4 oameni care au învins moartea!
:contrast(8):quality(75)/https://www.avantaje.ro/wp-content/uploads/2013/06/mady-george-m.jpg)

Gânduri din viaţa de după viaţă
Amali Teodorescu are 45 de ani, este din Horezu şi este de profesie economist. Trăieşte de 18 ani cu rinichiul donat de mama sa, s-a implicat în crearea unei asociaţii a transplantaţilor şi a devenit campioană europeană la două sporturi.
Ani în şir, viaţa mea a stat sub ghilotina unui diagnostic care mă ducea inexorabil către moarte, pendulând între şcoală, spitale, zilele şi nopţile de dializă, durerile şi apoi clipele de bine, în care credeam că totul s-a terminat.
Când ieşeam din dializă ajungeam la salvare pe brancard, iar până acasă, două etaje, mă ducea şoferul pe braţe, în cele mai multe zile, oricum nu îmi amintesc să fi ajuns vreodată singură de la salvare în casă.
În 1994 am ajuns la spital aproape în comă, mă dureau oasele şi muşchii şi aveam momente în care aş fi urlat de durere.
Ştiam că era începutul sfârşitului. Ai mei erau dispuşi cu toţii să-mi cedeze un rinichi, fiindcă aveam compatibilitate de 75% cu fiecare dintre părinţi şi de 100% cu sora mea, iar medicii au decis ca donator să fie mama.
Operaţia a făcut-o profesorul Mihai Lucan la Cluj, a durat peste cinci ore şi când am realizat că, din fericire, grefa funcţiona perfect, am ştiut că îmi reprimisem viaţa înapoi.
Acum, după 18 ani, mă consider îndreptă-ţită să spun că munca profesorului Lucan şi sacrificiul mamei mele au avut succes şi eficienţă. Le mulţumesc tuturor şi locul fiecăruia în inima mea este egal.

Iubire pe lista de aşteptare
O poveste de dragoste născută pe holurile unui spital. Mădălina Movileanu şi George Ilie s-au cunoscut înaintea unui transplant şi au decis să-şi construiască o a doua viaţă împreună, dar acum „împart' din nou, aceeaşi listă de aşteptare
Eu am 24 de ani şi George 34 şi ne-am cunoscut la clinica spitalului Fundeni, unde veniserăm pentru transplant renal, eu din Piteşti, iar George din Brăila.
El era speriat foc şi la un pas să renunţe la operaţie, de teamă, dar eu făcusem deja operaţia, mă simţeam bine şi am vorbit cu el o mulţime până ce l-am convins să nu renunţe.
Atunci s-a născut între noi iubirea, fiindcă suferinţa şi salvarea pe care le trăiam amândoi ne-au apropiat. Noi simţim totul identic, exact ca doi oameni care au trecut pe lângă moarte împreună, şi ne vom căsători la timpul potrivit, dar prioritatea a redevenit sănătatea, fiindcă rinichii noştri au funcţionat doar cinci ani şi, culmea, organismul nostru i-a respins aproape în acelaşi timp.
De trei ani suntem iarăşi pe lista de aşteptare, o dată la două zile, stăm câte patru ore, la dializă, şi din cauza aceasta
George şi-a pierdut şi locul de muncă. În ciuda bolii, am participat amândoi la Jocurile Europene pentru persoane cu transplant şi dializă, de unde ne-am întors cu şase medalii de aur.
Adevărata luptă este însă cea cu moartea, pe care am învins-o o dată, iar acum avem nevoie de un alt miracol.

„Am învăţat să iubesc clipele'
Crina Ştefănescu, medic ginecolog, e acum preşedinta Asociaţiei transplantaţilor de ficat din România, Livertrans. La un moment dat, soarta ei s-a aflat în cumpănă.
Un transplant a fost salvarea, iar dorinţa de a trăi i-a scris al doilea capitol al vieţii
Am avut o hepatită cronică de tip B care credeam că s-a vindecat, dar în anul 2000 am început să mă simt tot mai rău.
Tocmai îmi dădusem primariatul ca medic ginecolog şi ziceam că m-am mai liniştit, când am aflat că am ciroză şi că evoluţia era, în câţiva ani, letală.
Mi-era greu să merg la cabinet şi să urc un etaj în cinci minute, dar mă duceam zi de zi.
Atunci când soţul meu şi-a susţinut doctoratul, eram sfârşită, dar am fost alături de el. La consultaţie nici nu le mai spuneam pacientelor, ca de obicei, că ne vedem la control, peste trei luni.
Din primăvara lui 2006 nu le mai puteam spune aşa.
Într-o zi însă, speranţa mea a primit un răspuns şi am fost sunată de la spital. Am intrat în sală seara la ora 22 şi la ora 5 dimineaţa inter venţia era gata.
După operaţie, imaginaţi-vă că prima grijă a fost să întreb când pot merge la muncă, lucru pe care l-am făcut cinci luni mai târziu.
Cum e viaţa a doua oară?
În primul rând o trăieşti, pur şi simplu. Afli că poţi face din nou lucruri pe care nu le mai fă ceai de mult. Acum, am preluat conducerea Asociaţiei Transplantaţilor şi vreau să fim cunoscuţi ca asociaţie, pentru că lumea crede că transplantul e ceva foarte rar şi utopic.
Şi acum muncesc la fel, însă îmi fac câte o bucurie în fiecare zi şi mă gândesc că dacă aceşti medici minunaţi n-ar fi avut curajul să facă o operaţie cum nu s-a mai făcut, noi n-am fi existat.
Am făcut un logo, am făcut un site, când a fost problema medicamentelor, anul trecut, am luat atitudine şi ne-am dus la ministru.
Apoi am mers la Casă şi am reuşit să scoatem medicamentele imunosupresoare de pe lista de coplată, să fie gratuite. Am redescoperit iubirea de viaţă şi mă număr printre acei oameni iubiţi de Dumnezeu, care sărbătoresc două zile de naştere.
Autor: Adrian Cîlţan
:contrast(8):quality(75)/https://www.avantaje.ro/wp-content/uploads/2026/04/tudor-chirila-nicusor-dan.jpg)
:contrast(8):quality(75)/https://www.avantaje.ro/wp-content/uploads/2024/02/vica-blochina-19-1-e1709131779307.jpg)
:contrast(8):quality(75)/https://www.avantaje.ro/wp-content/uploads/feed/images/17_0d2049c5dcc610ca0d253f1c196426c4.jpg)
:contrast(8):quality(75)/https://www.avantaje.ro/wp-content/uploads/2024/08/cancer-in-stadiu-terminal.jpg)