O casa construita cu propriile maini

O casa construita cu propriile maini
Uncategorized

Ceea ce veti citi poate fi o poveste. O poveste despre o femeie obisnuita, care a decis sa isi schimbe destinul si sa cladeasca o casa cu propriile ei maini. Pentru ea si pentru copiii ei este o a doua sansa a vietii. Adica totul.

Ca sa ajungi in Mizies, trebuie sa mai mergi ceva de la Beius incolo, spre munte. Drum drept, ca tras cu rigla, ce se pierde in adancul zarii, asfaltat intai, apoi pietruit cat de cat, imediat ce treci de hotarele satului. Sosea ingusta, de nu poti intoarce masina pe ea, strajuita de pomi, care se umplu de fructe vara.

Daca crezi ca te-ai ratacit si intrebi, te indruma orice localnic. "Mereti la ?Habitati’? Aaa, la Geta lu’ Ioane. La a lu’ Heredea? Cum nu? Ni, acolo-i, la poarta ceea noua, la dreapta, une-i tina mai mica…"

La "nana" Geta, casa se vede nou-nouta si, desi nu e foarte mare, e randuita ca o gospodarie de oameni asezati. De fapt, ea, casa, ar fi putut sa fie personajul principal aici. Cladita, muncita, migalita cu dragoste, de maini femeiesti si ingrijita fara istov, asa cum te-ai ocupa de un copil. E ridicata cu un etaj si pod, are stive de lemne pentru iarna, poarta din scandura geluita si acoperis din tigla roscatica, asa ca in filmele americane. In casa, copiii, Ana Maria cea mica si cei doi baieti mai maricei gata sa plece la scoala, imbracati simplu, dar curat si ingrijit, semn de mana de femeie harnica. Copiii te inconjoara galagios, cu voci mici si subtirele ca niste turturi de gheata. "Ati vazut casa noastra noua? Este ca ii faina? Mama o ridicat-o! Dar si noi am lucrat la ea." "Si voi?" "Si noi, si tati, si vecinele de din vale – tati!" "Da, dar or fost si voluntarii de la Habitat." "De unde?" "Pai din Irlanda, din America si or fost si tocmai hat, din Australia. De la aia, de la canguri", glumeste Cristi. Si da-i ras, pe vreo trei tonuri, si gafaiala, si zdupait de alergatura in sus, pe scari. Ani rade si ea, cu gura pana la urechi, desi, la nici doi ani ai ei, nu intelege mare lucru, decat ca e "ceva de bucurie". "Pai, cum ati stiut voi lucra la casa?" "Ei, parca o stiut careva din noi! Am prins ase, din mers. Am dat jos casa veche…" "Lasa ca oricum cadea pe noi ea sangura…" "Voi? Da’ cati ani aveti voi?" "Io mi-s de 13, iara el, Viorelu, ii de 11. Da-i normal, ca noi ni-s la doi ani unu de altu’. Iara Ani, sora-mea, micuta, o sa faca abia doi in vara, ca mami era sarcinata cu ea cand ne-or ridicat casa." "Zau? Ce spui domnule? Si?" "Si dup-aceea cu betonul, cu grinzile, cu coperisu’. Cu podeaua numa’ o fo’ mai greu, ca tat dadeam cu ciocanul peste branca." "Peste ce?" "Peste dejete adica. Branca-i mana, no!" "Si Viorel? Dadea si el cu ciocanul? Ca el e mai micut." "Pai da, ca doara-i flacau! Ce-i fata, sa lucre la tesut?!" "Dar si io stiu lucra cu tate cele." "Stii?" "Sigur, cu furcuta, cu mistria si cu canciocul de zidarie. Lucru greu, ce credeti?" "Da’ scrieti si de mami, nu? De premiul cela al ei si de cum or plans ea si tatuta cand or intrat pentru prima oara in casa noua?" "Mami! Hai, mami, spune matale cum o fo’ tat, cu casa si cu Habitatu si cu claca de ajutor…" "Pai ce sa va zic? Intrebati dumneavoastra, ca io mi-s femeie simpla, nu pre stiu grai ase, domneste, ca pintru ziar". Si povestea se leaga incet-incet, din vorbele timide ale femeii.

Drumul de la primele grinzi pana la premiul mondial a durat mai putin de un an.

Dupa 20 de ani, a invins boala
Geta are 36 de ani si pana de curand facea parte din cea mai saraca dintre cele 450 de familii din Mizies. S-a nascut cu o tetrapareza spastica severa, nu putea merge si nici nu folosea mana dreapta aproape deloc, iar pana la 20 de ani a umblat doar din spital in spital si nici acum nu e foarte bine – desi poate sa "lucre" destul, cum zice ea. "De aceea nici n-am mai putut mere la lucru in Beius, la fabrica de stofe, unde aveam ceva. Faceam cate opt kilometri pe zi dus-intors, pe jos, drum greu, mai ales iernile, dar si mai rau dupa ce am ramas insarcinata cu Cristi, baiatul cel mare. Dar aduceam macar ceva bani in casa. S-or dus si ceia. Ioane, sotu’-meu, lucra la mobila, tat in Beius, dar castigu-i mic, abia minimu’ pe economie. A muncit apoi in sat, pe la vecini, cu ziua, pentru o bruma de bani, fiindca Miziesul ii sat nevoias, plin de amarati; or, cel mai adesea, pentru ceva de-ale gurii: cartofi, malai, faina, ce se gasea, ca barbatul si pruncii trebuiau hraniti."

Casa in care locuiau era, de departe, cea mai darapanata din sat. O singura camera pentru cinci suflete, din chirpici, cu acoperisul ars de un incendiu mai vechi si protejat cu folii de plastic si cu gardul gata sa cada daca batea vantul mai tare. Niciodata n-ar fi visat sa aiba atatia bani ca sa poata cumpara o casa decenta ori sa construiasca una. Asa urmau sa traiasca tot restul vietii. Iar copiii lor – cei doi maricei si Ana Maria, care inca nu venise pe lume – si-ar fi petrecut toata copilaria si adolescenta exilati si fara prieteni. S-ar fi jucat, ar fi invatat si ar fi dormit intr-un fel de bordei, afumat si insalubru, unde n-ar fi indraznit niciodata sa invite un coleg.

"Nu vreau pomana, ci doar o sansa!"
Intr-o buna zi, cand Ioan i-a spus ce a auzit el la serviciu, cum ca in Beius erau ceva oameni, o organizatie, Habitat ii spunea, care facea case la nevoiasi ca ei, Geta n-a mai rabdat. Disperata, a decis dintr-o data ce avea de facut: sa se razvrateasca impotriva sortii si sa-si scoata familia din starea aceea de saracie cumplita, redandu-i demnitatea. "Mi-am spus: ‘Gata! Pana aici!’. M-am luat si am mers pe jos pana la Beius, am intrat la Habitat si am spus ce ma doare. Am intrebat ce-i de facut ca sa putem obtine si noi o casa de la ei. As fi fost in stare sa vand orice aveam, sa lucru cu toate puterile mele, ca pruncii mei sa nu stea in mizerie toata viata. Acolo mi s-o spus ca ei, Habitat, sunt o organizatie fara profit si ca la ei nu se dau de pomana case. Pe oamenii cei saraci ii ajuta sa se ajute singuri. Iar eu chiar asta si vroiam. Nu pomana, ci doar o sansa sa pot munci, ca sa fac o casa pentru familia mea." Asa ca Geta, impreuna cu sotul, copiii, cu multi vecini din toate familiile nevoiase din Mizies si cu multi voluntari, a pus mana pe unelte si a muncit la constructia propriei locuinte. Totul a durat mai putin de un an, iar ridicarea casei s-a facut in numai o saptamana, iar de Pasti ei s-au mutat in casa noua. Cu etaj, cu dormitor pentru copii, cu baie ca la oras si cu apa curenta.

La plecare, casa cea noua, cu acoperisul ei vesel, se pierde in urma, pastrand parca, acolo, intelegerea unei vieti. Imi spun ca, desigur, exista in fiecare dintre noi un loc care este eul nostru. Pentru Geta Heredea locul acesta are o valoare aparte. Inseamna ceva simplu, cald si apropiat. Inseamna, pur si simplu, acasa.

Familia Heredea a donat o parte din terenul ei pentru ca alte doua familii sarace sa poata deveni proprietare de locuinte Habitat. Si, alergand in dreapta si-n stanga, vorbind cu toate autoritatile, cerand, convingand, a reusit sa determine constructia unui "mic cartier", de 25 de astfel de case, pentru nevoiasi ca ea. Toate acestea i-au adus in 2005 un prestigios premiu mondial. Geta este una din cele 20 de femei din intreaga lume care au fost premiate in 2005 de catre Adunarea Mondiala a Femeilor (WWSF) "pentru creativitate in viata rurala", pentru ajutorul dat la bunastarea satului ei. Poate ca si pentru altele, nerostite oficial… Pentru curaj si incapatanare, pentru devotament, pentru lupta si – de ce nu? – pentru depasirea conditiei si chiar a handicapului de care sufera.

A fost singura romanca si una dintre cele doua femei din Europa care au primit acest premiu in anul 2005.

Adrian Caltan; foto: Dan Borzan, Habitat for Humanity Romania

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe avantaje.ro

Citeste continuarea pe pagina urmatoare: 1 2

Recomandari
Libertatea
Huff
VIVA!
Retete
Baby
Sfatul parintilor
Mai multe din