Tinere romance pe podiumul artei

Tinere romance pe podiumul artei
Uncategorized

Trei voci ale artei tinere de la noi traiesc si creeaza la Timisoara, in timp ce opera lor a avut ecouri notabile la nivel national. Le aducem un pic mai aproape de ochiul consumatorului de arta, fie ca este cititor, amator de pret-r-porter de lux sau iubeste arta decorativa.

Diana Miculit, o prezenta constanta pe podiumul Festivalului International de Moda de la Iasi

Diana Miculit, in stilul pret-a-porter de lux
Dianei Miculit ii place sa fie sic imbracand haine create de ea: "Trebuie sa fiu, in acelasi timp, eleganta, sa ma simt libera in miscari, sa fiu naturala si sa ies si din tiparele strazii". Este chiar simplu sa iti spui "designer" in Romania. Multi o pot face, multi o fac, crede Diana. Poti sa ajungi usor sub luminile rampei, sa stii numai de cine e bine sa te apropii si cum sa te faci acceptat. Valoarea creatiei insa nu in asta consta, nu in "iscusimea invartelii". Rau crede Diana ca sta la capitolul "Afirmare" la care, in Romania, i se dau prea putine sanse. "Nu stiu din ce motive, poate pentru ca sunt din provincie, poate pentru ca ii deranjez pe unii. Oare se simt amenintati? Sau poate fiindca nu exista o parere in domeniu care sa se bazeze suta la suta pe realitate."

Cu Rares Beraru, partener de viata si de lucru. Inspiratia creste in doi, din contradictii se nasc ideile adevarate. Nu e usor, adesea epuizant, dar rezultatul este intotdeauna pe masura muncii. "Clientele se lasa pe mana noastra, si asta ne da o satisfactie totala."

Crede ca a inceput sa creeze haine in urma unei revelatii. S-a intamplat intr-o vacanta de vara, inainte sa dea examenul de intrare la liceu. Nu avusese pana atunci legaturi cu lumea artistica, nici macar nu stia ca exista liceu de arte plastice in Timisoara, dar a inteles ca trebuie sa continue studiind arta. A intrat la Liceul de Arte Plastice, initial la Sectia de Pictura, dupa care s-a transferat la Design Vestimentar, pe care l-a studiat mai departe, in facultate, apoi la masterat. A avut, de la inceput, aceeasi profesoara, pe Elena Minodora Tulcan, care a stiut cum sa ii capteze interesul si cum sa ii dezvolte capacitatea creativa. Din timpul facultatii a inceput sa lucreze ca designer in cea mai mare fabrica de confectii din Timisoara, unde l-a intalnit pe Rares Beraru, viitorul iubit si partener de creatie. A terminat facultatea si a devenit asistent la Facultatea de Arte Plastice din Timisoara, iar mai apoi, impreuna cu Rares, a deschis atelierul de moda din centrul orasului de pe Bega: Miculit/Beraru. Acolo o gasesti astazi. Creeaza direct pe manechin. Nu prea foloseste tipare, a renuntat chiar si la schitele de idee. "Clientele se lasa pe mana noastra, fara sa vada macar vreo schita, si asta iti da satisfactie totala, pentru ca ai libertate de creatie." De obicei, in atelierul Miculit/Beraru ideile se schimba in timpul lucrului la o tinuta. Deseori se intampla sa lucreze noaptea – nu e o meserie cu program fix tocmai pentru ca muza nu vine la ore fixe. E sigur, inspiratia creste in doi, din contradictii se nasc idei. Nu e insa usor, cateodata e epuizant, dar rezultatul – pe masura muncii.

Fiecare creatie este ca un copil
Si mai e un aspect: cand pe unul il paraseste muza, exista celalalt. Diana si Rares au ales sa creeze rochii de seara, numindu-si stilul pret-a-porter de lux. Sunt piesele vestimentare la realizarea carora isi dau cel mai bine frau liber fanteziei. Broderiile manuale si accesorizarea artizanala sunt placerea Dianei, ea nu ar putea face design intr-o sectie unde se lucreaza pe banda. Multiplicarea la infinit ia din valoarea produsului. "Creatiile noastre sunt ca niste copii. Cand pleaca din atelier, ma gandesc daca au nimerit unde trebuie, daca o sa mai am ocazia sa le vad…" Cu siguranta vor ramane fideli stilului, chiar daca, in paralel, se vor ocupa si de altceva. Nu simte concurenta, dar se simte bine ca "tanar designer", o categorie in care ea si Rares au fost incadrati si la Festivalul de Moda de la Iasi, la care participa cu colectii de cativa ani. "In mod sigur, ne deosebim de restul designerilor de aici, in primul rand pentru ca, stand mai departe de Capitala, suntem feriti de ?toate cele?. De aceea, cred ca spiritul ne e mai liber si nici creativitatea nu are de suferit. Oricum, tendintele vin de peste granite, de unde simtim si adevarata concurenta." Cele doua luni petrecute la Paris in toamna lui 2005 au fost cele mai interesante din cariera ei de designer. Si-a dat seama ca sansele sunt nelimitate atat timp cat ai talent si te afli la locul potrivit. A intalnit oameni de o valoare incontestabila in lumea modei internationale (Christian Lacroix, Elie Saab), care i-au confirmat ca e pe drumul cel bun. Pentru ca aprecierea si recunoasterea sunt cele mai de pret lucruri pentru un artist.

Daniela Ratiu, o tanara scriitoare aflata la cea de-a treia publicatie…

Romanul Danielei Ratiu, o tesatura fara ochiuri cazute
Ca scriitoare, s-a lasat in voia aceluiasi impuls pe care l-o fi avut primul om care a desenat pentru prima oara in pesterile preistorice, un impuls care poate fi sau nu explicat. Avea cinci sau sase ani cand mama i-a povestit cum, dupa razboi, in anii 1946-’47, in Moldova a fost o foamete cumplita, de cautau melci pe campuri, dimineata pe racoare. Foametea a dislocat familii intregi, lasand asezarile pustii, fiindca oamenii porneau spre alte zone, in trenuri. Cum copiii erau despartiti de parinti, mama sa si fratii ei s-au ascuns sub bancile din compartimente, pentru a ramane impreuna. Ascultand povestirile mamei, copilul de atunci a spus ca va scrie candva despre toate astea.

Asa au inceput lecturile, fascinatia cititului, care te construieste pe dinauntru, pentru ca, finalmente, forma grafica a sinelui sa fie scrisul, rafinarea lui, cautarea. Daniela Ratiu este o scriitoare care se cauta pe sine. E intr-un fel de cautare a sensului propriei existente: "Suna pretios, insa prelungirile artistice – scrisul, pictura, muzica – sunt, de fapt, incercarile noastre de a ne scrie pe noi insine, ca si cum am avea nevoie de o oglinda care sa ne confirme mereu si mereu ca existam". Scriitor nocturn, cum se declara, intra intr-un soi de transa, rupe orice punte cu exteriorul. Ii lipseste cafeaua, pe care nu o poate bea la orele la care scrie. "Atunci cand purced la miraculoasa facere a unui roman – caci asta e provocarea pentru un scriitor: romanul, constructia lui -, atunci starea mea mentala e asemenea unei transe. O posibila explicatie stiintifica ar fi, se spune, endorfina pe care o secreta creierul si care iti da acea senzatie a fericirii", spune Daniela. Scrisul poate fi fericire, dar si tortura.

"Scrisul e o bestie ce trebuie ademenita, imblanzita. Scrisul e o obsesie, o cautare obsesiva, un travaliu continuu pentru a scrie Cartea (il citez pe Lucian P. Petrescu); poate ca nu ajungi niciodata sa o scrii, poate ca pana la urma e un fel de efort ancestral, colectiv, de a cauta Sensul." Obsesia ei de acum este de a-si rafina scriitura, fara sa uite povestea. Daniela Ratiu crede ca romanul trebuie sa creasca pe scheletul unei povesti. Asa ajungem la In vitro, romanul aparut toamna trecuta la Editura Cartea Romaneasca, al doilea publicat de Daniela Ratiu dupa Ochelari de dama, editat in 2005 de Brumar, si un volum de poezie, Ciorap cu firul dus, aparut la Editura Marineasa. "Intr-un eseu tulburator al lui Suskind, Despre iubire si moarte, autorul amintea de Socrate, pentru care iubirea era un soi de delir, de nebunie. Pierderea iubirii e tot un fel de delir, de nebunie. Personajele feminine din carte traiesc aceasta nebunie a pierderii iubirii, insa firul rosu este acela al credintei ca Cele zece porunci sunt incalcate, zi de zi, declansand un soi de efect-bumerang. Personajele feminine platesc, fiecare, un pret", afirma scriitoarea. Un roman este ca o tesatura. Cu cat rafinezi mai mult, cu atat tesatura devine compacta, fara ochiuri cazute. Pentru Daniela Ratiu, scrisul e ca un drog. Nu crede in cei care se apropie de scriitura intr-un mod "rece", fiindca marii scriitori au schimbat si schimba lumea. Scrisul este o oglinda in care iti poti zari toate spai- mele, angoasele, cautarile, adevarul, teama, un fel de exorcizare poate. "Gheorghe Craciun spune, daca nu gresesc, ca dupa ce intelegi ca scrisul este o vocatie, el trebuie sa devina o profesie, o daruire totala si fara indoieli."

"Nu cred ca scriitorul inchide usa biografului. In fond, biografia te construieste. Insa cred ca pentru scriitorul care fictionalizeaza, biograficul paleste in comparatie cu efectul bulgarelui de zapada ce devine povestea o data inceputa."

Inainte de a scrie, trebuie sa inveti citirea…
Citeste tot timpul. Are o lista care a devenit un soi de schelet, pe cat de fragil pe atat de bine conturat. Are "prostul obicei" de a avea mai multe carti incepute odata si asta, pentru ca o ademenesc, iar ea nu are putinta si vointa de a le refuza. Intre cele sase citite, cele mai recente, se numara: Orbirea de Elias Canetti, Drumul scurt catre casa de Catalin Dorian Florescu, Etica noului mileniu de Dalai Lama si Vedere catre curtea interioara de Lucian P. Petrescu. Lista ei de lecturi de capatai ii cuprinde pe Henry Miller, John Barth, Virginia Woolf, Enrique Villas Matas, Gabriel Garcia Marques, Mario Vargas Llosa, Sylvia Plath. Despre cat e fictiune in In vitro…

Jurnalista Daniela Ratiu e enervata de opacitatea unei societati care renunta cu greutate la mentalitatile de tip vechi.

E curioasa, motivata sa schimbe, cu pasi mici, dar siguri, o societate care functioneaza ca un angrenaj ale carui rotite mai scartaie, pana isi da drumul si invata mersul corect. Dar femeia Daniela Ratiu, ea cum e? Preocupata de imagine, fara a exagera, ca o forma a respectului de sine. Feminina – fara a fi feminista, puternica – fara sa fie batoasa, sensibila – fara sa fie victima, hotarata si motivata. Stilul Danielei combina simplitatea cu mici accente excentrice. E un stil personal. Pe Anna, fiica ei de sase ani si jumatate, incearca sa o creasca fara a se impune ca autoritatea suprema. Ar fi lucrul cel mai gresit pe care il poate face un parinte.

Ca mama, Daniela Ratiu construieste o relatie bazata pe comunicare: "Esential cred ca e faptul ca am invatat-o sa recunoasca atunci cand greseste, recunoscand la randul meu atunci cand gresesc fata de ea. Si asta e lucrul care o dezarmeaza si o face sa se simta egala. Nu vreau sa ii impun drumul pe care sa mearga, ci sa o ajut sa il gaseasca pe al ei. Un parinte poate face asta daca nu ii impune limite copilului." Nu ii spune copilului ei ca nu poate face ceva anume, ci ca poate face daca doreste cu adevarat, cautand solutia. Iar asta, pentru ca esentiale in viata sunt motivatia, perseverenta, seriozitatea, sinceritatea, toleranta si comunicarea.

Lumea tainica a Nadei Stojici
Tainitele sunt mici lucrari din lemn, de forma paralelipipedica, in care se ascund, in spatele usitelor, un desen, o oglinda, o firida colorata… De ce sunt tainitele Nadei Stojici un altfel de sculpturi? "A sculpta" inseamna a inlatura surplusul de materie, fie ea piatra ori lemn, pentru a ajunge la o forma finita, cizelata. Nada nu sculpteaza, ci construieste volumele din bucati de lemn, goale si accesibile in masura in care privitorul accepta jocul. Tainitele ei sunt mici arhitecturi, adevarate franturi de lume.

Nada isi aduce aminte de fascinatia ei din copilarie fata de lucrurile ascunse, fata de sertarele si usile aflate mult prea sus. In ele se ascundeau comori care acum ii par banale. Isi mai aminteste de camera matusii, numita "camera rece" (pentru ca nu era incalzita), unde tinea lucrurile dragi, de caseta ei cu bijuterii, de portile si cotloanele caselor, de misterul podurilor in care haladuia dupa ore cu o buna prietena, cautand lucruri vechi, pe care le privea si carora incerca sa le construiasca povestea.

Nada a ramas fidela tainitelor ei, cu ele incercand sa se impuna in lumea artistica. Si a reusit, desi "toti erau convinsi ca merg spre o directie dubioasa", cum marturiseste ea. A vrut sa se abata de la sculptura clasica (bibelou) si a luat totul ca pe o provocare.

Ideea tainitelor i-a venit in facultate (a absolvit Facultatea de Arte Plastice din Timisoara in 2003), in momentul in care a primit o tema: sa gaseasca o forma sculpturala pe care sa o relationeze unui organ. "Pentru mine, organul a fost sufletul, un organ tainic, ascuns, necunoscut, impalpabil. De fapt, aer", afirma Nada. Timisoreanca a ramas fidela tainitelor ei, cu ele a incercat sa se impuna in lumea artistica. Si a reusit, desi initial avea impresia ca "toti erau convinsi ca merg spre o directie dubioasa", povesteste artista. A luat totul ca pe o provocare, a vrut neaparat sa se abata de la sculptura-bibelou. Tainitele sunt jucarii pentru oameni mari, iar viata i se pare Nadei un mare joc sau o batalie dusa intre bine si rau, spirit si materie, intuneric si lumina, plin si gol. Sculpturile penduleaza intre registrul volumelor tridimensionale si cel al obiectelor de perete si vorbesc toate, ne explica artista, despre "misterul de dincolo de aparente, povestea de dincolo de usa. Tema sculpturilor este relatia dintre trup si suflet, trupul vazut ca recipient, cutie, lada, iar sufletul, ca loc in care gasesti culoare, urme, amprente. Sunt unitare prin faptul ca poarta acelasi semn de forma patrata, compus din patru ape ce creeaza o perspectiva iluzorie". Depinde de unghiul din care privesti.

Sa fii sculptor inseamna sa fii puternic, crede Nada, iar rolul de creator in lumea de azi nu este unul usor. Ei, artistii, incearca sa nu lase ca ochiul privitorului sa adoarma.

Sa fii sculptor inseamna sa deschizi ochii imaginatiei, sa creezi sentimente, si ce poate fi mai frumos decat aceasta meserie cu care se reinterpreteaza lumea?!

Olimpica fara loc
Exista mereu o batalie dusa in atelierul tinerei sculptorite. Nada face un drum cu pasi marunti, un drum in care crede dintr-un motiv simplu: nu trebuie sa uiti de lucrurile care iti aduc bucurie. Iti vei inchipui ca marea bucurie este vernisajul expozitiei, dar una si mai mare este drumul spre acel moment. Artista de 26 de ani, membra a Uniunii Artistilor Plastici din Romania, simte ca a crescut un pic cu fiecare drum, cu fiecare dintre expozitiile ei, cu premiile pe care a inceput sa le castige inca din adolescenta.

In 2004, a fost aleasa sa reprezinte Romania la Olimpiada Artelor Vizuale de la Atena, unde, desi selectata dintre 4.500 de concurenti din 120 de tari, nu a mai ajuns, dupa ce organizatorii, din motive financiare, i-au cerut sa suporte costurile transportului lucrarilor, unul mult peste putinta unui tanar artist roman.

De ceva vreme, Nada expune des. Ultimul loc unde si-a scos tainitele la vedere si unde le-a lasat timp de o luna, pana in ianuarie 2007, sunt librariile Carturesti (doua) din Timisoara. Vinde bine, insa nu constant, iar asta pentru ca "Romania este inca la inceput in ceea ce priveste impresariatul artistic, tinerii colectionari, galeriile de cota, o experienta care in Occident are ceva vechime". Dar artista e convinsa ca lucrarile ei isi vor gasi locul potrivit, indiferent unde e acesta: in interiorul sau in exteriorul nostru.

Text: Oana Monoran; foto: Eugen Radut

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe avantaje.ro

Citeste continuarea pe pagina urmatoare: 1 2 3

Recomandari
Libertatea
Publicitate
Huff
VIVA!
Retete
Baby
Sfatul parintilor
Mai multe din