Sarbatoare “La Machedoni”

Sarbatoare “La Machedoni”
Uncategorized

In toata lumea, neamul aromanilor de-abia mai numara un milion de oameni. Cum reusesc ei sa-si pastreze identitatea si cum se impaca "mileniul cibernetic" cu traditiile si ritualurile lor?

Aromanii, oameni puternici si aspri, vorbesc un dialect al limbii romane si isi invata copiii sa se roage Dumnezeului crestinilor.

In lumea de azi, "machidonii" sunt o comunitate aparte. Li s-a spus si machidoni, si aromani, si armani… Sunt tot una. Ei sunt ultimele ramasite ale unui popor ciudat si mandru, venit de undeva din adancurile vremii, si unde femeia este cea care conduce familia.

Nu s-a luminat inca bine de ziua, dar Zoe, "sefa" familiei Carabas, este deja in bucatarie. Aprinde cuptorul cel mare si pune la incalzit oalele pentru sarmale si ciorba. "Dana, adu-mi tocatorul. Steluta, pune si tu cratita aia deoparte si scurge apa de la varza."

De la mic la mare, toata lumea se misca incolo si incoace, intreaba, cere, cauta cate ceva. Se vorbeste intr-o limba ciudata, rapida, cu inflexiuni bruste si o muzicalitate aparte, in care se aud multe i-uri. "Tseadari leatini?", spune Zoe si rade, fiindca raspund direct: "Bine, multumesc", inainte sa aflu ca exact asta ma intrebase ("Ce faci tu?").

Fara sa stii vreo boaba de aromana, constati ca intelegi destul de mult. Graiul lor pare un amestec intre limba romana moderna, iutirile muzicale ale vorbelor grecesti si vorbirea molcoma, cu silabe cantate, a moldovenilor.

Cu palmele pline de aluatul pe care a inceput sa-l framante, "teti" Zoe (asta inseamna, inteleg eu, "tanti", adica adresarea pentru matusa) isi sterge usor fruntea cu dosul mainii si zambeste bucuroasa: "Bine ati venit la noi!".

In zi de sarbatoare
Astazi e sarbatoarea familiei Carabas. "O sa vedeti, la noi sarbatorile sunt totdeauna altfel. Asa e cu Sarbatoarea Pitelor de Primavara, cu aniversarile noastre sau cu mesele de familie. Si ele sunt o sarbatoare." Ziua incepe cu o rugaciune spusa in grai aroman, apoi casa intra in fierbere si trepideaza ca un stup de albine.

Desi nu pare, totul este riguros planificat. Fiecare stie ce are de facut, ce sa ia si unde sa puna. Zoe este "generalul" acestor pregatiri. La cei 40 de ani ai ei, Zoe este, intr-un fel, conducatoarea clanului Carabas, una dintre cele mai vechi familii armanesti. Si poate cea mai intinsa familie de machedoni, caci ea numara mai mult de o suta de suflete. "La noi, la machedoni, familia e sfanta. Orice zi in care ne strangem laolalta e considerata Sarbatoare a Familiei", ne lamureste Mihai, sotul Zoei.

Maria, sora Zoei, pregateste costumele traditionale pentru fete si pentru Carmen si Dani, nepotelele cele mici. "Costumele astea au mai mult de 200 de ani si le tinem la mare pret, caci ele sunt unul dintre felurile prin care ne legam cu trecutul nostru. Sunt tesute de mana, din lana de capra si se pot purta numai de fetele de machedoni care au implinit sapte ani", explica Maria. De cand se stie, niciodata costumele lor nu au fost imbracare de fete de alt neam.

Piesele de imbracaminte, scoase cu grija din dulapuri, au denumiri vechi, cu rezonante ciudate. Rochia e "plistirna", in picioare se incalta "parpote", "barn" i se zice sortului cu modele brodate, iar naframele de pe cap se cheama "lacuri". Culorile sunt pure, violente, crude, fara ornamente.

Predomina negrul si rosul, dar un rosu aproape vermillon, cu stralucirea domolita de veacurile care au trecut peste ele. Barbatii ar trebui sa imbrace "cioarecii" si un soi de fuste de lana in care, pe vremuri, isi infigeau armele – pustile cu teava lunga coborate din razboaiele Eteriei.

Obiceiuri stravechi
Teti Zoe, cu obrajii aprinsi de iuteala pregatirilor, pare cel mai in largul ei. A vazut atatea sarbatori, incat se simte chiar bine in forfota din jur. Ea este cea care aduce din casa ceaunul mare de arama si "steagul" din dantela alba cu o cruce in varf, simbolul bucuriei si al belsugului, cu care se face "inchinarea dinaintea mesei".

"Noi suntem crestini ortodocsi, asa ne-am pomenit, si orice ar spune altii, ramanem asa cum ne-am nascut: oameni cu frica lui Dumnezeu. Numai vremurile s-au mai schimbat, noi nu. Cand imi aduc aminte prin cate nunti si botezuri machedonesti am trecut, simt ca uite, traiesc cu folos pentru natia noastra aromana", zambeste ca de-o amintire "sefa" casei Carabas.

Asaza pe masa "paurele" (canitele mici pentru rachiu, pe care nu le folosesc la mesele obisnuite, ci doar la sarbatori) si aduce mancarea si "pitele", cum le zic aromanii, care nu se pun in farfurii, ci numai pe funduri din lemn vechi de stejar. "Asa ne-au obisnuit batranii, cu obiceiurile care se transmit de la mama la fiica si tot asa, mai departe.

Traditia cere ca o nunta la machedoni sa tina sapte zile incheiate. Asa a fost si la nunta mea si la ale tuturor rudelor noastre. Dar, astazi, tinerii sunt mai grabiti, nu mai tin chiar asa de obiceiurile vechi. Se modernizeaza si ei, asculta alta muzica, multi nici nu mai stiu dansul machedonesc."

Pita si piperchile
Aromanilor moderni le-au mai ramas neschimbate limba in care invata si se roaga si cateva feluri de mancare specifice, cu retetele tinute in mare secret. Zoe este mare specialista a mancarurilor traditionale armanesti: pita si piper-chile. Pita nu este paine. E un fel de placinta mare si pufoasa, umpluta cu carne, cu branza sau cu spanac, iar piperchile sunt rulouri din legume, mici cat degetul mic, prajite aromitor pe toate partile si apoi "inecate" in smantana.

"Aluaturile nu sunt obisnuite. Sunt facute cu drojdie si se framanta cu o seara inainte, mai mult de trei ore. Alt secret al pitelor machedonesti este ca ele nu se prajesc pe orice fel de foc. Tigaia se unge cu ulei, ca pentru clatite, dar trebuie sa stii cum si cat – altfel, ori se arde, ori nu se coace", zice Zoe, imbujorata de caldura si se intoarce harnica la pregatirile ei.

Femeia conduce…
Zoe crede ca pentru ei, pentru machedoni, familia este refugiul in fata lumii moderne, este singurul loc in care traditiile se mai pot pas- tra. "La noi, barbatul e capul casei, dar, de fapt, femeia e cea care conduce. Ea are cuvantul hotarator, ia deciziile si are raspunderea. Intr-o familie armaneasca, nici un pai nu se misca daca femeia a zis Tnut, spune Zoe.

Tot traditia cere ca machedonii sa nu se casatoreasca decat cu machedoni, iar fetele sa stie de mici cine le va fi sotul. "Asa a fost si la mine. In neamul nostru, neam vechi de pastori armani, coborat din Grecia si Bulgaria in Cadrilaterul dobrogean si apoi, prin 1984, venit in Capitala, parintii mei l-au ales pe Mihai sa-mi fie sot de cand aveam eu doi-trei anisori.

El era mai mare decat mine cu trei ani si locuiam, practic, in aceeasi curte. Ca asa era pe atunci si cam asa a ramas si astazi: toti machedonii locuiau casa langa casa, sa se poata ajuta unii pe altii.

Cand am crescut, mi se parea asa caraghios ca jucasem leapsa si v-ati-ascunselea cu cel cu care aveam sa-mi petrec restul vietii si sa impart bune si rele. Ma intrebam daca o sa-l iubesc si daca el ma va iubi si ce-o sa fac daca intre noi nu va exista dragoste.

Totusi, niciodata nu mi-a trecut prin cap sa ridic ochii la un alt barbat. Sa nu credeti ca asta era ca un fel de sclavie sau ca, daca voiam neaparat, nu as fi putut sa iau pe altul, dar asa cerea traditia, si nu m-am gandit vreodata sa o incalc.

Norocul a fost ca Mihai, cand a crescut, a devenit tare aratos si, chiar daca n-ar fi fost o hotarare luata dinainte, eu tot pe el l-as fi ales. Si uite ca ne iubim de 25 de ani si suntem fericiti impreuna. In plus, la machedoni, divortul este interzis si, chiar daca in lumea de azi ei se mai despart, in fata lui Dumnezeu, o aromanca maritata ramane nevasta unui singur barbat", povesteste Zoe, cea care are intotdeauna ultimul cuvant in familie.

"Iutsido-iuva"
"Ne e greu sa ramanem un neam fara sa avem scoli in limba (sic!) noastra, fara o biserica aromaneasca sau un preot ortodox care sa stie machedoneste. Suntem ro-mani, dar astea sunt singurele legaturi cu istoria noastra. Ca sa fim langa parinti, ne-am intors din Italia, unde plecaseram inainte de ?89 si unde o duceam bine. Asa am simtit noi, ca aici era casa si trecutul nostru. Orice ar fi, machedonii (poate cel mai unit neam romanesc) vor ramane machedoni", adauga Mihai.

Machedonii au o biserica "a lor", Sf. Dumitru, si aici se intalnesc cu totii in fiecare duminica, sa asculte liturghia romaneasca si sa stea apoi la taclale. Copiii lor invata aromana de mici, fiindca in casa se vorbeste numai asa. Apoi invata sa scrie si sa citeasca in acest grai, pe care doar ei il mai stiu, dupa cartile vechi din biblioteca. Pana si povestile cu care adorm sunt aromanesti, despre puterea unui neam care nu si-a plecat capul niciodata.

"La Machedoni"
Familia Carabas a deschis, acasa, un local aromanesc, un restaurant care chiar asa se si numeste: "La Machedoni". Plecam seara tarziu de acolo, atunci cand sarbatoarea familiei abia s-a incins.

Carabasii vor sta pana in zori in jurul mesei mari, incarcata cu pite, piperchi si carnati speciali, iutiti cu mirodenii. Vor vorbi aromaneste, inchinand paurele cu rachiu dulce-aromat, care miroase a iarba incinsa de soare.

"Am deschis restaurantul mai mult pentru traditie – un loc unde sa vorbim limba noastra si sa gustam mancarea specifica. Poate fi un gest de revolta fata de uitarea care ne paste, o ultima piedica impotriva disparitiei unui popor."

Pentru aromani, traditia este mereu vie. Ei traiesc "armaneste" chiar si aici, in mijlocul unei alte lumi. O lume in care ei sunt si vor ramane intotdeauna, chiar asa cum spune si mottoul pe care si l-au ales: "iut-sido-iuva", adica "pretutindeni-nicaieri".

Text: Adrian Ciltan; Foto: Octav Nitu

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe avantaje.ro

Citeste continuarea pe pagina urmatoare: 1 2 3

Recomandari
Libertatea
Shtiu.ro
Publicitate
Huff
VIVA!
Retete
Baby
TV Mania
Sfatul parintilor
Mai multe din