O supraviețuitoare a cancerului: „Am jucat la bursă cu propriul corp”

Cosmina Grigore, supraviețuitoare a cancerului: “În 2013 am învățat să fac investiții pe termen lung. Am analizat acțiunile disponibile la bursă în acea perioadă și am decis că voi investi în următoarele: forța alchemizatoare a cancerului, corpul meu, creșterea mea personală.”

Prima dată când am înțeles ce diferență este între să îți povestească cineva cum e și să ai tu, de fapt, experiența, a fost în 2013 când am fost diagnosticată cu cancer. Acum, în 2021, stând într-o cabană superbă pe malul lacului Tarnița, perspectiva s-a schimbat total. Până pe 31 iulie 2013 auzisem povești despre cancer, organizasem conferințe medicale despre cancer, intervievasem medici, pacienți și președinți de asociații, dar nu știam, de fapt, cum se simte cancerul în interior. Diagnosticul a venit și a fost invitația adresată mie de a lăsa deoparte cititul și ascultatul despre cum este să trăiești viața visurilor tale și de a porni la drum pentru a-mi scrie propria poveste.

Hai să-ți spun cum a fost!
Era 2013, eu aveam 27 de ani și lucram într-o corporație. Eram obosită tare. În special emoțional. Făcusem la începutul anului o schimbare de job deoarece la locul de muncă anterior trecusem prin cel puțin un burnout. Veneam dintr-un burnout, iar viața în corporație părea relaxare pe lângă ritmul cu care eram eu obișnuită. În anii anteriori trecusem, de asemenea, și printr-o serie de evenimente în plan personal care mă afectaseră destul de mult. Aveam o fetiță de 3 ani pe care o adoram. Eram recent căsătorită și în plină proiectare a unui viitor în familia mult dorită. Eram workacholică, nu aveam niciun fel de grijă de corpul meu, mă deranja acneea care se instalase, părul care cădea și sângele care-mi curgea constant din nas. Dar cel mai tare mă deranja, de fapt, că simțeam un dor nebun: mi-era dor de natură, de libertate, de sălbă-ticie. Mă simțeam goală pe dinăuntru, tristă, stoarsă de vlagă. Mă simțeam bătută de soartă și obosită. Povestitorul meu interior îmi vorbea urât, mă critica, mă analiza constant, mă ținea din scurt. Recicla, practic, multe mesaje înregis-trate de-a lungul vieții mele.

A! Deci asta aveam
Și a venit diagnosticul. A fost și nu a fost un șoc. A fost un șoc, dar cumva a fost și o explicație. „A, deci asta aveam!'. Acum știu că boala este o consecință doar a vieții duse. A modului în care hrănești și îngrijești lumea ta interioară. Dar atunci atât puteam înțelege lucrurile. Disperarea m-a cuprins. Nu mi-era frică de moarte. Nu mi-a fost niciodată frică de moarte, de fapt. Am o relație tare specială cu moartea de când mă știu, relație care a devenit tot mai frumoasă post diagnostic. Mi-era însă, foarte, foarte frică de faptul că nu apuc să trăiesc. Perspectiva de a nu mai avea acces la viață genera în interiorul meu un combo de furie și neputință care mă paraliza. Dintr-odată nu doar că fusesem un om care asculta numai povești despre oameni care au trăit o viață care să-i împlinească, oameni care au urcat muntele… ci mi se refuză, total, posibilitatea de a mai putea urca muntele. Așa că am decis că orice ar fi, oricum ar fi, oricât de greu ar fi, oricât de mult m-aș rătăci pe drum, eu voi urca Muntele. Și nu doar că voi urca muntele în felul meu, ci voi striga tare că se poate. Ca să fie și alții încurajați să urce. Și nu doar să fie încurajați să urce, ci să știe că pot și trebuie să urce muntele în felul lor. Că nu s-au consumat toate modalitățile prin care poți urca muntele și că ei pot veni cu propriul lor traseu. Propria lor varianta. Cu o nouă poveste. A lor.

Aveam de escaladat un diagnostic
Sigur că planul la baza muntelui pare simplu. Eu aveam de escaladat un diagnostic despre care abia învățam cum se simte în corp, despre care se ridică încă din umeri de la un punct încolo și care avea mai multe necunos-cute decât variabile cunoscute. Atunci am înțeles că trebuie să învăț să fac ceva esențial: să am grijă de mine, cea care urcă muntele. Dacă eu trebuie să urc muntele, înseamnă că eu trebuie să am forța necesară, să știu tehnicile, să am echipamentele necesare și să urc. Să continuu să urc.

Mi-am disciplinat mintea
Atunci am învățat să fac investiții pe termen lung. Ca și cum ai juca la bursă, dar cu propria-ți viață, cu propriul corp. Creșteam valoarea acțiunilor mele, le permiteam să fie tot mai stabile. Din ce în ce mai stabile, cu fluctuații, da, dar fără să cadă piață. Cum am investit în mine? Am învățat să-mi hrănesc corpul, să-i înțeleg limbajul, adică simptomele, am învățat specificul metabolismului meu, cum îmi fac depozite de energie și ce anume îmi consumă repede vitalitatea. Am învățat să-mi reglez hormonii, mi-am disciplinat mintea învățând tot felul de tehnici (meditație în 4 timpi, pe tobe șamanice, meditația ploii, cum trăiești misterul, să am o minte fluidă precum apa, setare mentală, forță mentală etc), am învățat ritmurile corpului meu, ce îmi face plăcere și ce nu. Mi-am împins limitele. Mi-am luat varii certificări: nutritive, nutrigenomică, mindfulness, breathwork, tantra, pilates, nursing, navigație de pacienți, coaching, formare etc. Am învățat enorm.
Am experimentat diverse tipuri de diete: alcalină, verde, raw, curcubeu, keto, anticandida, intermittent fasting, fasting (doar apă) etc. Am făcut clisme cu cafea și alte procesee de detox. Am făcut terapii alternative pe vremea când nu erau populare. Nici nutriția nu era populară în cancer. Am citit, am citit, am citit. Am aplicat, am aplicat, am tras concluzii pentru mine. Am continuat să urc muntele. În fiecare an, îmi propuneam să cuceresc o nouă bucată de drum. Scopul era să urc pe munte – să trăiesc, adică. Dar am ales să fac asta pas cu pas. Adică an de an. Cel mai mult însă, am investit în emoțional. În vindecarea emoțională și în inteligența mea emoțională. Adică în capacitatea mea de a-mi înțelege și a-mi articula emoțiile, de a le comunica și de a construi o viață care să le permită să fie simțite în întreg spectrul lor, dar în doze armonioase.

Primul Patient Coach din România
Mi-am dat demisia din corporație. Nu aveam un plan anume, dar știam clar că asta nu mai voiam să fac. Am devenit Patient Coach în 2015. Primul pacient devenit Patient Coach din România. Am luat premiul Femeia Anului de la Revista Avantaje. Acest premiu m-a responsabilizat și motivat să continuu. Am început o caravană prin țară. Eu, soțul meu, Adriana Covaciu (Adriana Există), fetița mea, mama mea. Am mers prin țară pe banii noștri organizând seminarii, vorbindu-le pacienților. Mergeam după pacienți în spitale. Îmi scriau oamenii să îi învăț și pe ei. Am fondat Asociația Imunis în 2016. Am continuat să scriu și să dezvolt programe îndrăznețe pentru pacienți. Așa cum îmi dicta inima. Am continuat să fac investiții în mine. Relația cu soțul meu a fost foarte încercată. Cu copilul meu, cu oamenii mei dragi. Unii au plecat din viața mea, unii au rămas, unii s-au reîntors, alții noi au intrat. Pe măsură ce continuam să urc pe munte se schimba perspectiva.

Puterea lui Împreună
În 2019 am simțit, pentru prima dată în viață, echilibru pe toate planurile, iar acest lucru mi-a generat o schimbare extraordinară de mentalitate. Mi-a permis o anduranță tandră, o răbdare blândă, o determinare senzuală… mi-a dat acces la noi aspecte ale modului în care pot eu urca un munte. 2020 mi-a adus o lecție incredibilă: puterea lui împreună. Iar 2021 a aprofundat capacitatea mea de a lucra la arhitectura mea interioară. Am început să capăt o claritate mai mare privind cine sunt. Să-mi doresc să construiesc prin această magie care nu se vede – energia noastră. Ceea ce ne face unici și de neînlocuit. Întregul an 2021 a fost despre magia pe care o generează claritatea, despre capacitatea de a înțelege complexitatea lucrurilor și de a te reîntoarce la simplitate. Nu în lumea exterioară, ci în lumea interioară.

ASOCIAȚIA IMUNIS

Asociația Imunis a fost înființată în 2016, având ca scop continuarea proiectului inovator început de Cosmina Grigore în 2015 – Caravana Noul Pacient. Cosmina Grigore a primit tot în anul 2015 premiul Femeia Anului în cadrul galei organizate de Revista Avantaje pentru această inițiativă fapt ce a responsabilizat-o să continue crearea de programe dedicate schimbării mentalității în ceea ce privește viața post diagnostic a pacienților cu cancer din Romania. Motto-ul Imunis este un îndemn adresat pacienților care vor să îndrăznească să își transforme viața, în ciuda unui diagnostic atât de puternic: „Rescrie povestea' a fost special ales pentru a încuraja pacienții să creadă și să lupte. Toate programele Imunis sunt gândite astfel încât să le arate pacienților care sunt principalii piloni de schimbare de stil de viață pe care își pot construi transformarea. Lucrând alături de specialiști și medici, Asociația Imunis răspunde nevoilor pacienților în ceea ce privește alimentația, psihooncologia, sportul, managementul efectelor adverse, apartenența la grupuri de suport, dreptul la muncă, la încadrarea corectă în grad de handicap, dar și alte probleme cu care se pot confrunta pacienții pe termen scurt, mediu si lung. În 2020 Imunis a semnat un acord strategic cu Autoritatea Națională pentru Egalitatea de Șanse pentru a sprijini pacienții și tot în 2020 Imunis a creat prima echipă de Dragon boat din România, formată exclusiv din  supraviețuitoare ale cancerului de sân – Imunis Dragons, punând astfel România pe harta internațională a acestei mișcări.

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe avantaje.ro
Recomandari
Publicitate
substantial.ro
Libertatea
CSID
Descopera.ro
Life.ro
Retete
Baby
Doctorul Zilei
VIVA!
ELLE
Diva Hair
Sfatul medicului
Sfatul parintilor
TV Mania
Shtiu.ro
Mai multe din Povestile voastre