate, s-a angajat într-o multinațională unde a început cu operațiuni de HR, trecând ulterior pe consultanță. Fire activă, deschisă către nou și preocupată constant de autoperfecționare, Oana a urmat un training de Change Management, ulterior acestuia implicându-se în numeroase proiecte pentru clienții firmei.

Cum v-ați cunoscut și cum ați ajuns la concluzia că sunteți făcuți unul pentru celălalt?  

Tudor Cârstoiu: Ne-am cunoscut datorită unei postări pe facebook, în care eu fusesem taguit de un prieten comun. Oana a dat like la acea postare, eu am intrat pe profilul ei, am intrat în vorbă, iar din discuția care s-a legat ne-am dat seama că avem multe puncte comune. Dorința de implicare în soarta țării a fost, cu siguranță, cea mai puternică trăsătură pe care am avut-o în comun. Ne-a adus împreună dorința de a crea o Românie democratică, dezvoltată și demnă. 

În acel moment, eu nu mă aflam în București, ci în Piatra Neamț. Dar pentru că a devenit clar că ne placem, am decis să-mi scurtez sejurul. Așa că am luat un tren de noapte și la 5.30 eram în București. Ne-am întâlnit imediat și a fost dragoste la prima vedere. Am mers în Piața Victoriei și ne-am petrecut toată ziua împreună. A fost o iubire spontană, puternică, frumoasă, care ne-a dat multă putere amândurora.

Voi nu mai sunteți împreună, dar continuați să credeți în iubire. Cum ați defini iubirea?

Tudor: Iubirea e singurul adevăr absolut și lucrul care ar trebui să ne ghideze pe toți în viață. Toate celelalte lucruri sunt relative. Eu trăiesc ca să iubesc și nu mă refer la iubire ca emoție, mă refer la iubire ca sursă a creației, a tot ceea ce există. Din punctul meu de vedere, soarele răsare, iarba crește, planetele se învârt datorită acestei forțe pe care eu prefer s-o numesc iubire. Iubirea romantică e doar un aspect. 

Oana: Și eu cred în iubire și practic iubirea. Iubirea ne definește, dar, din păcate, mulți dintre noi uită s-o trăiască. Nici eu nu consider că iubirea este doar acel sentiment născut între două persoane care formează un cuplu. Iubirea stă la baza oricărei relații și presupune o conexiune puternică între doi oameni, indiferent de natura relației dintre ei. Conexiunea pe care am avut-o cu Tudor a fost foarte puternică, la un alt nivel.

Oamenii își provoacă reciproc suferință, își pasează vina, se despart, apoi nu mai vor să audă unul de altul. Voi cum ați reușit să rămâneți în continuare foarte buni prieteni, să nu vă purtați ranchiună?

Tudor: E simplu. Noi am plecat din start de la ideea că ne respectăm profund. Iubirea nu este obligatoriu să se nască doar într-o relație de cuplu, asta nu înțeleg oamenii. Sigur, într-o relație de cuplu e necesar să existe iubire, altfel e pierdere de timp. Dar faptul că iubești pe cineva nu înseamnă neapărat că ești compatibil pentru o relație pe termen lung cu acea persoană.

Noi am avut o poveste de iubire scurtă, dar foarte intensă. Oana mi-a dat curaj să-mi dau demisia din corporație și s-o apuc pe drumul ăsta politico-civic. Ne-am susținut reciproc foarte mult în perioada în care am fost împreună, dar am ajuns la concluzia că suntem personalități foarte puternice, foarte înflăcărate și nu prea era posibil să avem o relație pe termen lung în aceste condiții. Însă am avut o despărțire civilizată. Ne-am îmbrățișat, ne-am pupat ca doi oameni normali care au reușit să se influențeze reciproc pozitiv.

Cred că este important să nu uităm că oamenii intră în viața noastră în mai multe moduri: 

  • pentru moment: sunt, de exemplu, persoane care prin doar câteva propoziții ne pot schimba percepția asupra vieții, ne pot influența pozitiv, apoi dispar din viața noastră;
  • pentru o perioadă: acești oameni ne învață lecții, ne transformă pozitiv, scot ce-i mai bun din noi. Este și cazul nostru. După o lună de relație, ne-am dat seama că drumul nostru în calitate de cuplu a ajuns la sfârșit. Însă amândoi am ieșit din această relație mai frumoși, mai înțelepți, schimbați în bine. Faptul că nu suntem compatibili pentru o relație de cuplu nu înseamnă că nu putem face alte lucruri împreună. Am înțeles amândoi că putem colabora mult mai bine ca prieteni, ca viitori politicieni, ca oameni care doresc să pună umărul la reconstruirea țării. Așa suntem mai eficienți și avem o relație mult mai bună decât dacă am fi format un cuplu;
  • pentru toată viaţa, în cele mai fericite dintre cazuri.

O fostă iubită mi-a spus un lucru foarte înțelept – și cred că viziunea ei ar ajuta multe cupluri să treacă peste neînțelegeri: “Eu le sunt recunoscătoare fostelor tale iubite pentru că dacă ele nu ar fi existat, tu n-ai fi fost omul care ești azi”. Gândirea asta ne ajută să nu mai luăm lucrurile în tragic. Foștii parteneri de cuplu sunt parte din tine, ei te-au făcut să fii ceea ce ești în prezent. 

Oana și cu mine avem, cu siguranță, multe lucruri în comun, dar nu suficiente pentru o relație pe termen lung. Sigur că ne puteam întemeia o familie, puteam face un copil, ne puteam cumpăra o casă, dar dacă am simțit că nu suntem compatibili, ce rost avea? Așa că lăsăm Universul să trimită în viețile noastre persoanele potrivite.

Nu este o tragedie că oamenii se despart. Este o experiență. Tragedie este atunci când nu înveți nimic din relațiile pe care le-ai avut și continui să faci aceleași greșeli cu alți parteneri. 

Oana: Noi amândoi trăim prezentul. Trecutul ne-a modelat și îi suntem recunoscători pentru asta. Viitorul poate fi mâine sau poate să nu fie deloc. Ne-am iubit, a fost frumos, eu, personal, am fost super-fericită, iar iubirea asta mi-a dat multă energie. Dar ne-am dat seama că nu funcționăm bine ca un cuplu și atunci am luat decizia de a ne despărți. Avem o luptă de dus, o s-o ducem împreună până la capăt, dar nu ca un cuplu.

Există, din păcate, oameni prinși în relații care nu mai funcționează de multă vreme, dar cărora le e frică să se deschidă spre alte oportunități. Și noi puteam fi în continuare împreună, eu continuam să-l bat la cap cu niște lucruri, el continua să mă enerveze, și unde am fi ajuns? Cu siguranță, nu am mai fi putut colabora. Eu am avut motivele mele pentru care am știut că despărțirea e cea mai bună soluţie, Tudor – pe ale lui. Le-am discutat sincer, deschis, cu respect și am ajuns amândoi la aceeași concluzie.

Cum facem o relaţie să funcţioneze în ziua de azi?

Tudor: Se observă foarte clar că începem să depășim relațiile care funcționează pe bază de cerere și ofertă. Eu îți dau ceva, tu îmi dai altceva la schimb și relația funcționează pentru că ne oferim unul altuia lucrurile de care fiecare are nevoie. Eu îți pun la dispoziție casă, mașină, tu faci copii, faci mâncare, curățenie și îmi calci cămășile. Avem prea multe așteptări de la persoana de lângă noi.

Problema care se pune nu este că nu suntem în stare să iubim. Nu e greu să iubești, însă e greu să găsești persoana cu care să fii pe aceeași lungime de undă. Fiecare trebuie să se gândească la lucrurile care l-ar ține alături de partenerul de cuplu dacă celelalte lucruri nu ar mai exista. Pe termen lung, este foarte important ca doi oameni să fie compatibili pe toate cele trei paliere: emoțional, mental, fizic.

Ce este fericirea?

Tudor: Noi suntem tot timpul în căutarea fericirii și a succesului și le punem ca obiective în viață. Însă, după ce am citit cartea lui Viktor Frankl, “Omul în căutarea sensului vieții”, mi-am dat seama că fericirea și succesul sunt, de fapt, efecte secundare ale dedicării noastre unor cauze sau unor oameni. Asta nu înseamnă că nu avem dreptul să fim deloc egoiști.

Eu, personal, merg pe principiul că propria mea dezvoltare personală este cel mai frumos cadou pe care pot să-l ofer lumii. Persoana cu care petrec cel mai mult timp sunt eu însumi și, prin urmare, cu mine trebuie să fiu foarte bine. Dacă ajungi să te iubești profund pe tine este absolut natural să te dedici altor persoane și altor cauze pentru că trebuie să împărtășești și cu alții darurile tale. Noi, ca oameni, ne dezvoltăm atunci când ne dedicăm altora. Pe undeva, asta m-a adus și alături de Oana – simțeam că eu am ceva de oferit și că ea are nevoie de ceea ce aveam eu de oferit.

Care este cel mai important lucru pe care l-ați învățat de la părinții voștri?

Tudor: De la tata am învățat să fiu perseverent. De la mama am învățat că nu există “nu pot”, ci “nu vreau”. Tot mama m-a învățat să rămân un visător, să am încredere tot timpul că există o cale mai bună de a trăi mai bine, de a iubi mai frumos, de a fi un prieten mai bun, de a fi un profesionist mai bun.

Oana: Pe mine, părinții m-au învățat să prețuiesc libertatea și educația. De la tata am învățat să comunic cu uşurinţă. Mergeam cu tata la munte și îl vedeam că intra în vorbă cu ciobanii și era peste puterea mea de înțelegere ce avea de discutat cu ei. Azi am ajuns să vorbesc cu oricine, indiferent de statut, de pătura socială, să mă pliez pe orice tip de personalitate.

Care este cel mai important lucru pe care ați vrea să-l știe copiii voștri? Care este cea mai importantă învățătură pe care ați vrea să le-o transmiteți?

Tudor: Mulți copii sunt învățați de părinți să nu vorbească cu străinii, să fie ascultători, iar părinții fac orice le stă în putință să le netezească drumul, să le înlăture piedicile care li se aștern în cale. Ei, bine, eu aș face exact invers. Mi-aș încuraja copiii să stea de vorbă cu străinii pentru că doar așa pot afla lucruri noi, să nu fie ascultători pentru că îmi doresc să am copii cu minte critică, să fie capabili să pună în discuție orice problemă, să nu ia de bun orice aud.

Eu nu le voi pregăti calea copiilor mei, ci îi voi pregăti pe ei pentru acea cale. Ei vor trebui să știe să depășească orice obstacol li se va ridica în drum, folosindu-se de instrumentele necesare – generozitate, compasiune, inteligență, gândire critică, cultura muncii.

Oana: Copiii mei aș vrea să aibă aceleași valori pe care le am și eu și să prețuiască aceleași lucruri pe care le prețuiesc și eu: să iubească educația, aventurile și călătoriile.

Unde vă vedeți peste 5 ani și cum credeți sau cum sperați că va arăta România peste 5 ani?

Tudor: Peste 5 ani, mi-aș dori să avem o țară condusă de oameni competenți, care să prețuiască inovația, meritocrația, care să încerce să se autodepășească pentru că evoluția este motorul. Pe mine, asta mă motivează în viață – să evoluez. Viața m-a învățat să am o direcție strategică, dar să nu fiu obsedat de ceva anume. Obsesia pentru un anumit lucru te face să pierzi din vedere alte 10 lucruri care ar putea fi mult mai bune. Peste 5 ani, eu voi fi cu siguranță tot în România, contribuind la bunăstarea ei.

Să fiu sincer, a fost un moment în care m-am gândit să rămân în Italia. 25% din sufletul meu e italian. Mi-aș dori să trăiesc câțiva ani și în Italia, să fac lucruri și pentru această țară. Am stat 8 ani în Italia, dar veneam aproape lunar acasă, sufletul mi-era acasă. Mi-a trecut prin minte să rămân în Italia când am primit un job bun acolo, dar mi-am dat seama că ceva lipsește din mine, că am nevoie de țara mea. Am luat decizia bună și m-am reîntors în România. Aici mă simt cu adevărat împlinit. 

Apoi, mi-ar plăcea să avem mai multă încredere unii în alții. Anii de comunism au distrus fibra nației noastre și am ajuns să avem o neîncredere profundă în noi ca nație. Eu merg pe principiul: îți acord încrederea mea și aștept să văd ce faci cu ea. Mi-ar plăcea să ajungem să avem un pic mai multă încredere unii în ceilalți, să ne respectam mai mult, să ne iubim mai mult pentru că, în definitiv, toți avem 3 lucruri fundamentale spre care tindem: pacea, prosperitatea și iubirea. Dacă-ți dorești ceva, fii tu cel care oferă primul acel lucru.

Oana: În 5 ani, am avea timp să lucrăm un pic la mentalitatea noastră de români. Să uităm de “se poate și așa”, “merge și așa”. Apoi, pentru mine, educația este elementul de bază în schimbarea în bine a României. Am de gând să mă implic în proiecte de educație. Peste 5 ani, mi-ar plăcea să văd mulți oameni implicați, care să-și asume responsabilități, care să fie exemple pentru alții și să-i învețe pe alții. Mi-ar plăcea să trăim într-o Românie în care să vedem și noi turiști, să vedem și noi străini care vin de drag la noi în țară.

A consemnat: Oana Anghel

Surse foto: paginile de facebook ale intervievaților

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe avantaje.ro
Loading...
Recomandari
Libertatea
Retete
Baby
Doctorul Zilei
Sfatul parintilor
Mai multe din Povesti adevarate