O romanca la Polul Sud

O romanca la Polul Sud
Uncategorized

Florica Toparceanu este, intai de toate, un biolog renumit. Ii place atat de mult cercetarea, incat a indraznit, la cei 46 de ani ai sai, sa ia parte la o aventura uluitoare pentru o femeie: sa locuiasca o vreme in Antarctica…

Cat e risc nebunesc in pasiunea ei si cat e stiinta? Cat e calcul si cat e hazard si ce calitati iti trebuie ca sa faci asta? Dar mai ales cum impaca o femeie cariera ei stiintifica cu regulile de fier ale traiului vreme de luni de zile pe calota de gheata a lumii?

Am intalnit-o pe Florica Toparceanu "la lucru", in laboratoarele Institutului de Virusologie al Academiei Romane, un loc cuminte, asezat, "invelit" de liniste academica si inconjurat de microscoape, pipete si balante electronice. In lumina cruda a diminetii, tacerea din incapere are parca o consistenta aproape materiala. Mesele din laborator, albe, uriase, imbracate in faianta si randurile de flacoane ordonate aproape militareste, apoi cutiutele plate pline cu un gel colorat (albastru, portocaliu, verde, ciclamen) iti dau o senzatie de decor aranjat, cumva ireal. Femeia – blonda si eleganta, imbracata intr-o bluza alba, scrobita – ridica cu grija flaconul gros de cristal si il priveste in lumina. Gesturile ei sunt calme, ample, rotunjite si totusi precise, aproape taioase, ca de chirurg. Inauntru, gelul de un galben-greu, curat si translucid sclipeste ciudat in soare. Palpita cumva, de parca acolo s-ar afla un organism viu, care respira si simte cu propriile-i puteri. De fapt, aflu ca asta si este. O proba de microorganisme recoltata si adusa din expeditia antarctica a Floricai. Un fel de casa pentru niste fiinte microscopice ajunse aici din lumea inghetata aflata la capatul Pamantului.

Surprinzator, intreaga coasta antartica, unde se afla si statia romaneasca "Law-Racovita", este strapunsa de pesteri de gheata si dantelata de lacuri cu apa de ghetari.

Prima statie romaneasca
Marturisesc ca inainte sa o cunosc pe doamna doctor in biologie (sau ar trebui sa-i spun doamna explorator, fiindca este prima romanca care a pus piciorul pe pamantul inghetat al Polului Sud), credeam ca acolo, pe calota de gheata, antarctica, esti doar tu, pustiul sticlos din jur si pinguinii cu care, dupa cateva luni de locuit acolo, incepi sa vorbesti ore in sir. Surprinzator, aflu ca, de fapt, banchizele de gheata din Antarctica sunt un fel de promenada, unde intalnesti toate natiile Terrei: australieni – cei de la care Fundatia "Antarctica" a lui Teodor Negoita a primit in dar statia de cercetari "Law-Racovita" devenita acum pamant romanesc -, rusi, chinezi (care au o baza polara cat un oras mai mic), americani, englezi…

Ce sa caute toti acestia taman la capatul lumii? Cei mai multi cauta tocmai "chestiile" acelea pe care le studiaza si Florica si care nu se vad cu ochiul liber. Microorganisme. Pare teribil de neinteresant, nu? Sa bati mii de mile pana acolo pentru atata lucru? Si asta, pe un frig de-ngheata apele si nu se mai topesc de mii de ani. Ei bine, da! Putini stiu, si poate ca autoritatile romanesti ar trebui sa inteleaga si ele acest lucru, ca micile organisme sunt de fapt aur curat si ca pot sa faca un mare bine omenirii. De pilda, doar in materie de medicamente compania internationala biotehnologica "Genencor" a obtinut in 1999 un profit de 300 miliarde dolari din medicamentele produse cu microorganisme antarctice. Parca nu mai pare asa neinteresant, nu?

"Traind toate astea, curios, ele m-au indarjit si mi-au dat curaj. Stiam ca drumul meu n-a fost in zadar si ca munca mea va face lumea macar putin mai buna. Privind de pe tarm in urma, la acoperisurile rotunde si rosii ale statiei, am simtit ca ceea ce conteaza este sa ajungi acolo. Fiindca merita. Merita pana la ultima picatura de efort. Si am stiut ca ma voi intoarce."

"A fost destinul meu sa ajung la Pol"
Asa incepe sa curga si povestea primului biolog roman, dupa Emil Racovita, care a ajuns in Antarctica. Povestea unei aventuri teribile, pe care foarte putini oameni au trait-o ori au avut indrazneala sa o traiasca. Cea a unei perioade de cateva luni de zile pe banchiza antarctica, uriasul pustiu inghetat de la Polul Sud. O aventura inceputa ca o curiozitate iscata dintr-un vis, continuata ca o provocare si sfarsita ca o victorie a destinului. "Cand Teodor mi-a propus sa merg cu el, am acceptat fara sa stau pe ganduri nici o clipa. Era unul dintre visurile copilariei mele, apoi din perioada studiilor, cand eram fascinata de viata plantelor in conditii extreme, de biologia celulara si de comportamentul organismelor vii in zonele unde, aparent, ele nu ar putea vietui. M-am gandit: de ce nu? Chiar si la 46 de ani! Ei oricum nu aveau un biolog in echipa si apoi intreaga zona de dincolo de paralela de 60 de grade, calota glaciara, reprezinta o provocare absoluta pentru mine ca om de stiinta, prin conditiile speciale de acolo."

Aflu ca acolo se "citesc" cel mai bine schimbarile de mediu. Ca Arctica si Antarctica, impreuna, reprezinta cel mai bun indicator pentru variatia calitatii mediului pe planeta. Mor mii de pinguini, multe foci dispar, iar o explicatie ar fi impactul uman agresiv asupra mediului. In Antarctica de Vest vin anual in jur de 15.000 de turisti, si asta lasa urme. Mediul a inceput sa se transforme. "Conditiile Antarcticii produc modificari in organismul uman, creeaza probleme medicale serioase uneori, ca si dificultati de adaptare, si acesta a fost unul dintre scopurile cercetarii mele: sa studiez schimbarile din organism si adaptarea la conditii extreme." Florica Toparceanu nu stia nimic despre viata la Polul Sud. A trebuit sa invete totul din mers, chiar asa, la fata locului, vazand si facand, pas cu pas; despre echipament, corturi si saci de dormit ori despre furtunile incredibile ale Pacificului, pe care le-a trait pe puntea celui mai mare vas chinezesc de explorari, "Xue Long", cel care i-a dus pana acolo. Si sa invete despre gheata. Fiindca asta inseamna, de fapt, drumul pe calota antarctica. Numai zapada si gheata. Uimitor de alba, de o puritate absoluta, orbitoare in lumina soarelui. Gurile ca niste hauri ale crevaselor, treceri peste goluri, sparturi adanci in care, daca aluneci, nu te mai scoate nimeni. Si vantul… 120 kilometri pe ora la minus 15-20 de grade C, uneori pe o ninsoare de nu vezi la doi metri in fata. Apoi, lupta cu propriul organism. Presiunea care scade, aerul rece uscat si rar, inima care bate mai greu, muschii care nu mai au ce oxigen sa arda. "Si in toate acestea trebuia sa recoltezi probe biologice, sol, alge microorganisme, sa te strecori in pesterile inghetate (fiindca am descoperit cu surprindere ca pe tarm sunt foarte multe pesteri), sa cobori in crevasele de pe calota sau pana la lacuri. Si nu e totul. Trebuie sa te si gospodaresti acolo. Sa faci mancare, sa aranjezi proviziile, sa notezi totul, sa scrii rapoarte si sa faci efectiv cercetare stiintifica, fiindca eu nu am facut drumul acesta doar ca pe o incercare sportiva sau turistica."

"Scopurile cercetarii mele au fost sa studiez microorganismele Antarcticii, schimbarile din organism si adaptarea la conditii extreme."

"Stiu ca ma voi intoarce"
Inaintea ultimei seri in lumea antarctica, a fost momentul cel mai greu pentru Florica. O clipa amestecata, ceva intre regret si bucurie, un moment pe care te intrebi daca il vei depasi sau nu. O secunda, un minut, care par uneori ore intregi. In jur, blocurile de gheata tac si ti se face nitel frica de tacerea lor. Timpul pare ca nu mai curge, iar lumea de zapada e incremenita, asa cum sta de atatea milenii. E momentul cand se aduna totul. Toata oboseala zilelor lungi, frigul cumplit al diminetilor si culoarea naucitoare a rasariturilor orbitoare si a noptilor – care aici nu sunt nopti, fiindca nu se mai sfarsesc – ori senzatia de sfarsit de lume, de singuratate cosmica, absoluta, plutind deasupra salbaticiei gigantice de gheata.

In mod sigur, Florica Toparceanu nu va ramane singura femeie-biolog din Romania care a mers in Antarctica. Vor mai fi si altele. Dar, in mod sigur, indrazneala aventurii ei va fi scrisa ca fiind prima. Si poate ca povestea Floricai si a drumului ei nici n-ar fi trebuit sa aiba cuvinte. Ar fi fost de ajuns imaginile. Imaginile de nepovestit, cu imensitatea de gheata de la capatul lumii si cu fragilitatea unei femei infruntandu-i salbaticia.

Text: Adrian Ciltan; foto: arhiva personala a intervievatei

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe avantaje.ro

Citeste continuarea pe pagina urmatoare: 1 2

Recomandari
Libertatea
Publicitate
Huff
VIVA!
Retete
Baby
TV Mania
Sfatul parintilor
Mai multe din