Ionuț Ursu, voluntarul de pe ambulanță cu o poveste de viață care bate orice scenariu de film

19.06.2016, 12:41 . Actualizat 09.02.2017, 13:01

Ionuț Ursu are, la 27 de ani, o poveste de viaţă care bate orice scenariu de film. Abandonat după naștere și crescut prin orfelinate, cu un diagnostic de HIV ce s-a dovedit greşit, e acum masterand la Universitatea din Bucureşti, face voluntariat la Ambulanță şi a mers să ajute în Nepal.

Ionuţ nu vorbeşte mult. Abia reuşeşti să-l faci să spună ceva despre primii ani ai vieţii sale. Băiatul înalt, cu privire limpede şi directă, a văzut multe rele în viaţa lui. A trecut prin locuri urâte, pline de nesiguranţă şi răutate.

Și viața mea a fost salvată de alții

Mama lui l-a părăsit într-un pătuţ din Maternitatea Bicaz, a fost botezat acolo de o doctoriţă cu suflet mare şi drumul vieţii lui a pornit de la un Leagăn al statului şi a trecut prin mai multe la orfelinate.

La 18 ani, când şi-a căutat mama, femeia l-a respins categoric. Ani de zile, Ionuţ a fost împărţit ca o marfă între case de copii, şcoli şi spitale ca de la Ana şi Caiafa. A fugit şi s-a întors, a mâncat bătaie, a învăţat, a scris, a lăcrimat, a iubit, a fost iubit la rândul lui şi şi-a adunat toată voinţa pentru a-şi croi viitorul.

Şi spune că, în aceşti ani, a descoperit că poate să creadă în bunătatea oamenilor, că oamenii merită salvaţi, că a întoarce binele făcut e, pe undeva, o plată pentru reuşitele tale şi că fără ajutorul unora dintre cei ce l-au înconjurat, poate că existenţa lui ar fi sfârşit într-o fundătură.

Un diagnostic fatidic, dar greșit

„Să spun despre mine? Nu prea am ce. Povestea mea e, aparent, ca a oricărui băiat de vârsta mea crescut de stat. Dar e în fiecare zi alta. E ca şi cum durerea ţi-ar schimba mereu înţelesul vieţii. Am fost un copil bolnăvicios, contactasem un stafilococ după naştere, iar până pe la opt ani tot făceam injecții cu Moldamin, un chin cumplit, și abia pe la zece ani am fost trimis la şcoală.

Atunci, la analize, mi-au spus că am virusul HIV, că n-o să mai scap de el niciodată şi vreo şapte ani am trăit, alături de alţi copii bolnavi, aşteptând să mor, însă ajutându-i pe cei mai mici cum puteam. Fugeam din cămin, mergeam prin piață, la muncă, la cărat mărfuri, făceam ce puteam, strângeam un ban și le cumpăram câte ceva dulce.

Prin 2006, la centru a venit o directoare nouă care a cerut o nouă serie de teste şi aşa am aflat că rezultatul inițial era greșit, că eram de fapt, sănătos', spune Ionuţ şi ţâţâie îngândurat din buze în semn de „ce să-i faci, asta-i viaţa.

Lipsit de dragostea părinţilor, dar îndrumat bine, băiatul a absolvit Liceul „Dimitrie Leonida din Piatra Neamț şi, pentru că în anii lungi în trăiţi sub spectrul unei boli mortale, călătorea deseori, în singurul fel posibil – în imaginaţie -, a ales geografia şi a reuşit să intre la facultatea de profil a Universităţii din Bucureşti, la buget, a absolvit şi apoi la un program de master.

Mă întorc des la Piatra Neamț

Spune însă că doar mersul la cursuri nu i-a fost de ajuns ca semn a reuşitei şi că, încă din primul an de facultate, a decis să devină voluntar la Ambulanţă. S-a înscris pe o listă, a telefonat, a bătut oamenii la cap şi, după un examen dificil, a fost acceptat. A urmat cursuri de pregătire jumătate de an, a urmat un alt examen, iar de atunci şi până acum face gărzi voluntar alături de echipajele medicale de la Ambulanţa Bucureşti, în paralel cu facultatea.

„Am vrut, explică Ionuţ, 'să întorc cumva binele ce mi-a fost făcut şi mie. Simţeam asta ca pe un fel de datorie. Am fost bine îngrijit acolo, la urgențele din Neamţ, în copilărie, după un accident care ma putea lăsa şchiop, asta m-a impresionat şi de atunci mi-am spus că voi ajunge cândva şi eu să salvez oameni.

Fiecare gardă e un dar pe care îl pot face oamenilor, iar când după 12 ore obositoare pe Salvare, ajuţi o inimă să pornească, aduci alinare unei victime, simţi o emoţie greu de descris. Dar el nu se opreşte aici: cât de des poate merge la Piatra Neamţ, unde se implică în educaţia copiilor din Complexul de servicii „Elena Doamna şi mărturiseşte că visul lui este să devină medic.

Salvând victimele cutremurului nepalez

Însă cea mai importantă experiență trăita ca „voluntar pentru viaţă, cum îi place lui să-şi spună, e drumul în Nepal, locul unde a decis să plece şi să ajute, fără să ezite o clipă, imediat după ce a auzit de cutremurul care a ucis 9000 de oameni şi a rănit mai mult de 18000.

A vorbit cu o mulţime de oameni, a cerut ajutorul tuturor, a vândut aproape tot ce putea vinde de la laptop şi ceas, la frigider, a strâns bani de drum şi cu sprijinul unei profesoare, care a convins un sponsor să participe la o astfel de acţiune umanitară, la cinci zile după catastrofă era în Nepal. Despre cele 30 de zile care au urmat, Ionuţ povesteşte cu greu fiindcă, spune, e dificil să retrăieşti drama atâtor oameni.

Până să ajungă în Kathmandu, a fost repartizat cu o echipă de medici într-un sat răvăşit de cutremur şi pierdut undeva pe versanţii Himalayei cale de trei ore cu maşina de cel mai apropiat oraş.

Un ONG pentru copiii defavorizaţi

Aici, vreme de 13 zile, a scos răniţi dintre dărâmăturile caselor, a salvat copii şi bătrâni lipsiţi de ajutor, a pansat răni şi a acordat ajutor de urgenţă, a participat la operaţii, a dat speranţă acolo unde rămăsese doar resemnare.

„Nu existau aproape deloc clădiri întregi sau dotări medicale în sat, toate erau învechite. Aveam corturi medicale unde medicii operau fără pauză. Începeam de pe la opt dimineaţa, câte 8-9 intervenţii la rând, până noaptea târziu, când cădeam cu toţii răpuşi de oboseală, dar mulţumiţi pentru vieţile salvate.

A plecat din Nepal cu gândul să revină şi să facă ceva pentru oamenii aceia loviţi cumplit de soartă: să doteze spitalul din sat. Printre cursuri, examene şi gărzi de noapte, nu şi-a uitat promisiunea: a pornit un ONG pe care l-a numit „Volunteer for Life, care apără drepturile, sprijină copiii defavorizați şi integrează în societate copiii cu autism; a organizat acţiuni de strângere de fonduri, apoi o expoziţie cu vânzare de fotografii făcute în Nepal, iar cu banii a cumpărat echipamente medicale. A cerut sponsorizări, a cătuat sprijin, a pledat, a convins şi… e din nou în Nepal.

Autor: Adrian Cîlțan

Foto: arhiva personală a lui Ionuț Ursu