Vrei să înveți să scrii ca un autor de cărți? Iată câteva secrete

Vrei să înveți să scrii ca un autor de cărți? Una dintre fantomele cele mai sâcâitoare care par să bântuie mințile celor ce se pun pe scris este aceea care urlă adesea în urechile lor: cu ce să încep? Și, ca și cum n-ar fi suficient, mai dă odată târcoale, spre final, când șuieră: cum să închei? Între cele două vizite se strecoară povestea.

Bine, bine, dar cum să-i facem loc în mintea cititorului, în așa fel încât să vrea să treacă de prima frază, de a doua și tot așa până ajunge la final? Iar acolo să nu se oprească cu una, cu două, ci să vrea să mai citească, fie capitolul următor, fie un alt volum. Într-un cuvânt, cum stârnim apetitul pentru citit de la primul paragraf și cum facem cititorul să se reîntoarcă, sub vraja ultimei fraze? Ar părea ușor. Dar nu tocmai. Însă nici imposibil. Ba dimpotrivă. În fond, e nevoie de aceeași măiestrie pe care o amestecăm și în mijlocul poveștii, deci…

Începutul
E simplu să te lași copleșit de inspirația unor începuturi celebre, cum ar fi cel din Anna Karenina lui Tolstoi: „Toate familiile fericite se aseamănă între ele. Fiecare familie nefericită, însă, e nefericită în felul ei.' Sigur, aici funcționează, fără îndoială, curiozitatea de a afla care sunt evenimentele care încheagă familiile în jurul fericirii, dar mai cu seamă, care sunt acelea care le fac pe cele nefericite să fie diferite. Mai exact cum? Și așa începe lectura…
Aș veni un pic însă în prezent cu două exemple din literatura română contemporană, rânduri de început care creează o poftă instantanee de a continua lectura, stârnind o curiozitate ce nu poate fi potolită ușor. Primul este extras din romanul Viața începe vineri de Ioana Pârvulescu și iată cum sună: „Cu câțiva ani înainte de 1900 zilele erau încăpătoare. Oamenii vibrau ca firele de telegraf, erau optimiști și credeau ca niciodată înainte și ca niciodată după, în puterea științei, în progres și-n viitor. Anul Nou devenise, de aceea, cel mai important moment: începutul, mereu reluat, al viitorului. Textura lumii permitea orice gând nebunesc și, adesea, gândurile nebunești ajungeau realitate.'
Nu se poate să rămâi indiferent. Dorința de a afla ce gânduri nebunești ajung să intre în țesătura lumii și de acolo să răstoarne planuri, să schimbe destine, să transforme lumea așa cum era ea cunoscută în altceva etc. naște interes și devine imboldul care împinge la lectură.
Cel de-al doilea fragment aparține tot unui autor român și este cel care deschide romanul Tache de catifea de Ștefan Agopian și care începe astfel: „Acum, când citiți cuvintele acestea, cuvinte spuse de fapt pentru o femeie, sunt mort. Mort și îngropat de multă vreme, de atunci, de când într-o zi oarecare din vara anului 1848, Mamona cel Tânăr mă va omorî.' Dincolo de șocul inițial de a ne întâlni cu personajul narator… mort, care într-un alt plan al narațiunii, ne „vorbește' sfidând moartea, suntem incitați pe loc să aflăm ce s-a întâmplat, cum și de ce a murit tocmai cel ce povestește.
Pe scurt, câteva idei care pot ajuta în demararea unei povești ar putea fi: o afirmație de esență tare, precum cea din Anna Karenina, o linie de dialog prin care putem da acces direct cititorului către personajul poveștii sau o afirmație care trimite pe loc într-un alt registru, de pildă contrafactual sau distopic etc., un efect dramatic puternic, cum ar fi un eveniment descris în forță etc.

Citește și...

George Restivan sare în apărarea Adrianei Bahmuțeanu după moartea lui Silviu Prigoană: „Ne-am iubit și ne iubim în continuare'

Mihai Bendeac era certat cu Gabriel Cotabiță. Actorul regretă: „Iartă-mă. Deși e prea târziu. Mi-am dovedit că sunt un om prea mândru'

Finalul
În egală măsură de important este și momentul în care punem punct povestirii. Chiar dacă pare că a încheia ceea ce tocmai am desfășurat în planul acțiunii, e o chestiune de a te opri pur și simplu, finalul e totuși o construcție în sine. Deși poate conține urme de tensiune posibil nerezolvată, ca în cazul multor finaluri deschise, în care cheia de lectură rămâne în bună parte la cititor, nu este propriu-zis punctul culminant. Mai păstrează ceva din acesta, dar pregătește deja terenul pentru încheiere. Proza scurtă are frecvent obiceiul de a se opri la scurt timp după punctul culminant, adăugând poate doar o tușă de final, de multe ori revelatoare cu privire la natura faptelor petrecute, o rezoluție a conflictului etc., dar nuvela sau romanul cer o aplecare mult mai îndeaproape.
Indiferent de finalul ales, fericit sau nefericit, deschis sau închis, absurd, abrupt etc. merită atenție, altfel devine anticlimactic, dezangajează pe loc cititorul. Iar aici opțiunile sunt multiple – de la o afirmație filosofică poate, la un sfârșit subit al personajului sau poate o acțiune suspendată, mai ales în cazul finalurilor deschise, până la o variantă care face un salt în timp și oferă o supra-rezoluție, de tip epilog – toate deci, merită investire de atenție la detaliu. În felul acesta, în urma poveștii va răsuna o voce care-și va chema cititorii din nou la lectură.

Andra Samson este filolog, antropo­log, scriitoare și lector la Fundația Calea Victoriei unde susține Şcoala de vară de scriere creativă

Sandra Ecobescu: „Am creat o școală așa cum ne-ar fi plăcut nouă să fie când am mers la școală'

Mihai Bendeac era certat cu Gabriel Cotabiță. Actorul regretă: „Iartă-mă. Deși e prea târziu. Mi-am dovedit că sunt un om prea mândru'

Citește și următorul articol:

ELLE New Media AWARDS 2022. Cele mai frumoase imagini