O româncă este autoarea unei tehnici de pictură unice în lume

I-am întâlnit simplu, după un singur telefon, pe pictoriţa Paula Tudor şi pe soţul ei, meşterul popular Tudor Manciulea, o familie de artişti dăruiţi, uniţi prin iubire şi talent, care scriu de ani întregi o poveste de succes şi recunoaştere.

După ce i-am cunoscut, în atelierul-casă cu fronton pictat, pitit undeva pe o străduţă liniştită din Chitila, şi le-am admirat lucrările, am descoperit că este tare greu să dai o reţetă a succesului unui vis, aşa cum a fost acesta al Paulei Tudor, pentru care pictura este forma dorită de exprimare a preaplinului ei sufletesc.

Casa lor este o  lume în sine guvernată de frumuseţe şi de culoarea ce te însoţeşte de la primul pas.

O tehnică revoluţionară

Locul arată a expoziţie de artă. Arhitectură transformată subtil cu linii decorative din lemn, cu mult alb sfârtecând lumina în petice. „Pentru mine, atmosfera în care creez e cea mai importantă. E primul meu pas spre fericire. Al doilea sunt chiar tablourile. Când termin câte unul, mare sau
mic, mă simt atât de liniştită, ca şi cum aş fi ajuns la capătul unei curse cu mine însămi.

Nu mai simt nici urmă din oboseala orelor lungi de stat în picioare în faţa şevaletului, nu mă mai doare spatele, nici degetele, nici ochii. Mă simt de parcă am început lucrul cu două minute în urmă', spune Paula, zâmbind puţin încurcată, ca şi cum şi-ar fi cerut scuze pentru zisele ei.

Pe cei doi soţi îi cunosc toţi cei care iubesc arta autentică şi tradiţiile româneşti şi, în plus, ceea ce puţini ştiu, Paula este singura creatoare din România care a inventat şi brevetat o metodă de pictură ce suprapune culoarea chiar în adâncurile fibrei curate a lemnului. „Am luat lemnul cu fibră pronunțată, cu o cadență mai apropiată sau mai îndepărtată şi am fost atât de fascinată încât am zis că nu pot să îl acopăr, aşa că am ajuns la un compromis: am pictat printre fibre, cu o pensulă fină, creând astfel un grilaj între privitor și imaginea propriu zisă.

Am încercat să fac o simbioză între icoană și lemnul armonios care formează un tot, imaginea pictată pare incompletă, dar e o provocare pentru privitor, care devine el însuşi creator al picturii', explică artista metoda sa, care este unică în lume şi a fost brevetată la Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci.

Mi-a fost greu să înţeleg cum reuşeşte să aplice tehnica ei de pictură, culoare în lemn, dar rezultatul creaţiei sale este uimitor: forme şi culori nuanţate delicat, de o prospeţime miniaturală,  se aşază, se unesc, umplu fiecare centimetru al lemnului şi-l schimbă în artă. Fibre de un galben-auriu ca mierea, prelungite subţire în altele firave, transparente, abia cât unghia de groase, ce capătă forme complicate, schimbătoare, prelungite una într-alta.

Citește continuarea pe pagina următoare

Artă născută din dragoste

Povesteşte cum, la finalul unei perioade  de lucru intens la o comandă pentru a decora sălile Spitalului Monza din București, şi după o expoziţie ce a
cunoscut un succes extraordinar, la Accademia di Romania din Italia, şi-a  schimbat radical stilul de pictură.

A abordat un alt mod de a picta,  fuzionând culorile într-o îmbinare a figurativului clasic cu abstractul, două stiluri aparent incompatibile, care aduc
lucrărilor sale un plus de mister. Noua sa abordare este o metamorfoză, explică artista, un amestec al mai multor curente artistice: suprarealismul, pictura metafizică şi influenţele marilor clasici.

Privite de aproape, tablourile ei devin expresii ale detaliului destinate liniştirii unei pasiuni lăuntrice. Unghiul privirii cuiva, umbrele soarelui, nervurile unei frunze, nuanţa ochilor, un acoperiş, un ciorchine de flori.

Zeci, apoi alte zeci de amănunte risipite savant într-o mare de culori. Albastru, roşu, mult verde, apoi galben ca mierea sau alb-lăptos, matizat. Puncte, apoi pete de culoare, tuşe adăugate discret sau violent, linii rapide, ferme ori tremurate, alungate una de alta parcă într-o studiată lipsă de ordine. Peisaje, portrete, frânturi, adunate timid în umbre fugare pe pătratul de lemn sau de pânză grunduită.

Acum, la puţin peste 60 de ani, Paula vorbeşte despre tablourile sale, despre diplome şi expoziţii cu oarecare ezitare, şi asta dintr-o modestie firească a omului care ştie că a făcut ceea ce trebuie să facă. Drumul ei în artă n-a fost uşor, dar nimic din el nu arată regretul că l-a ales. Paula s-a născut la Niculițel, în Dobrogea, a studiat la Academia de Arte Frumoase „Nicolae Grigorescu' şi este, din 1994, membră a Uniunii Artiștilor Plastici.

Are peste 45 de expoziții personale cu care a făcut aproape ocolul lumii, iar operele ei se regăsesc în colecţii private din România, Statele Unite, Japonia, Franţa, Italia, Germania, Grecia, Suedia, Belgia, Turcia, Siria ori Israel.

Vorbeşte însă pasional despre întâlnirea cu Tudor, soţul său, şi despre dragostea care i-a unit: „Pe Doru l-am cunoscut prin 90, pentru că aveam nevoie de cineva care să-mi facă rame pentru tablouri. I-a luat un an ca să realizeze primele rame care să-mi placă, dar cum el are talentul de a vrea să le facă perfect pe toate, a învăţat singur-singurel să lucreze lemnul, şi acum, din mâinile sale ies adevărate minuni de artă populară.

Face oglinzi, ceasuri, scaune, mese, lăzi de zestre, continuând ceea ce făceau meşterii populari, dar adaptân du-le vremurilor de azi, are mulţime de comezi şi merge cu lucrările sale la târgurile din ţară, dar şi la multe de peste hotare'. Cum e deci viaţa unei familii de artişti? Râde, râd amândoi, de fapt: „Cum să-ţi spun? E un alt ritm al curgerii timpului. E liniştită, calmă şi, să ştii, grea. E lucrul nostru, creaţiile, dar şi trebăluitul la casă, gătitul. Este o zonă de confort profund, unde viaţa se derulează în limitele normalului. Ale unui normal artistic, ca să spun aşa'.

Autor: Adrian Cîlțan

Foto: arhiva personală a Paulei Tudor

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe avantaje.ro

Citeste continuarea pe pagina urmatoare: 1 2

Recomandari
Libertatea
Publicitate
Huff
VIVA!
Retete
Baby
TV Mania
Sfatul parintilor
Mai multe din Povestile voastre