Niciodată nu e prea târziu să-ţi asculţi sufletul

Niciodată nu e prea târziu să-ţi asculţi sufletul

…sa scriu cartea pe care am visat-o

Tot asa cum fiecare zi de osteneala a unui om lasa o urma pe Pamant si fiecare calatorie are un prim pas, fiecare dintre implinirile noastre poarta undeva, in adanc, un vis. Am pornit pe urmele visurilor implinite cautand-o pe Iulia Barcaroiu, o doamna se­­rioasa si, la prima vedere, chiar putin severa, profesoara de o viata, cu o multime de grade si titularizari, dar care a avut indrazneala de a-si pune visul de-o viata pe hartie, lansand, la varsta de 60 de ani, un remarcabil volum de poezie de dragoste.

„Am cochetat cu poezia inca din copilarie. In scoala primara recitam versuri proprii la ser­ba­ri­le scolare, iar mai tarziu, fiind eleva la Liceul „Dimitrie Cantemir, am publicat poezii in revista literara a scolii. Asa ca acest volum, caruia i-am spus „Timpurile marii, nu este un miracol, nu s-a nascut peste noapte, deoarece poezie scriu de ani de zile. Scriu atunci cand imi simt sufletul in­carcat de preaplin, cand ceva vibreaza in jurul meu, cand trairile ma coplesesc si de aceea ma regasesc in toate versurile mele. Caci toate versurile pe care le scriu sunt eu insami. Insa ideea de a strange la un loc versurile de dragoste, de a le edita intr-un volum, a fost, recunosc, un act de curaj, dar si un vis pe care cred ca il purtam in minte de mult timp.

A invatat ani lungi pentru a-i putea invata pe altii, a format zeci de promotii de elevi si a avut bucuria de a-si vedea fiica, pictorita Andreea Alta Mihartescu, realizata si urmand o cariera artistica recunoscuta peste hotare. Intre timp, a gasit vreme sa isi realizeze si visul. Riscul unei intreprinderi la care o indemnau toti cei apropiati si la reusita careia multi ani nu a indraznit sa spere.

„Gandul de a oferi spre lectura trairile intime ale unor poeme de dragoste, legate simbiotic de imagini ale marii surprinse chiar de Andreea, fiica mea, de momente sublime din nelinistirea linistitoare a unui peisaj impins catre infinit, a fost ca o rabufnire a unui ideal. Proiectul s-a conturat in momentul in care am descoperit ca at]t eu, c]t si fiica mea privim si simtim marea in acelasi fel si ca reprezentarile ei fotografice nu doar ca pot ilustra poezia mea, dar se suprapun perfect peste cuvantul scris si ii confera un plus de profunzime, spune profesoara cu ochii putin mijiti, ca si cum s-ar apara de o raza de soare.

Indemnata de prieteni, de toti cei carora le citise din creatiile ei, Iulia Barcaroiu a strans la un loc cele mai bune poeme pe care le-a scris de-a lungul timpului si a mers cu ele sa le transforme intr-un volum. Costurile tiparirii au fost o alta „nebunie pe care, cum-necum, a dus-o pa­­na la capat, incurajata de Andreea, care este, de cativa ani, manager de proiect la Network TV, in Toronto. La final, volumul de debut a fost chiar premiat, la Targul „Gaudeamus – Carte de Invatatura 2008.

Iulia spune ca, desi, in mintea sa, cartea avea consistenta clara cu mult timp inainte de a exista fizic, desi i-a urmarit zi de zi materializarea, in clipa in care a va­­zut primul exemplar, in secretariatul tipografiei, a avut un soc: „Era exact asa cum trebuia sa fie. Atunci am inteles ca mi se deschide un drum nou si fascinant. Da, s-ar putea spune ca visul a existat dintotdeauna, dar a ramas acolo, intr-un fel de stand-by si a trebuit sa treaca peste el o viata ca sa se poata implini.

…sa devin pictorita

Uneori, o pasiune purtata in suflet din tinerete ajunge sa se transforme intr-un succes, iar recunoasterea si aplauzele pri­­mite vin ca o confirmare a perseverentei pe un drum bine ales. La cei peste 60 de ani ai sai, Mariana Pavelescu Sumanaru nu vorbeste despre tablourile sale, despre distinctii si expozitii per­­sonale decat cu oarecare ezitare.

Nu fiindca s-ar ascunde, ci dintr-o modestie fireasca a omului care stie ca a facut ceea ce trebuie sa faca. Dupa deceniile unei cariere de exceptie in arhitectura, gustul cultivat din copilarie pentru frumos, pentru culoare, ca si delicatetea simtamintelor transpuse pe panza, au devenit aproape o marca a spiritului sau, pe care l-a simtit intotdeauna liber de constrangeri conservatoare.

Primul lucru pe care il simti c]nd intri in apartamentul-atelier al Marianei Sumanaru este parfumul suav si discret al unei lumi guvernate de frumusete. Apoi e culoarea care te insoteste peste tot. Vie, luminoasa, temperata, nuantata, selecta, pare ca vine de peste tot si de nicaieri. Locul arata a expozitie de arta. Arhitectura liniara de bloc ceausist transformata subtil cu linii decorative din epoca de glorie a Micului Paris. Mult alb, gravuri si piese sculptate original, acuarele si uleiuri, sticla pictata, care-si joaca lucirile greu-discrete pe chipurile noastre, piese de mobila curbate, asa cum nu se mai fac astazi, argintarie grea, care sfarteca lumina in petice.

„Pentru mine, atmosfera in care creez e cea mai importanta. E primul meu pas spre fericire. Al doilea sunt chiar tablourile. Cand termin unul, ma simt la fel de linistita ca si cum as fi ajuns la capatul unei curse cu mine insami. Tablourile Marianei Sumanaru sunt expresii ale detaliului destinate linistirii unei pasiuni launtrice. Unghiul privirii cuiva, umbrele soarelui, nervurile unei frunze, nu­anta ochilor… Zeci de amanunte risipite savant intr-o mare de culori. Albastru, rosu, mult verde, apoi galben ca mierea sau alb-laptos.

Cand o privesti pictand, ai impresia ca asisti la recitalul unui pianist. Puncte, apoi pete de culoare, tuse adaugate discret sau violent, linii rapide, ferme ori tremurate, alungate una de alta, parca intr-o dezordine studiata. Ghicesti in spatele lor intelesuri pe care aparentele vor sa le ascunda. Imagini pe care le dicteaza uneori tristetea, alteori bucuria sau visurile. Imagini ca niste versuri, imagini-poveste de dragoste. Sau de copilarie. De amintire. „E greu sa dai o reteta a succesului unui vis, asa cum a fost acesta al meu, cu pictura. Am urmat Scoala Populara de Arta si cursurile de pictura ale maestrului Neculai Iorga de la Cercul Militar National. Apoi, anii si cele peste 12 expozitii care au avut un succes deosebit mi-au adus confirmarea ca am ales drumul cel bun.

Mariei Sumanaru i-au trebuit curaj si incredere deplina in puterea artei sale, dar asa a reusit sa ramana ea insasi, o creatoare originala suta la suta. A avut emotii si nelinisti, a indraznit, a visat, a experimentat si s-a lovit, probabil, si de invidie sau de indiferenta, insa au trecut toate. Si poate nu e intamplator ca, urmandu-si pasiunea de o viata, a reusit sa realizeze ceva important pentru frumusetea lumii din jur.

…sa gasesc dragostea vietii mele

De cand e lumea, oamenii se indragostesc si se simt impliniti atunci cand sunt iubiti. Dar daca clipa iubirii e ascunsa undeva in adolescenta si o reintalnesti dupa zeci de ani? Mai ai curajul sa o recunosti? Exista, oare, un prea tarziu pentru a iubi si a-ti accepta dragostea? Raspunsul la aceasta in­trebare l-am gasit in vorbele Luminitei Bagiu, o femeie care la 50 de ani a avut curajul sa se re­ca­sa­to­reasca cu Adrian, omul care a fost prima ei iubire si pe care l-a reintanit dupa 27 de ani.

„Povestea noastra de acum este povestea unui cuplu cu o viata fericita. Dar pentru noi este speciala, fiindca, la 27 de ani dupa ce ne-am indragostit unul de altul, dupa cate doua casnicii esuate, oameni maturi, cu copii mari si nepoti, am descoperit ca iubirea noastra nu s-a stins nicio­data. Si am decis sa facem acum acel pas pe care nu l-am putut face in adolescenta, din cauza parintilor, a prejudecatilor ori, hai sa spunem, a valurilor vietii, spune Luminita cu privirea incarcata de sinceritatea unei recunoasteri curajoase.

Atunci cand s-au cunoscut, intr-o excursie la Cheia, in 1978, Luminita avea 19 ani, iar Adrian 26, si dragostea lor a fost una dintr-aceea brusca si intensa, pe care o porti cu tine toata viata. Insa el era deja un barbat divortat, iar familia ei conservatoare nici nu a vrut sa auda de o casatorie.

“M-am maritat un an mai tarziu, insa acea casnicie nu a durat deca trei luni si a fost urmata de o a doua, peste care au trebuit sa treaca 24 de ani ca sa accept ca era tot un esec si ca singurul lucru extraordinar cu care ramaneam erau Cristina si Alina, cele doua fete ale mele. Intre timp, am trait cateva tragedii in familie: o boala cumplita care mi-a lovit sora si moartea fratelui meu. Am avut probleme si necazuri peste ncazuri, dar, cu timpul, fetele au crescut, au mers la scoala, la facultate, Cristina s-a casatorit si am devenit bunica. De doi ani am o nepotica, Ana Maria. Ce mai, o viata de om, cu bune si cu rele, a trecut peste noi, povesteste Luminita.

„Adi s-a casatorit si el, a devenit tatal unei fete, dar si casnicia lui era una nefericita, iar noi nu ne-am mai revazut decat intamplator, in 2005, exact la 27 de ani dupa ce ne indragostisem. Nu ne-am vorbit la acea prima reintalnire, dar ceva ne-a trimis, aproape fara sa ne gandim, unul catre altul, o curiozitate, o neliniste a sufletului, un dor, nu stiu exact ce. A cautat, spune Luminita, numarul de telefon al mamei lui Adrian si a sunat sa intrebe despre el, au vorbit de mai multe ori, au stabilit o intalnire, apoi alta, iar Luminita a avut surpriza sa afle ca nici el nu o uitase, atata amar de vreme. Pastrase chiar si fotografia pe care, dintr-un obicei de adolescenti, i-o daruise ea, la 19 ani, cand si-au marturisit dragostea.

„Nu numai ca fetele au fost de acord atunci cand le-am spus ca vrem sa ne casatorim (bineinteles ca le-am intrebat), dar chiar l-au indragit din prima clipa in care l-au cunoscut, iar acum nu fac nici o diferenta intre el si tatal lor adevarat. Dupa un an, ne-am mutat impreuna. Am zis, desigur, sa nu facem o greseala, sa vedem cum ne vom simti, cum gandim, ce reactii si ce tabieturi are fiecare, sa netezim asperitatile, daca vor exista, fiindca, paradoxal, ne iubeam de at]tia ani, dar nu stiam nimic intim despre noi. Apoi, a venit sentimentul de completare, de recunoastere a celuilalt, increderea, respectul, confortul sufletesc, siguranta… Pentru ca momentul recunoasterii dintre sufletele noastre se petrecuse cu at]tia ani in urma, casatoria de acum a venit firesc, fara vreo cerere-surpriza, teatrala, atunci cand am simtit amandoi ca este momentul si anul trecut am facut cununia si nunta.

Luminita si Adrian Bagiu se iubesc, muncesc impreuna si au o intelepciune destul de rar intalnita intr-un cuplu. Fiecare dintre ei a stiut sa-si des­­copere calitatile si slabiciunile, sa le recunoasca si sa-si imparta responsabilitatile cu celalalt. Pe altii, greutatile de care s-au lovit si toate piedicile pe care viata le-a ridicat intre ei poate i-ar fi descurajat si inacrit. Ei, insa, sunt altfel. Mai mereu cu zambetul pe buze. Stiu ca pentru ei nu a fost „prea tarziu si ca acum au ceea ce altii nu vor obtine poate niciodata. O dragoste implinita si o familie adevarata.

Adrian Ciltan; foto: octav Nitu, arhiva personala a intervievatelor

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe avantaje.ro

Citeste continuarea pe pagina urmatoare: 1 2 3

Recomandari
Libertatea
Publicitate
Huff
VIVA!
Retete
Baby
Sfatul parintilor
Mai multe din Relatii