Oameni pentru oameni

18.08.2016, 13:30 . Actualizat 18.01.2017, 16:51

Trei femei din colţuri diferite ale ţării, care au depăşit încercări teribile ale soartei, scriu, cu faptele şi vieţile lor neştiute, istoriile unor binefaceri care schimbă în mai bine lumea în care trăiesc.

Când imposibilul devine posibil

Mihaela Mihalache din Lieşti, județul Galaţi, îşi creşte singură cei doi copii cu dizabilităţi: Marius, de 18 ani, şi Raluca, 10 ani, şi a reuşit să creeze cu
puterile ei, din mai nimic, un Centru de zi pentru copiii cu nevoi speciale, care poartă numele ei: Mihaela.

Povestea începe cu durerea femeii rostită în termeni medicali: „La şapte ani, Marius a fost diagnosticat cu hidrocefalie ventriculară, a fost operat pe creier, dar a rămas cu parapareză şi un grad de retard. La Raluca am aflat, când avea doi ani, că suferă de «miastenia gravis», o afecţiune musculară care o pune permanent în pericol de moarte. Am rămas tot pe atunci şi singură, cu doi copii în scaune rulante, căutând o soluţie.

Am făcut cursuri pentru îngrijirea persoanelor cu handicap şi mergeam zilnic cu Raluca la un centru din Galaţi, la 60 de kilometri, cu căruciorul în autobuz, ca să o duc acolo să aibă ajutor specializat, şi mi-am spus atunci că s-ar putea face un astfel de centru şi la Lieşti fiindcă erau mai mulţi părinţii cu copii cu dizabilităţi cărora le-ar fi fost de folos.

Aşa am pornit de una singură lupta pentru ceea ce este astăzi «Centrul Mihaela», deşi nu o dată mi s-a spus să-mi abandonez copiii. Am mers în audienţe la Primărie, la Consiliul Local, cerând o soluţie şi pentru aceşti copii oropsiţi, un loc unde ei să vină zilnic, să socializeze, să fie îngrijiţi de cineva de specialitate.

Majoritatea mă privea chiorâş, se vedea că le stau pe cap, îmi ziceau «aia cu handicapaţii», răutăţi de care nu am vrut să ţin seama, dar care dureau groaznic.

Primarul, însă, m-a înţeles. S-a încercat întâi să ne aducem copiii la o grădiniţă normală, dar ceilalţi părinţi au refuzat ca astfel copiii lor să stea câteva ore pe zi alături de «handicapaţi», până ce s-au găsit câteva încăperi în fostul sediu al Poliţiei, dar era nevoie de un ONG care să gestioneze viitorul centru.

Nu ştiam pe nimeni, dar m-am apucat să caut, fără vreo speranţă de ajutor, în Galaţi, şi am ajuns la Asociaţia «Inimă de Copil», la Anna Burtea, directorul executiv al fundaţiei, care a fost imediat de acord să mă ajute, a făcut demersurile la autorităţi, a finanţat tot ce mai trebuia, am găsit şi un prieten din Tecuci, Sorin Vizitiu, care a venit ca voluntar să facă kinetoterapie cu copiii, iar eu am devenit lucrător social prin arte combinate.

Aşa am inaugurat Centrul de zi, unul din singurele două din judeţ, iar acum avem înscrişi aici 14 copii cu nevoi speciale din Lieşti şi din comunele din jur – de la copii cu hemi şi tetrapareză, la cei cu sindrom Down şi întârziere psihomotorie.

Avem activităţi, scriem, desenăm, facem serbări cu copiii, facem gimnastică şi recuperare motorie şi vrem să facem tot mai multe. Am primit premiul „Până în pânzele albe la Gala Premiilor Participării Publice, iar în 2011 Centrul a primit Premiul III la Gala Societăţii Civile, dar acestea nu contează. Important însă este faptul că am reuşit, că am arătat că se poate, că putem schimba mentalitatea oamenilor, oricât ar fi de greu.

Voluntar pentru viaţă

Este mamă a doi băieţi şi a trecut prin calvarul bolnavului de cancer, dar a reuşit să-l învingă. A hotărât atunci să facă ceva pentru ca alţii să nu mai treacă prin aceleaşi chinuri şi a fondat o asociaţie unde a devenit voluntar şi a reuşit să adune bani şi să renoveze secţia de oncologie pediatrică de la Institutul Clinic Fundeni. Faceţi cunoştinţă cu Maria Culescu.

„În 2008, după ce l-am născut pe cel mai mic dintre băieţi, am primit o veste cumplită: aveam cancer. După operaţie şi numeroase şedinţe de radio și
chimioterapie, mi s-a spus că pentru mine s-a făcut tot ce se putea. Acela a fost probabil cel mai trist moment din viaţa mea: la doar 34 de ani îmi căutam loc de veci fiindcă nu aveam şi nu mă gândisem vreodată că aş putea avea nevoie atât de devreme.

Nu m-am resemnat însă şi am hotărât împreună cu soţul meu să plecăm la o clinică în străinătate pentru o a doua opinie medicală. Acolo am fost tratată cu radioterapie Cyberknife, care din păcate nu există nici la ora actuală la noi în ţară, iar după câteva şedinţe, am primit în sfârşit vestea bună şi anume aceea că mă aflam în remisie totală. Cancerul dispăruse din viaţa mea şi puteam răsufla uşurată.

Din acel moment, toată existenţa mea s-a schimbat. Am renăscut, totul în jurul meu a căpătat o nouă semnificaţie şi am simţit cu toată fiinţa mea că trebuie să mă implic în sprijinirea altor bolnavi de cancer din România care treceau prin experienţe similare cu a mea. Aşa am înfiinţat Asociaţia M.A.M.E. (Maternity, Advocacy, Medicine, Education) şi de atunci îmi dedic timpul, resursele şi energia doar acestei cauze.

Muncesc mult mai mult decât înainte, însă trăiesc un sentiment absolut deosebit de mulțumire sufletească. Acest lucru mă împiedică să petrec timp alături de familie, însă toţi cei trei bărbaţi din viaţa mea (Alex, soţul meu, Edy, băiatul cel mare şi Erik, cel mic) mă sprijină, cu toţii fiind implicaţi în proiecte desfăşurate în beneficiul copiilor bolnavi.

Ei îmi cunosc filozofia de viaţă: „nimic nu este întâmplător şi cumva am acceptat cu toţii că boala a ajuns în viaţa mea cu un anumit scop: acela de a mă determina să mă implic sută la sută, absolut benevol şi voluntar, în sprijinirea celor care trec prin aceeaşi experienţă.

Este forma pe care am ales-o de a mulţumi pentru că am primit o a doua şansă la viaţă. De aceea, primul proiect pe care l-am iniţiat a fost „Copilăria nu trebuie trăită în spital şi a însemnat renovarea şi dotarea unor spaţii din cadrul Secţiei de Pediatrie a Insitutului Clinic Fundeni (unde sunt trataţi copiii cu cancer şi alte boli grave), donarea de aparatură medicală performantă şi reamenajarea locului de joacă din curtea spitalului.

Mai mult, strângem şi fonduri pentru copii şi adulţi diagnosticaţi cu cancer şi alte boli grave care au nevoie de tratamente ce nu pot fi efectuate în România. Celor care ne solicită ajutorul le oferim îndrumare privind formularul E112, posibilitățile de tratament în clinicile din străinătate, contactarea și menţinerea legăturii cu medicii sau traducerea actelor medicale cu ajutorul voluntarilor. De asemenea, le facilităm şi transportul şi cazarea în țările respective.

În 5 ani de activitate, am sprijinit circa 100 de copii și tineri să plece în străinătate pentru a accesa terapii sau operaţii performante. Pentru 7 dintre ei,
din păcate, a fost prea târziu, însă peste 90 trăiesc şi mulțumită efortului depus de noi, echipa Asociației M.A.M.E. De curând, am înfiinţat „Centrul Steluțelor , unde copiii diagnosticaţi cu cancer şi alte boli grave beneficiază, în mod gratuit, de terapii complementare tratamentului.

Avem aici un cabinet de psihoterapie şi unul de kinetoterapie, unde copiii cu dificultăţi motorii cauzate de perioadele lungi de spitalizare şi imobilizare la pat fac gimnastică de recuperare cu fizioterapeut. Centrul include şi o sală de art-terapie, unde cei peste 100 de beneficiari participă la ateliere de terapie emoţională prin pictură, modelaj, colaj şi alte tehnici creative, astfel încât impactul provocat de boală să fie diminuat .

Un munte urcat în baston

Gabriela Dima este sociolog de profesie, născută şi crescută în Focşani, are 38 de ani şi 12 dintre aceştia i-a petrecut reînvăţând să meargă. La doi ani,
picioarele i-au paralizat după un vaccin antipolio. Pentru a face primii trei paşi i-au trebuit cinci ani de terapie zilnic, câte opt ore pe zi. Cu o voinţă de fier, a ales să facă asistenţă socială şi coordonează proiectele unor fundaţii pentru cei cu dizabilităţi.

„Am paralizat la vârsta de 1 an şi 10 luni, ca efect advers la vaccinul antipolio. De când mă ştiu, însă, am progresat permanent, astfel încât acum
reuşesc să mă deplasez singură, ajutându-mă de un baston. Atunci când am paralizat am ştiut că eu o să pot să merg din nou, chiar dacă medicii nu îmi acordau aproape nici o şansă de a o face şi, după opinia lor, viaţa mea s-ar fi redus la un pat sau cel mult la un scaun cu rotile.

A fost nevoie de 11 operaţii, iar primii mei ani de viaţă au însemnat o muncă imensă de recuperare, de la doi până la 12 ani, când am decis să mă focalizez mai degrabă pe educaţie, decât pe sănătate. După cinci ani de recuperare, minunea s-a produs: am reînvăţat să merg, iar primii 2-3 paşi singură, fără ajutor, i-am făcut la şapte ani.

Când, la 12 ani, am decis să renunţ la recuperare pentru a putea intra la un liceu bun – ceea ce am şi făcut – am realizat că nu ştiu să mă joc cu păpuşile. În vremea mea încă ne mai jucam cu păpuşile şi în vara aceea, prima petrecută acasă, mi-am dat seama că eu nu avusesem timp să mă joc.

Am mers la o şcoală normală în Focşani, apoi la liceu. Pentru a-mi fi mai uşor, mergeam cu bicicleta, adaptată nevoilor mele, dar mă însoţea permanent cineva din familie fiindcă nu puteam opri şi porni de pe loc.

Nu am avut prea des prilejul să mă lovesc de mentalităţile oamenilor faţă de cei cu dizabilităţi. Cred că o singură dată, la intrarea în liceu, am cerut voie să las bicicleta în curte, într-un loc mai ferit. Directoarea de atunci a spus că dacă am handicap să merg la şcoală specială. Motiv pentru care de atunci, am urcat bicicleta în clasă, în fiecare zi.

Am ales apoi să fac facultatea în Cluj pentru a-mi demonstra că mă pot descurca singură şi am absolvit sociologia la Universitatea Babeș Bolyai, Facultatea de Istorie şi Filosofie, specializarea sociologie, urmată de un master.

A fost o perioadă extrem de frumoasă din viaţa mea. Am fost foarte norocoasă, recunosc, şi acesta este motivul pentru care vreau să întorc o parte din ceea ce am primit către comunitate, aşa că am decis să lucrez în asistenţă socială.

La început, în sistemul public, apoi la CITO Odobești, la un proiect de calificare profesională a persoanelor cu handicap (folosesc termenul handicap pentru că este cel recunoscut în lege) unde în 3-4 ani, mare parte din oamenii aceia, cărora nimeni nu le dădea nici o şansă, nu numai că au reuşit să înveţe o meserie, dar au trecut la un mediu de lucru normal, au învăţat să îşi caute singuri un loc de muncă şi să îl păstreze.

Am urmat şi cursuri de manager de întreprindere socială şi acum sunt coordonator de programe la Fundaţia Cartea Călătoare şi, în plus, lucrez şi ca asistent social la Asociaţia Speranţa Andradei.

La Cartea Călătoare mă ocup de producerea de cărţi în format audio Daisy, pentru nevăzători, am coordonat Caravana Cinematografică pentru Nevăzători şi am făcut cursuri IT pentru 500 de persoane cu deficienţe de vedere, iar acum organizez primul Festival Naţional de Film pentru Nevăzători.

Autor: Adrian Cîlțan

Foto: arhivele personale ale intervievatelor

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe avantaje.ro