Mamele suferă cel mai tare: sindromul cuibul gol

sindromul cuibului gol

Ca părinți ne dorim să creștem un copil independent, care atunci când pornește în viață se descurcă fără prea mult ajutor. Cu toate acestea, când copiii pleacă părinții se simt singuri, triști și fără rost… iar mamele suferă cel mai tare. Este un sentiment pe care toți îl trăim, chiar dacă nu toți recunoaștem.

Parcă mai ieri era un bebeluș roz și drăgălaș, cu miros de lapte. Apoi ai trecut de prima voastră despărțire, când a început să meargă la grădiniță. L-ai dus de mână în prima lui zi de școală și i-ai organizat petrecerea de majorat. Când oare a trecut timpul?! Nici tu nu știi. Știi ce urmează, știi că va veni vremea să își ia viața în propriile mâini, dar te încăpățânezi să crezi că va mai dura ceva timp. Încerci să te obișnuiești cu gândul, îți spui că acesta este cursul firesc, îți spui că prin asta trec toți părinții. În realitate niciunul dintre noi nu este pregătit. Niciodată.

Mamele suferă cel mai tare

Și mamele, și tații suferă la plecarea puiului din cuib, dar femeile ceva mai tare. Pentru că ele au fost mame cu normă întreagă, 24 de ore din 24, șapte zile din șapte. Această suferință, cauzată de plecarea copilului de acasă, nu este o tulburare clinică și nici diagnosticul unei boli, chiar dacă se manifestă aproape ca o depresie. Este un sindrom. Sindromul cuibului gol. Și este o perioadă de tranziție, provocatoare din punct de vedere emoțional, în care sentimentele de tristețe, pierdere și singurătate – de altfel normale în împrejurările date – sunt mai pronunțate. Uneori de-a dreptul copleșitoare… Ne lipsesc toate grijile pe care le aveam și toate preocupările: să le controlăm temele, să mergem la ședințele cu părinții, să îi ducem la meditații, să le încălzim mâncarea și să le servim masa și câte și mai câte. Lucruri mărunte care erau automatisme, care ne umpleau zilele. Lucruri de care, uneori, la nervi, spunem că am vrea să scăpăm într-o bună zi. Și uite că ziua aceea vine și, ce să vezi, nu este nicidecum o eliberare. Chiar dacă viața părintelui este în continuare plină, cu obligații de serviciu și familiale, fără copil ea pare totuși goală.

Tristețe copleșitoare, frustrare și lacrimi
Ce simte un părinte care trăiește sindromul cuibului gol? Simte că nu mai are un scop și un sens în viață. Nu mai poate controla, supraveghea și programa viața copilului. Se simte acum singur, părăsit și trist. Uneori dansează periculos pe linia subțire dincolo de care este prăpastia depresiei, alteori cade dincolo de această linie. Lucrurile stau cu adevărat rău atunci când tristețea copleșitoare se manifestă și prin plâns pe perioade îndelungate de timp. Sau când starea în care se află îl împiedică să doarmă și să se odihnească, atunci când interferează cu activitățile cotidiene. Acestea sunt deja situații grave, în care dacă nimic nu funcționează este nevoie de intervenție specializată. De știința și sfaturile unui psihoterapeut. Și chiar de tratament medicamentos, uneori. Nu sunt mofturi și nici spectacole demonstrative, suferința și frustrarea sunt cât se poate de reale.
Poate părea un paradox dacă aspectul este privit cu superficialitate: dacă părintele și copilul au avut o relație conflictuală, de detașare sau ostilitate, ambii vor suferi după părăsirea cuibului mai tare decât cei care au avut o relație strânsă și caldă.

Bucurați-vă de libertate și de oportunități
Tranziția către acceptare este mai ușoară pentru părinții care au avut cu copiii o relație sănătoasă, pozitivă, de sprijin reciproc. Pentru cei mai mulți dintre ei sindromul cuibului gol este atenuat dacă părintele rămâne în contact cu copilul. Sigur, în primul rând prin întâlniri 'față în față', dar și prin comunicarea prin diversele canale care azi stau la dispoziția tuturor. O comunicare periodică, cel puțin o dată pe săptămână. Un telefon sau un mesaj pe whatsapp nu se vor putea compara, desigur, cu o strângere în brațe. Dar sunt mai mult decât tăcerea și înstrăinarea la care mersul pe cărările uneori întortocheate ale vieții ne condamnă.
Câteodată, sfaturile specialiștilor pot fi puse în aplicare. Chiar dacă acest lucru nu este tocmai ușor. Cel puțin la început. Poate cu timpul… Poate cu timpul părinții vor înțelege că așa este datul în viață și în lume și că identitatea trebuie să se schimbe la un moment dat. Că din părinte de copil devii părinte de tânăr, de adult. Și că și el, ca și tine la vârsta lui, are o viață proprie și un drum pe care părinții devin doar fericite întâlniri. Tu, mamă, și tu, tată, veți continua să aveți un rost, chiar dacă vi se pare că el s-a sfârșit odată cu plecarea fiului sau fiicei voastre. În loc să vă concentrați pe faptul că puiul a părăsit cuibul, străduiți-vă să faceți tranziția spre acceptarea acestui firesc alegând să vă petreceți timpul rămas acum liber fie călătorind când aveți posibilitatea, fie cultivându-vă hobby-urile sau participând mai activ la viața socială. Petreceți timp cu prieteni care trec prin același proces, prin aceleași momente dificile, care cunosc și înțeleg sentimentul. Vă poate fi de folos și unora, și altora.
Și nu uitați că, probabil nu peste foarte multă vreme de la încheierea unui capitol, se va deschide un altul. Veți primi un nou rol în care, de data aceasta, veți putea folosi toată experiența acumulată în calitate de părinți și – într-un fel – cuibul se va umple din nou. Odată cu statutul de bunici.

Foto: 123rf

Citește și:

Confesiunea unei cititoare: Misterul din biserică, o rugă a unor călugări din antichitate s-a auzit clar străbătând bariera timpului

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe avantaje.ro
Recomandari
Libertatea
Publicitate
Huff
VIVA!
Retete
Baby
TV Mania
Sfatul parintilor
Mai multe din Relatii