Marius Chivu: “Ca să scrii nu ai nevoie de inspirație (inspirația e un mit), ci de..”

Mă bucur ori de câte ori am ocazia să stau de vorbă (chiar și virtual) cu oameni implicați în lumea cărților, cu mai multe roluri. Mi se pare că perspectiva lor e cumva mai completă și că un fel de viziune prin intermediul cărților li se transferă și în celelalte aspecte din viață.

Interviu realizat de Andreea Chebac

Pe Marius Chivu e posibil să-l cunoașteți ca autor – de poezie, proză scurtă sau jurnal de călătorie –, să-i știți numele din presa culturală în care activează de douăzeci de ani, să fi auzit de cursurile de scriere creativă susținute de el, să vă fi picat în mâini revista „Iocan' pe care o coordonează sau vreo altă antologie de proză scurtă…
În interviul de mai jos aveți ocazia să cunoașteți și editorul și inițiatorul antologiei „Kiwi', o antologie de proză scurtă pe care v-o recomand dacă sunteți curioși să aflați cum sună proza scurtă românească prin mai multe voci sau să vedeți pe ce scriitori tineri a pariat Marius pentru această primă ediție.

Kiwi cuprinde 18 proze, semnate de 18 scriitori. Cum ai selectat scriitorii care au apărut în antologie? Care este povestea ei?
Ideea unei astfel de antologii – în care să colaborez îndeaproape, ca editor, cu fiecare scriitor vreme de câteva luni pentru scrierea unei singure proze – a apărut pe când făceam revista „Iocan' împreună cu Florin Iaru și Cristian Teodorescu și primeam pe adresa revistei multe proze aproape bune, care nu-și împlineau potențialul. Ideea de a organiza tabere săptămânale de scris a venit însă în pandemie, când eu mă mutasem deja la țară, iar lumea avea mult timp liber și puține opțiuni de vacanță. Astfel că, primăvara trecută am lansat o invitație foștilor cursanți, care făcuseră deja la București atelierele de scris cu mine și cu Florin Iaru (unii publicaseră în „Iocan' sau chiar debutaseră cu cărți între timp), și așa am ajuns să organizez primele tabere de scris în casa mea de la țară, situată în apropiere de Horezu. Aici au fost gândite și începute două treimi din prozele definitivate în lunile următoare și apărute în cele din urmă în „Kiwi'. Pentru că majoritatea erau debutanți, am invitat să scrie special pentru antologie și câțiva scriitori consacrați, unii tineri (Tudor Ganea, Bogdan-Alexandru Stănescu și Marin Mălaicu-Hondrari), alții seniori (Adriana Bittel și Răzvan Petrescu, doi scriitori pe care-i admir enorm), în ideea de a face și mai atractiv cuprinsul și de a da greutate copertei.
Un detaliu semnificativ: ca urmare a invitației de a scrie pentru antologie, Răzvan Petrescu s-a motivat în așa măsură încât, între timp, a definitivat al cincilea său volum de proză scurtă, care va apărea în curând la Editura Polirom.

Antologia poartă numele exotic al unei păsări din Noua Zeelandă: kiwi. Dar prozele din ea – cu o singură excepție, „Viermi de mătase' – se desfășoară în România, nu primim mereu datele geografice precise, dar recunoaștem atmosfera. Cum a apărut acest titlu?
Numele mi-a venit pe când nu fusese scris nici măcar un rând din cele 18 proze. Voiam un titlu scurt, simpatic, internațional și, mai ales, semnificativ pentru ceea ce înseamnă proza scurtă, kiwi fiind o pasăre rară, cu un simț olfactiv extraordinar și care depune cele mai mari și mai grele ouă în raport cu mărimea corpului. Și mă bucur că artistul vizual Laurențiu Midvichi, autorul copertei, a creat și un logo frumos. Poate, cine știe, anul viitor îl vom imprima pe tricouri și sacoșe.

Cel mai tânăr scriitor inclus în antologie are 30 de ani, iar seniorul antologiei, 75 de ani. Ce diferențe observi între generațiile de scriitori?
Diferențele există, dar nu cred că transpar neapărat în povestiri. Pentru că am lucrat și cu unii, și cu alții, pot spune cu certitudine că tinerii sunt mai motivați să scrie, entuziasmul lor încă nu s-a tocit prin contactul prelungit cu mica noastră piață de carte, unde cititorii buni (mai ales cei pasionați de proză scurtă) sunt foarte puțini, iar foloasele de imagine sau financiare pe care le-ar putea aduce literatura sunt ca și inexistente. O altă diferență vine, firește, din faptul că, în timp ce seniorii sunt recognoscibili după câteva fraze, tinerii se află încă într-un proces de căutare a propriei voci și a temelor predilecte. Unii dintre ei își vor cizela stilul și își vor aprofunda obsesiile, pe când alții e posibil să scrie cu totul altfel sau chiar să abandoneze scrisul. Orice antologie este și un pariu pe termen lung, căci nu toate numele vor rămâne în joc.

„Kiwi' nu este prima antologie de proză scurtă pe care o coordonezi și ai explicat foarte des de-a lungul timpului virtuțile prozei scurte. Aș vrea să vorbim puțin și despre efortul tău de educare a publicului cititor. Simți că sunt cititorii mai deschiși la proză scurtă? Că există mai mulți scriitori care se dedică acestui gen? Că editurile sunt mai dornice să publice o astfel de antologie?
Așa e, am făcut de-a lungul anilor tot ce mi-a stat în putere să ridic awareness-ul, cum se zice acum, asupra prozei scurte, adevărata Cenușăreasă a literaturii (căci poezia o duce mai bine): am recenzat în mod deosebit volume de povestiri, am făcut antologii, am ținut cursuri de scris, am co-fondat revista „Iocan', căreia i-am adăugat Premiul Iocan pentru cea mai bună carte de proză scurtă a anului (singurul premiu dedicat exclusiv genului) și chiar un festival, organizat în 2019 de Cărturești. Editurile sunt încă prudente atunci când primesc manuscrise de proză scurtă, dar când au în față volume cu adevărat meritorii, încrederea le este răsplătită: debutul de anul trecut al Simonei Goșu, „Fragil', a fost bestseller la Polirom și tocmai a fost nominalizat pentru al treilea premiu.
În ceea ce-i privește pe scriitori, cei tineri sunt mai predispuși să scrie proză scurtă, dar nu știu dacă și cât vor rămâne fideli genului scurt, așa cum au rămas Cehov, Caragiale, Carver, Salinger, Borges, Buzatti, Alice Munro, Lydia Davis, Cynthia Ozick, Lorrie Moore, Amy Hempel, Radu Cosașu, Adriana Bittel sau Răzvan Petrescu, ca să dau, dintr-un foc, aceste nume care rareori au scris altceva decât proză scurtă. Mirajul romanului este foarte puternic și cei mai mulți prozatori nu se mai întorc niciodată la povestiri, deși mari prozatori din toată lumea, premiați pentru romanele lor, au scris ori continuă să scrie și proză scurtă: Silvina Ocampo, Jhumpa Lahiri, Ali Smith, Richard Ford, Jeffrey Eugenides, Haruki Murakami, Junot Diaz, Denis Johnson, Tatiana Tolstaia, Ludmila Ulitkaia, Edwidge Danticat, ca să mă refer doar la cei traduși recent și la noi.
Cât despre cititorii de proză scurtă, din interacțiunea pe care am avut-o în ultimii ani, am descoperit că unii, puțini, sunt foarte buni și îți dau încredere; în timp ce alții ratează lectura unei povestiri pentru că au așteptările romanului – proza scurtă fiind o artă a decupajului, sugestiei, indiciilor și finalurilor deschise. Am auzit de nenumărate ori reacții de genul „Dar nu se întâmplă nimic în proza asta' sau „N-am înțeles de ce personajul cutare se comportă așa' sau „Parcă îi lipsește ceva'. În ciuda pasiunii lor pentru citit, aceștia nu sunt suficient de alfabetizați literar, în mare parte fiind vina școlii.
E nevoie de multă atenție, imaginație și inteligență când citești o proză scurtă tocmai pentru că e scurtă, iar cele mai multe lucruri nu sunt la vedere sau sunt înșelătoare. Dar tocmai pentru că e scurtă, mulți o citesc grăbit și superficial, așteptând ca scriitorul să le spună mai multe decât e cazul. Într-o conversație recentă cu Salman Rushdie, Martin Amis vorbește despre o schimbare radicală în felul în care se scriu cărțile de ficțiune şi în felul în care sunt citite. Amis e de părere că acum nu te mai poţi aştepta ca cititorul să presupună, să deducă, să citească printre rânduri, iar ca o formă de adaptare, scriitorii au încetat să insinueze, să facă aluzii, să şicaneze și că ei trebuie acum să declare, să scrie totul pe față. Or, cum zicea Hemingway, dintr-o povestire se vede doar vârful aisbergului. De aceea, antologiile de proză scurtă nu trebuie citite ca un roman, adică o sută, două sute de pagini pe zi; o povestire-două sunt de-ajuns să-ți ocupe mintea ore bune dacă le citești cum trebuie.

Ai numit această antologie prima ediție. Ce urmează? Ce planuri ai?
Planul e ca antologia „Kiwi' să apară anual, dovadă că acum, când răspund acestor întrebări, tocmai am încheiat o nouă serie de tabere, în urma cărora voi selecta, peste câteva luni, o parte din povestirile ediției de anul viitor.

Antologia cuprinde mulți debutanți, scriitori la început de drum, dar și scriitori consacrați, nume „cu greutate'. Ai deja în minte invitații pentru următoarea ediție? Și cum te-ai asigurat că nu există o diferență valorică foarte mare între prozele din antologie?
Da, am făcut deja o parte din invitațiile pentru ediția de anul viitor, dar selecția finală (deopotrivă a prozelor rezultate din tabere și a celor primite de la scriitorii consacrați) îmi aparține și va depinde de mine să nu existe diferențe valorice deranjante. În această primă ediție sunt, în ciuda sau poate tocmai datorită diversității tematice, stilistice, de întindere etc., texte bune și foarte bune – toate merită citite.

Sunt aproape zece ani de când susții, împreună cu Florin Iaru, un curs de scriere creativă și cinci ani de când coordonați revista „Iocan'. Ce ai învățat de la cursanții tăi în toată această perioadă și ce ai vrut musai să le transmiți din experiența ta?
E-adevărat că eu însumi am învățat multe de la ei, poate cel mai important lucru fiind, totuși, un anume sentiment de solidaritate/complicitate legat de scrisul prozei scurte: ne-am motivat reciproc să scriem ce ne place nouă și nu ceea ce credem că le-ar plăcea altora să publice sau să citească. Eu și Florin le-am transmis cunoștințele noastre legate de cum ar trebui să citească și, mai ales, de cum n-ar trebui să scrie. Cursurile noastre sunt axate în primul rând pe citit și abia apoi pe scris, de aceea cred că majoritatea cursanților au devenit, cel puțin, cititori mai buni; iar cei perseverenți, nu neapărat și cei mai talentați, nu aveau cum să nu ajungă să și scrie mai bine. Dovadă că Diana Bădica, Tudor Ganea, Irina Georgescu-Groza, Simona Goșu, Alexandra Niculescu, Andrei Panțu, Ion Pleșa, Iulian Popa, Bogdan Răileanu și Anca Vieru au debutat cu brio, au luat premii, iar unii au scris deja mai multe cărți între timp și au fost chiar traduși.

Ai făcut o schimbare de lifestyle și ai ales să te muți la țară. E un mediu propice scrisului, care te inspiră mai mult? Sau poți scrie oriunde, în orice condiții?
Ca să scrii nu ai nevoie de inspirație (inspirația e un mit), ci de liniște și timp; or viața la țară, dacă nu te apuci să crești animale și să cultivi pământul, ți le oferă din plin pe amândouă. E-adevărat că unii scriitori pot scrie în orice condiții, mie însumi mi s-a întâmplat asta de mai multe ori, dar prefer să trăiesc retras atunci când lucrez la ceva mai amplu, retras din oraș, din viața publică, din social media. Scrisul e un fel de transă și, pentru o vreme, nu mai rămâne loc de nimic și de nimeni altcineva.

Ce scrii acum?
O nuvelă de o sută și ceva de pagini despre care n-aș vrea să spun mai multe acum.

Din postura ta de cronicar literar cred că ai citit tot ce a apărut semnificativ în literatura română în ultimii 20 de ani. Te rog să le recomanzi cititorilor 3 cărți de citit în luna ce urmează (pot fi mai vechi sau mai noi, alese în funcție de
ce criterii vrei tu).
Pentru că am vorbit atâta de scriitori tineri, aș recomanda trei cărți scrise de trei seniori, cărți mai vechi, dar reeditate, cărți care n-au avut parte de cititori pe măsură: romanul „Fototeca' de Adriana Bittel (Editura Humanitas), volumul de panseuri și reflecții „Cartea cu fleacuri' de Livius Ciocârlie (Editura Tracus Arte) și volumul de proză scurtă memorialistă „Arta de a fi păgubaș. Târgul Moșilor'
de Niculae Gheran (Editura Eikon). Toate sunt mici capodopere ale unor seniori pe care eu îi admir enorm.

Ai scris poezie, jurnale de călătorie, povestiri, cronică de carte, dar pentru cine simți că scrii?
Scriu poezie și povestiri dintr-o nevoie interioară și de plăcerea pe care mi-o aduc în primul rând mie. Jurnale de călătorie scriu pentru că-mi place să călătoresc și totodată vreau să țin minte cât mai mult (la bătrânețe voi reface călătoria citindu-mă, dar scriu și pentru cei care nu pot călători sau încă nu și-au luat inima-n dinți să plece la drum – mi-ar plăcea să-i inspir pe oameni să plece mai mult de-acasă, așa cum de altfel s-a și întâmplat. Cronică de carte am scris săptămânal vreme de douăzeci de ani, momentan o fac doar ocazional, și am făcut-o deopotrivă pentru mine (ca să înțeleg literatura mai bine) și pentru oricine avea nevoie de o confruntare
a lecturilor sau de ghidaj în piața de cărți noi.

Cine este cititorul ideal?
Cititorul ideal este cel care, măcar pentru o vreme, începe să vadă lumea prin paginile cărții.

Cum arată rutina ta zilnică la țară? Și care au fost evenimentele ultimului an pentru tine (în lipsa târgurilor de carte, lansărilor etc.) – august 2020 – august 2021?
Depinde de anotimp. Mă ocup de grădină și de copaci, căci am plantat în jurul casei și flori, și pomi fructiferi, tund iarba sau fac diverse munci de întreținere a casei și a anexelor, îl mai ajut pe tata la muncile câmpului, părinții mei locuind în satul vecin. În rest, scriu, văd filme, citesc sau ascult jazz în hamac, mă plimb prin pădure sau cu bicicleta prin sat, mă joc cu câinele și cu pisicile. Viața la țară are o rutină infinit mai plăcută decât la oraș. Ceea ce nu înseamnă că nu mi-e dor de oraș sau că nu mă voi întoarce. Anul trecut, din cauza pandemiei, singurul eveniment notabil, în afara taberelor de scris, a fost călătoria la Petrila și la Petroșani pentru a vizita muzeele create acolo de Ion Barbu,
pe care nu le voi recomanda niciodată îndeajuns: Muzeul Mamei și Casa memorială „I.D. Sîrbu' (Petrila), Muzeul Instalatorului Român și Muzeul Minei (Petroșani). Anul acesta, datorită evenimentului vaccinării, m-am plimbat mai mult: am fost la două festivaluri de jazz, la Gărâna și la Smida. Dar evenimentul major a fost, firește, apariția antologiei „Kiwi'.

Crezi că cititorii mai au nevoie de mituri legate de scriitori? Mă gândesc la imaginea aceea a domnului scriitor pe care orice copil și-o compunea în minte, mai ales dacă nu avea ocazia să cunoască un scriitor altfel decât prin fotografiile din manual.
Cred că unii cititori pot fi atrași înspre literatură datorită miturilor legate de scriitori atunci când e vorba de excentrici sau aventurieri, dar la fel de bine se pot și îndepărta de cărți din cauza unei anumite imagini, în general false, a scriitorului boem, adică bețiv, sărac, bolnav.

Prima dată: Care este primul interviu pe care l-ai acordat? Dar primul interviu făcut de tine? Pentru ce carte ai scris prima cronică? Când ai scris prima dată literatură?
Nu-mi amintesc primul interviu acordat, dar știu că primele mele nu știu câte interviuri, date în calitate de critic literar, n-au fost despre mine, ci despre literatura română.
Primul interviu realizat de mine a apărut în „Povestea vorbei', revista bibliotecii județene din Râmnicu Vâlcea, în anul 2002, și era un mini-interviu cu Mircea Cărtărescu. L-am abordat pe holul Facultății de Litere și am scris de mână în agendă răspunsurile lui. La ultima mea întrebare mi-a spus că-i place berea neagră.
Prima cronică am scris-o în „România literară' nr. 50 din 2000 și era despre volumul lui Iulian Tănase, „Poeme pentru orice eventualitate'.
Prima dată am scris literatură pe la 12 ani când m-am apucat să scriu un roman polițist. Începea cu o scenă în care un detectiv găsea pe trotuarul unei străzi din Râmnicul Vâlcea un bebeluș abandonat. Am scris doar primele
două pagini.

Foto: Irina Gache

Citeste și:

Radu Paraschivescu: Şi la săritura în înălţime ai dreptul la trei încercări. Nu eram dispus să renunţ după o încercare ratată'

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe avantaje.ro
Recomandari
Publicitate
substantial.ro
Libertatea
CSID
Descopera.ro
Life.ro
Retete
Baby
VIVA!
ELLE
Diva Hair
Sfatul parintilor
TV Mania
Shtiu.ro
Mai multe din Interviurile Avantaje