Viata mea este un roman

Uncategorized

A plecat la liceu intr-un oras departe de casa. La 23 de ani, era vaduva si fara loc de munca. La 40, a parasit Romania fiindca nu mai suporta nedreptatile care i se faceau. La pensie, Gabriela Voinea s-a reintors in tara, unde s-a dedicat voluntar copiilor abandonati.

Nascuta la Cernauti, s-a refugiat cu familia la Timisoara. A urmat Scoala de balet din Timisoara pana in clasa a VIII-a, cand, din lipsa de elevi, scoala si-a inchis portile. S-a dus atunci la Liceul de coregrafie din Bucuresti, a dat examen, l-a luat cu note maxime, dar, pe parcursul anului scolar, neputandu-se adapta vietii printre straini, a obtinut rezultate foarte slabe. Reintoarsa acasa, nu s-a regasit, nu a fost in stare sa-si reia studiile si a pierdut doi ani de scoala. Apoi afla ca Opera din Iasi da concurs pentru angajarea unor balerine…

Ajunsa acolo, i se spune despre amanarea concursului. Practic, din momentul acela, timp de zece ani, viata ei s-a desfasurat, in etape de cel mult un an, fie bine (ca prim-balerina a unor opere sau maestru coregraf la case de cultura), fie rau (ca muncitor necalificat in constructii). In acest zig-zag existential a existat o singu-ra constanta: dragostea pentru balet si dorinta de a-si termina liceul. A reusit sa-si ia diploma de bacalaureat in 1963, pe cand se afla la Onesti.

Era deja vaduva (sotul, un om deosebit, inginer, murise intr-un accident la noua luni dupa casatorie). S-a recasatorit in Bacau, cu medicul-sef al garnizoanei, insa, din nefericire, acesta era bolnav de schizofrenie si casatoria s-a anulat dupa cinci ani. Despartindu-se de el, Gabriela a plecat la Bucuresti.

Nu dupa mult timp, a reusit sa infiinteze un cerc de balet la Casa de cultura a sectorului 3, cu care a obtinut numeroase premii. In pofida premiilor, nu se bucura de aprecierea sefilor. Dimpotriva… Nevazand alta solutie, a dat curs unei invitatii mai vechi din partea unei prietene stabilite in Suedia. "Nu voiam sa revin in tara, dar nici sa raman in Suedia, despre a carei cultura stiam prea putine, si nici nu vorbeam limba. Gandul meu era sa ma duc la Paris", marturiseste Gabriela.

Totusi, conform reglementarilor in vigoare, trebuia sa ceara azil politic in Suedia. Impresionata de cat de frumos s-au purtat autoritatile suedeze cu ea, a decis sa ramana acolo, ca sa le "rasplateasca bunatatea!", spune ea

in foto: alaturi de familia regala suedeza

"Dadusem declaratii la politie si am fost repartizata la un camin de nefamilisti. In 20 de minute am ajuns acolo si am fost condusa la garsoniera mea. Mi s-au taiat picioarele cand am vazut ca pe usa era o placuta cu numele meu imprimat pe ea! Cand am intrat, alt soc. Pana la varsta de 41 de ani cat aveam, eu primisem de la statul roman o garsoniera confort III "cu toarta in ceasca", cum se spunea, iar aici era o garsoniera spatioasa, cu hol, baie si bucatarie, in camera fiind un pat cu lenjerie curata, doua fotolii si o masuta, iar bucataria era utilata cu tot ce trebuie, inclusiv frigider, aragaz si congelator. Mi-am spus ca trebuie sa raman aici pana ma achit de obligatiile fata de cei care se poarta atat de frumos cu mine."

Dar viata de emigrant presupunea s-o ia de la zero. I s-a parut ca nu va putea niciodata sa invete limba aceea imposibila, insa, privind la firmele de pe strada si neintelegand nimic, a vazut ca in vitrina unde scria TEXTIL erau expuse metraje. Si-a facut, deci, curaj, spunandu-si ca stie deja un cuvant suedez! La Casa de cultura unde urma cursurile de suedeza, s-a aflat ca era maestra de balet si i s-a propus sa dea lectii.

"S-au infiintat doua grupe: una cu cinci copii, alta cu sapte. Am fost avertizata de la inceput ca s-ar putea sa nu am succes si ca orele la care sunt prezenti mai putin de cinci copii nu mi se platesc. Am acceptat. La sfarsitul semestrului aveam inscrisi 14, respectiv 16 copii, iar in urmatorul, cele doua cursuri au devenit… sase.

Evident ca succesul era imbucurator in sine, dar nici latura financiara nu era de ignorat. Fusese angajata cu un salariu derizoriu (similar cu cel din postul precedent, de femeie de serviciu) si era platita cu ora, insa, acum, numarul sporit de ore insemna o crestere salariala.

In plus, la sfarsitul anului scolar, Gabriela a prezentat un spectacol cu copiii. Spectacol pregatit, desigur, cu repetitii suplimentare, care nu fusesera platite. Dandu-si seama de efortul depus dupa program, directoarea i-a dublat salariul. Pe scurt, mergandu-i vestea, a fost asaltata cu cereri de inscriere la cursuri si, ani de-a randul, a avut un numar record de ore; cumulate, acestea insemnau aproape trei norme (fara trei ore).

Asa se face ca, in cei 16 ani petrecuti in Suedia, Gabriela a acumulat 22 de ani de munca. Dar succesul ei nu s-a masurat numai in numarul de ore predate, ci si in distinctii: a obtinut Premiul national pentru cultura (onoare nemaiacordata altui emigrant).

Etapa suedeza a vietii ei s-a incheiat insa la fel de brusc cum incepuse: a cazut si a facut fractura de coccis, dupa care a fost pensionata medical. Dar cum sa stea acasa un om care a muncit cat trei?! "E oribil, te simti inutil, e infiorator. Nu aveam ce face. Ma uitam la televizor toata ziua.
Atunci m-am gandit sa ma intorc in tara, unde as fi putut trai foarte bine cu pensia din Suedia. Mi-am propus sa ma duc zilnic la opera si la teatru, sa citesc cartile pe care mi le cumparasem si pe care nu apucasem sa le citesc, sa ascult muzica."

Zis si facut. A revenit in 1995, si-a cumparat un apartament de doua camere, s-a dus la opera si la teatru, dar bucuria de a vedea spectacole de calitate ii era diminuata de alte aspecte ale vietii in Romania (de pilda, intr-un singur an, masina i-a fost sparta de sase ori!). Atunci a hotarat sa-si ia o locuinta intr-un cartier mai civilizat.

A cumparat un teren, apoi a construit o casa pe placul ei, fara alti pereti interiori decat cei ai baii. In sfarsit, viata ei parea minunata. Parea, dar nu era. Dat fiind ca pasiunea vietii sale sunt copiii, ii lipsea contactul cu acestia. Ca de atatea ori in viata ei, intamplarea a rezolvat totul. "Odata, treceam cu masina prin cartierul Floreasca si am vazut un grup de vile. Mi-am inchipuit ca e vestitul Sat Francez si am oprit masina. Am aflat ca este SOS Satele Copiilor, un loc unde sunt crescuti copiii orfani.

Am intrat, m-am prezentat si m-am oferit sa dau lectii de balet. Mi s-a spus ca n-au cum sa ma plateasca si ca n-au o sala dotata. Le-am explicat ca nu e nici o problema, fiindca nu am nici o pretentie financiara. Le-am promis ca o sa cumpar eu o bara fixa si tot eu o sa le fac costume copiilor."Prima lectie n-a fost tocmai usoara, copiii neavand habar ce e cu orele de balet.

Pentru ei, dansul insemna bucurie si descatusare. Ceea ce au si facut. "Nu aveau idee ca baletul presupune concentrare, munca si atentie“, spune Gabriela. Intrucat acea prima lectie avea loc pe la sfarsitul lunii octombrie 1998, le-a propus sa faca un dans pentru Mos Craciun si ei au fost de acord. La urmatoarea lectie, le-a spus ca data viitoare le va lua masurile pentru costume (fustite scurte cu ciucurei rosii), idee care i-a entuziasmat pe cei mici, astfel incat n-a lipsit nici unul. Iar cand le-a adus costumele la proba, i-a cucerit definitiv. De atunci, ei se straduiesc sa nu lipseasca de la nici o ora de balet.

Irina Dimiu; machiaj: Mirela Vescan; foto: Octav Nitu si arhiva personala a doamnei Gabriela Voinea

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe avantaje.ro

Citeste continuarea pe pagina urmatoare: 1 2 3

Recomandari
Publicitate
substantial.ro
Libertatea
CSID
Descopera.ro
Life.ro
Retete
Baby
VIVA!
ELLE
Diva Hair
Sfatul parintilor
TV Mania
Shtiu.ro
Mai multe din