Remus Boldea:„Prefer poveștile care mă fac să râd… iar apoi îmi frâng inima.”

Remus Boldea vorbește cu o plăcere voluptoasă despre cărți și nu-l deranjează când cele împrumutate nu-i mai sunt returnate. A scris primele povestiri la cursurile de creative writing și a trecut într-un timp record de la un public de 10-15 persoane (colegii săi de curs) la unul de mii de cititori, așa că nu e de mirare că succesul cărții sale de debut l-a luat pe Remus Boldea pe nepregătite. L-au emoționat peste măsură mesajele primite de la tinerii cititori care spuneau că „A râs și tata' a fost prima carte din viața lor citită de plăcere, dar și cele primite din partea părinților deciși să le arate copiilor lor mai multă încredere în eiConsideră că ele sunt făcute să circule, altfel se adună praful pe ele degeaba, așa că biblioteca lui „e într-o continuă mișcare și adaptare'.

Interviu realizat de Camelia Cavadia

A terminat facultatea de filosofie și are o formare în psihoterapie jungiană la Asociația Română de Psihologie Analitică și e de părere că filosofia e și un exercițiu de sinceritate care „trebuie să-ți procure o serie de instrumente prin care ajungi să minți cât mai puțin, spre deloc. Mai întâi pe tine și apoi pe ceilalți.' Și exact acest lucru l-a făcut și el în cartea sa în care s-a străduit să nu mintă, cu toate că e o carte de ficțiune. „Pentru că publicul simte imediat dacă vrei să-l duci de nas.'

Succesul cărții „A râs și tata' v-a luat prin surprindere. De ce credeți, totuși, că și-a găsit într-un timp atât de scurt drumul spre atât de mulți cititori?
Încă nu-mi vine să cred cum au reacționat cititorii. Mai ales că e o carte de povestiri, iar la noi proza scurtă nu e prea prizată de public, o spun cifrele, nu eu. Iar pe lângă asta e o carte de debut. Așa că am foarte multe motive să fiu emoționat.
Atunci când am scris povestirile nu m-am gândit că o să le public prea curând. Timp de doi ani și jumătate publicul meu era format din 10-15 persoane de la cursurile de creative writing. Acolo am avut norocul să găsesc un mediu unde n-a fost nevoie să-mi pun nicio limită. E absolut necesar să nu te restricționezi atunci când scrii. Dacă îți pui frână la imaginație șansele să produci un text lipsit de viață sunt maxime. Eu nu m-am simțit deloc judecat așa că am putut să mă duc în zone întunecate, intime, personale și chiar dureroase. Cred că de acolo își trag energia cele mai reușite texte din cartea asta. Am scris despre ce m-a interesat pe mine în modul cel mai profund. N-am scris ce se caută, orice ar însemna asta. Cu alte cuvinte, chiar dacă e o carte de ficțiune m-am străduit foarte mult să nu mint. Pentru că publicul simte imediat dacă vrei să-l duci de nas.
Iar alt motiv are legătură cu felul în care s-a ocupat Editura Trei de promovarea cărții. Am simțit de la început că le place foarte mult proiectul și că au încredere în texte. O încredere mai mare decât aveam eu în ele. Le mulțumesc și abia aștept să colaborăm în continuare la alte proiecte.

Cum ați primit vestea că „A râs și tata' le-a fost recomandată elevilor de către profesori precum Lăcrămioara Bozieru și Doru Căstăian?
Cu bucurie imensă. N-am scris niciodată pentru un public țintă, toți oamenii care citesc în limba română sunt publicul meu țintă. Dar am fost cu atât mai fericit când am văzut că profesori de calibrul celor doi recomandă cartea elevilor de liceu. Părinții mei au citit cartea după ce le-am dat un print screen la postarea lui Doru Căstăian despre A râs și tata. Cred că au trecut mult mai ușor peste toate vulgaritățile din carte datorită postării. Iar eu m-am topit când am văzut că la sfârșitul postării recomandă cartea elevilor, părinților și… bunicilor. Iar Lăcrămioara Bozieru le-a citit două texte elevilor. La primul n-au prea râs, dar la al doilea nu s-au mai putut abține. Însă era și un pic de vinovăție pentru că râdeau de cineva pe moarte. Sunt fericit pentru elevii care îi au profesori pe cei doi.
Însă și eu știu perfect ce înseamnă să ai un profesor de română excelent. Doamna Rodica Păuna, profesoara mea de română din liceu, a avut o influență mare asupra vieții mele. Și-a multor elevi din Motru. Discuțiile cu dumneaei nu se rezumau doar la textele din programa școlară. Ne recomanda mereu cărți, filme, muzică, teatru.

Ce sperați să se întâmple cu tinerii după lecturarea cărții dvs: să se apuce să citească lecturi similare, să le deschidă apetitul de citit, în general, să le-o împrumute părinților (taților, în special), în speranța că îi vor înțelege mai bine?
Cartea are deja viața ei, e o iluzie să cred că mai pot controla ceva. Însă, îmi doresc ca cititorii tineri să o dea mai departe unei persoane la care țin mult. Mai ales cuiva care nu prea are exercițiul cititului. M-am străduit să scriu textele astfel încât să te agațe de la prima frază. Am vrut ca cititorii să se simtă pe mâini sigure încă de la început în călătoria asta. Dar asta nu înseamnă că destinația e neapărat un paradis. Peisajul de cele mai multe ori e întunecat, conflictual, plin de trăiri contradictorii. La sfârșitul unor povestiri există șanse mari să afli lucruri nu neapărat plăcute despre tine. Dar eu cred că e mai bine să le conștientizezi și să trăiești în lumina unor adevăruri inconfortabile despre propria persoană decât să le negi și să le lași să-ți influențeze negativ viața. E un proces dureros, dar absolut necesar dacă vrei să trăiești mai onest cu tine însuți.
Și, sigur, ar fi minunat ca tinerii să caute și alte cărți care tratează unele din aceleași teme ca A râs și tata'. Le pot recomanda deja preferatele mele: Muzici și faze de Ovidiu Verdeș, Cum mi-am petrecut vacanța de vară – Teo Bobe, Ai uitat să râzi (+ Stai jos sau cazi) – Bogdan Munteanu, Dincolo de frontiere – Sorin Stoica, Retorno 201 și Sălbaticul – Guilermo Arriaga, Și copiii copiilor lor – Nicholas Mathieu, și, bineînțeles toată opera lui Salinger.

Ați primit mesaje de la tineri? Dar de la părinții lor? Cum v-au atins?
Am primit, da. Pentru câțiva A râs și tata' a fost prima carte din viața lor pe care au citit-o cu plăcere. Ceea ce m-a făcut să mă simt minunat. Sper să nu se oprească aici și să caute singuri cărți care să le aducă o și mai mare bucurie. Cât despre părinți, mi-a scris tatăl unei puștoaice de aproape 16 ani. Mi-a zis că fiica lui voia să meargă la București în weekend cu prietenii. Inițial el nu a vrut să o lase din motivele clasice: e încă un copil, e periculos, se poate întâmpla orice. Dar fix atunci termina de citit cartea mea. Care l-a făcut să-și aducă aminte că (în cuvintele lui): „… a) adolescența nu e o boală sau vreun handicap și b) adolescenții sunt niște oameni absolut minunați, profunzi, independenți și păziți de un fel de Dumnezeu al bețivilor, doar că e al lor, al adolescenților. După ce am închis cartea lui Remus am chemat-o și i-am spus că poate merge la București cu prietenii, că am încredere în ea și că, de fapt, îi admir și invidiez vârsta.'

Ce v-ar fi plăcut să înțeleagă părinții dumneavoastră în adolescență și nu au înțeles?
Aici e complicat. Cred că dacă părinții m-ar fi înțeles complet poate nu m-aș fi apucat de scris. E o dezbatere întreagă despre originile creativității umane. Unii specialiști zic că unele traume facilitează procesul creativ, alții zic exact invers. Cine poate ști sigur? În orice caz, cred că o perioadă de conflict între adolescent și părinte e absolut necesară pentru o dezvoltare sănătoasă. Sigur, e un proces dureros pentru ambele părți. Pe de-o parte e foarte greu de acceptat ca părinte de adolescent că vei fi mințit în față și desconsiderat. Pe de altă parte e foarte greu de trăit ca adolescent cu tendința părinților de-a te controla și proteja excesiv. Eu am avut parte de ambele în doze mai mult sau mai puțin rezonabile, dar acum relația cu părinții mei e cum nu m-am așteptat vreodată. Adică excelentă.
Mai zic doar că volumul lui Richard Ford – Între ei. Amintiri despre părinții mei e una dintre cele mai frumoase cărți pe care le-am citit pe subiectul ăsta. N-ai cum să nu-ți iubești părinții și mai mult după ce-o citești.

Până la urmă chiar 'a râs și tata' după ce v-a citit cartea? Ce v-a spus despre ea? Dintr-un comentariu pe Facebook am înțeles că i-a plăcut partea cu mâneca murdară de ciocolată. Și deși e scrisă cu mult umor, n-am putut, totuși, să nu sesisez o urmă de tristețe și amărăciune printre rânduri.
Da, chiar a râs și tata, dar în afară de schimbul acela de replici pe Messenger n-am vorbit prea multe lucruri despre carte. Ceea ce nu mă deranjează absolut deloc, avem multe alte lucruri în comun.
Cât despre urma de tristețe și amărăciune din textul respectiv aveți dreptate. Fie că e vorba de cărți sau de filme, prefer poveștile care mă fac să râd iar apoi îmi frâng inima. De asta iubesc filmele tragicomice italiene ale lui Dino Risi, Ettore Scola, Vittorio de Sica etc. Și povestirile lui Cehov. Nu-mi plac filmele sau cărțile care au doar o constantă emoțională. Când intru într-o poveste vreau să trec printr-un spectru cât mai larg de trăiri. De cele mai multe ori numai așa simt că ies câștigat. Prin urmare același lucru am încercat și eu să le ofer cititorilor în povestirile mele.

Când sunt anunțați că vor să meargă la facultate pentru a studia filosofia, mulți părinți întreabă: „și ce-o să faci cu filosofia, la ce o să te ajute în viață?' La dumneavoastră cum a fost?
Ai mei nu m-au bătut niciodată la cap în legătură facultatea pe care să o urmez. La început a fost cam nasol pentru că nu prea știau ce să le zică prietenilor și cunoscuților ce e filosofia, dar au trecut repede peste, până la urmă, cine știe? Important era că eram și eu la o facultate. Am fost foarte norocos din punctul ăsta de vedere. Cred că e important ca părinții să-și înfrângă tendința de a-și controla prea mult copiii. Mai ales la vârsta adolescenței. Viața netrăită a părinților e unul dintre cele mai mari blesteme care se poate abate asupra unui tânăr. Dacă un părinte a avut niște visuri arzătoare pe care nu a reușit să le realizeze va proiecta dorința de reușită pe copiii lui. Și astfel vedem oameni plin de talent la desen, muzică, actorie, scris etc. obligați de părinți să facă medicina sau dreptul. Cu toții știm exemple de felul ăsta. Așa că aș zice că e mai bine să încerci și să eșuezi în ceea ce-ți place decât să încerci să excelezi într-un domeniu unde n-ai nicio chemare. Însă deocamdată n-am copii, așa că mi-e ușor să comentez de pe margine. În orice caz, Codul Sufletului' de James Hillman este o carte absolut superbă care tratează tema vocației. Pe mine m-a ajutat mult să-mi dau seama că drumul pe care pășesc e al meu. Sigur, n-a fost doar cartea asta, au fost și multe întâlniri cu niște oameni fără de care chiar nu pot să-mi imaginez cum ar fi fost viața mea. Nu zic nimic despre ei că mă emoționez foarte tare.

Ați terminat filosofia și l-ați avut profesor pe domnul Cristian Iftode, cu care acum sunteți coleg de editură. E o coincidență foarte frumoasă. Ați vorbit despre asta?
Da, chiar ne-am întâlnit de curând, la Bookfest. Pe Cristian Iftode l-am avut profesor în toți cei trei ani de licență. Este un profesor excelent, știe să captiveze și să-ți ofere o perspectivă inedită asupra unor subiecte despre care s-a scris și se va scrie enorm. Îmi place foarte mult că volumele lui (mă refer aici la Filosofia ca mod de viață și Viața bună. O introducere în etică) au o expresivitate literară. Se pot citi cu plăcere chiar și de cineva neinițiat în filosofie. Abia aștept să ne întâlnim din nou și să discutăm pe îndelete.

Prin cărțile scrise, Cristian Iftode „decriptează' mesajele filosofice încurajându-i pe cei ce ar putea crede că filosofia este un teritoriu arid, presărat cu termeni abstracți, să vadă în ea tocmai drumul, arta de a trăi în sine, o continuă practică de modelare a sinelui. Cum vedeți dumneavoastră raportarea omului de azi la filosofie?
Trebuie să recunosc că e o întrebare grea. Mi-e frică de generalizări, dar o să încerc să dau un răspuns. Pe de-o parte mi se pare minunat că stoicii sunt în topurile de vânzări ale editurilor. Adică, din ce-am citit, Către sine' al lui Marcus Aurelius sau scrierile lui Seneca se vând foarte bine. Pe de altă parte mă deranjează că ideile lor sunt pervertite de discursul corporatist. Ce vreau să spun e că dacă ajungi să-i citești pe stoici ca să reziști mai mult la overtime-ul neplătit la care te supune angajatorul nu-i ok. Dar asta nu înseamnă că trebuie să-ți dai demisia neapărat. Ci, din contră, cred că e mult mai sănătos să trăiești în lumina unui adevăr crud decât să te îmbeți cu apă rece. Până la urmă filosofia trebuie să-ți procure o serie de instrumente prin care ajungi să minți cât mai puțin, spre deloc. Mai întâi pe tine și apoi pe ceilalți.

Filosofia presupune solitudine, dar e totodată un demers care se face împreună cu prietenii și care trimite cu gândul la înțelepciune, iubire, prietenie. Nu degeaba filosofii se adunau pe vremuri în piețele publice, unde încercau să angreneze în dezbaterile lor tot mai mult public. În ce relație ați rămas cu filosofie după terminarea facultății? Se poate filosofa la o bere?
Se poate filosofa la bere, important e să ai bani de următorul rând. Citesc mai puțină filosofie de când am terminat facultatea, dar am rămas în contact prin unele cărți la care tot revin și prin oamenii cu care am ținut legătura. Am terminat o formare în psihoterapie jungiană la Asociația Română de Psihologie Analitică așa că lecturile mele filosofice s-au diminuat considerabil. Însă exercițiul mi-a prins foarte bine pentru că scrierile lui Jung au densitatea unor filosofi ca Nietzsche, Kant, Kierkegaard etc. Nu vreau să zic cu asta că mi-a fost neapărat mai ușor să-l citesc pe Jung, pentru că e o lume în sine. Doar că am avut mai mult curaj datorită experienței dobândite în facultate. Dacă n-aș fi ales să fac formarea asta, mi-ar fi plăcut să mă întorc la Filosofie și să fac un doctorat. Poate o s-o fac la un moment dat. Până la urmă viața e complexă și are multe aspecte, cum zice poetul.

Cum arată biblioteca dumneavoastră?
E un haos total, dar îmi place că e așa. N-am crescut cu o bibliotecă în casă, n-am avut nici măcar Biblia. Când am început să citesc, de plăcere, am fost nevoit să împrumut cărți de la prieteni și de la bibliotecă. Iar asta a fost minunat pentru că așa am creat niște prietenii foarte mișto, unele rezistă și azi. Îmi place să împrumut oamenilor cărți, sunt foarte puține cărți de care mă simt atașat. Când împrumut cuiva o carte nu prea mă aștept să o primesc înapoi. Dar mi-ar plăcea ca volumul respectiv să fie dat mai departe altcuiva. Cărțile sunt făcute să circule. Altfel se adună praful pe ele. Așa că biblioteca mea e într-o continuă mișcare și adaptare la impulsurile mele. În liceu citeam aproape numai literatură, însă de câțiva ani încerc să-mi alternez lecturile. Prefer să citesc în paralel o carte de literatură (povestire, roman, poezie etc) și o carte de popularizare științifică, istorie sau psihologie. În felul ăsta îmi simt imaginația mai stimulată decât dacă aș citi doar literatură. Plus că sunt atât de mulți oameni de știință cu un talent literar absolut minunat. Îmi plac enorm cărțile lui Robert Sapolsky, Oliver Sacks, Frans de Waal, Carlo Rovelli.

Care sunt cele mai prețioase cărți pe care le aveți în bibliotecă?
Sunt cărțile care m-au dat pe spate în ultimii ani, dar deja nu mai sunt în biblioteca mea pentru că le-am împrumutat. E vorba de Hector Abad Faciolince – Suntem deja uitarea ce vom fi, Mariusz Szczygieł – Raiul pe pământ și Gottland, Laszlo Krasznahorkai – Satantango, Jose Luis Peixoto – Cimitirul de piane, Juan Rulfo – Câmpia în flăcări, Amos Oz – Între prieteni, David Vann – Halibut on the Moon, Lucia Berlin – Manual pentru femei de serviciu, Sorin Titel – Pasărea și Umbra și Clipa cea repede… sunt mai multe, dar o să mă opresc aici. Am zis ce mi-a venit prima dată în minte. După toate cărțile enumerate mai sus țin minte că mi-am revenit cu greu.

Ce v-a adus publicarea și succesul cărții „A râs și tata?'
Mi-a adus o bucurie imensă… După lansarea cărții am vrut să mergem într-un local. Dar am uitat să fac rezervare, așa că n-am găsit decât două mese pentru treizeci de persoane cât au vrut să rămână la bere. Am stat în față la Universitate de la 7 jumătate seara până dimineața. A fost o atmosferă de festival, oamenii care nu se cunoșteau între ei s-au împrietenit. Iar, spre dimineață, când am ajuns acasă am vărsat câteva lacrimi. A fost ceva extra, vorba lui Gellu Naum.
Le mulțumesc din nou tuturor cititorilor în parte. Sunt pur și simplu fericit că A râs și tata' e o carte iubită.

Citeste și:

Sandra Ecobescu: „Am creat o școală așa cum ne-ar fi plăcut nouă să fie când am mers la școală'

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe avantaje.ro
Urmărește-ne pe Google News
Recomandari
substantial.ro
Publicitate
CSID
Kudika
Descopera.ro
Unica.ro
Retete
Baby
Life.ro
Doctorul Zilei
VIVA!
ELLE
Diva Hair
Sfatul medicului
Sfatul parintilor
TV Mania
Shtiu.ro
Trending news
Mai multe din Interviurile Avantaje