Intr-o zi, o sa scriu o carte

Intr-o zi, o sa scriu o carte
Uncategorized

De cate ori o emotie puternica nu ne face sa spunem: "Ar merita sa scriu o carte despre asta?". Prea putine dintre noi ajung sa noteze acea traire deosebita intr-un jurnal, daramite intr-un volum. Si totusi, sunt si femei care au trecut de la vorbele spuse, la cele scrise.

Doua dintre cele mai celebre scriitoare ale lumii – Margaret Mitchell si J.K. Rawlings – au recurs la scris nu atat dintr-o nevoie impetuoasa de exprimare, cat pentru a compensa un impas existential. Daca in cazul celei dintai a fost vorba despre a-si umple timpul in convalescenta de dupa un accident, cea de-a doua a recurs la scris pentru a supravietui. Dupa divort, locuia cu fiica ei intr-o garsoniera oferita de Asistenta Publica; trebuia sa faca rost de bani. Primul volum din seria Harry Potter a fost scris intr-o cafenea, pentru ca acasa nu avea loc nici pentru a instala o masa, la care sa poata scrie.

Am vrut sa aflam ce motivatii au cateva dintre impatimitele scrisului, dincolo de aspiratiile literare.

Femei ca tine… cum au inceput

"Am inceput sa scriu ca sa ies din depresie"
Alina Miron – autoarea a doua carti pentru copii -, spune ca a privit scrisul ca pe o evadare si a inceput sa scrie ca sa combata depresia care pusese stapanire pe ea.

"Oficial, n-am o prima carte, ci doua: doua carti pentru copii, care au fost lansate impreuna: Sori-Tuc si Sori-Puc si Casa furnicutelor. Sunt doua povesti, nu prea lungi, nu prea complicate, publicate de Editura Corint Junior, in editii foarte aspectuoase, cu ilustratii exact asa cum le-am visat!"

Si, in fond, o carte pentru copii nu este prea pretentios numita "carte"? Doar povestile astea, de vreo 20 de pagini, le poti compune asa, ar spune unii, cat ai clipi din ochi, in doua ore nici n-ai ce alege… Iar daca le scrii direct pe calculator, poti chiar sa le trimiti la o editura direct prin e-mail. Iar de aici, totul e sa ai noroc de un editor bine dispus… Hm! Stiu si eu?

"Dar, daca n-as fi visat dintotdeaua sa scriu carti, unde-as fi ajuns?", se intreaba Alina. "Daca nu m-ar fi fascinat cititul mai mult decat orice? Sau daca nu mi-ar fi placut atat de mult, in copilarie, cartea Aventurile lui Habarnam? (Pe atunci o imprumutasem doar, si i-am dus dorul ani intregi; cand a fost reeditata, aveam 28 de ani, dar mi-am cumparat-o si am recitit-o pe nerasuflate!) Daca nu as fi renuntat in adolescenta, pe rand, la visul de a scrie un roman SF, apoi la acela de a deveni poeta renumita, apoi la acela de a scrie o carte grea, serioasa, plina de probleme morale, ura, iubire si nostalgii? (Premisele de reusita n-au lipsit, vreo doua premii literare si o facultate de jurnalism imi dadusera suficient curaj.)"

Alina spune ca a scris o carte pentru copii, renuntand la alte visuri de scriitor, tocmai pentru a uita de lucrurile urate care o inconjurau. A scris pentru a evada, imaginandu-si ca se joaca. Apoi, brusc, totul s-a transformat. "Pentru ca am vrut mai mult decat sa ma bucur eu, sa-i bucur si pe altii. M-am trezit devenind pasionata de munca in sine altfel decat de poveste (abia dupa ce Editura Corint Junior a acceptat prima carte a inceput munca efectiva: a fost obositor sa rescriu repede povesti mai vechi, sa corectez de zeci de ori acelasi text, sa-l modific cu alte personaje, sa fac schite peste schite, pentru Eduard, desenatorul, sa pregatesc lansarea din punctul meu de vedere, cu antene de furnicute si discurs – pe care, oricum, nu am fost in stare sa-l reproduc asa cum il scrisesem…). Si e nevoie si de foarte multa ambitie…"

Femei ca tine… cum au inceput

"Scrisul ca eliberare de suferinta"
Filoteea Barbu Stoian – Pentru fosta profesoara de romana, scrisul a venit ca o eliberare de suferinta, dar si ca o revansa asupra vietii. In cartile ei – sapte la numar -, este mai curajoasa si mai barbatoasa decat a fost in viata reala. Din 2003, este membra a Uniunii Scriitorilor.

Dupa ce n-a mai semnat condica, Filoteea Barbu Stoian s-a dedicat unei indeletniciri potrivite firii sale, literatura. "Am incercat sa vad altfel viata, dincolo de lacrimi", spune dumneaei. "A fost ca o eliberare din inchisoarea marilor dureri personale: pierderea a doua persoane dragi din viata mea, fiul si sotul." Evocand vremurile tineretii pentru a respinge acuzatii nefondate, le descrie, prezentandu-ne cateva personalitati ale literaturii romane: Nicolae Labis, Gheorghe Tomozei, Fanus Neagu. "Adesea, gandul fuge spre verdele campiei dobrogene sau albastrul marii. Astfel, in versuri sau in proza, scrisul meu isi trage seva din locurile incarcate de un pitoresc aproape salbatic, din viata taraneasca a bunicilor si parintilor din Cadrilater, oameni cu inclinatii artistice in confectionarea obiectelor de imbracaminte si de uz gospodaresc."

De altfel, "doamna Stoian", cum ii ziceau elevii chiar si pe vremea cand trebuia sa fie "tovarasa profesoara", a trait in mediul scriitoricesc inca din 1954, anul in care s-a casatorit cu poetul Niculae Stoian.

In scrierile sale, nu cauta modele – literatura predata in trei importante licee bucurestene ("Dimitrie Cantemir", "Spiru Haret" si Scoala Centrala) i-a fost indemn in creatie. "Mesajul meu nu-i ascuns decat in poezie: asa imi place, in ambiguitate, in paradox." In fraze scurte, concise, recreeaza o epoca si personaje atat de interesante! Concizia devine lapidara atunci cand descrie moartea cumplita a fiului sau, la nici 26 de ani. Teribilei incercari ii dedica mai putin de o pagina, care se incheie astfel: "A fost momentul alegerii intre viata si moarte. Am ales prima varianta – drumul Golgotei". Sunt si propozitiile care sfarsesc partea autobiografica a volumului Autografe in acvaforte, partea a doua cuprinzand portrete ale diverselor persoane intalnite pe drumul vietii autoarei. Chiar daca a reusit sa-si exprime preaplinul sufletesc si sa compenseze neimplinirile existentiale, doamna Stoian are regrete. "Regret timpul pierdut cu efortul si energia risipite in munci obstesti inutile. Regret ca am fost supusa unor mustruluieli ale activistelor cu salariu mult mai mare decat al meu. Mereu eram vinovati de cate ceva. Viata omului nu poate fi dirijata in totalitate de inaltimile politice; de aceea, si in vremuri grele, artele si-au facut loc, multi artisti au luptat, au invins." Cele sapte carti semnate de Filoteea Barbu Stoian arata ca ea a invins, nu numai in scris, un destin tragic.

Femei ca tine… cum au inceput

"Ca o spovedanie"
In 2003 se incheia cariera profesoarei de romana Flori Necsoiu. A ajuns sa scrie ca o rabufnire, ca o detoxifiere. Nu a urmarit nici castiguri materiale, nici glorie, ci numai sa se spovedeasca.

Totul a inceput in vara anului 2003, cand, dintr-o nesabuinta, a petrecut ceva timp intr-o pivnita, imbracata foarte subtire.

"Am stat la pat o saptamana, cu o temperatura de 39 de grade", isi aminteste acum. "Am ars intr-un foc mistuitor si s-au spart zagazurile. Si a tasnit izvorul retrairilor si a curs in susur melancolic, zambitor, vioi, firul meu existen tial. Si asa s-a nascut spovedania mea in fata lui Dumnezeu si a oamenilor, aceasta incercare de a cunoaste si de a ma cunoaste, de a sti daca anii pe care i-am trait au fost o viata implinita ori searbada: daca iau cu mine din acest avatar o lectie sau nu; daca mi-am indeplinit o anumita misiune."

Citind cartea, te impresioneaza sinceritatea cu care marturiseste chiar si rabufniri pe care acum le regreta, iar tonul naratiunii este unul alert, o dovada in plus a autenticitatii acesteia. Autoarea spune ca sinceritatea i-a fost apreciata. "Toti au inteles ca n-am scris pentru bani (eu am o profesie pentru care am muncit si pe care mi-am indeplinit-o cu dragoste, daruire si satisfactii), ci pentru a dezvalui adancurile mele, cu toate framantarile, lacrimile si bucuriile traite. Sunt pagini scrise de un om obisnuit si de aceea fiecare poate sa se regaseasca intr-una dintre ele. Intr-o lume bulversata, ca aceasta in care traim, oricare doreste si o alta emotie." Iar prima parte a cartii abunda in pasaje emotionante; autoarea reuseste sa fie extrem de impresionanta atunci cand nareaza intamplari petrecute in copilaria sa, intr-un sat teleormanean. Sunt deopotriva induiosatoare relatarile despre oameni si animale: visul mamei de a-si vedea fata taxatoare, marturisirea de dragoste a unui muribund, dar si povestile despre perechea de boi sau despre cainii care au apartinut familiei.

Pentru a publica un volum, nu e de ajuns sa-l scrii. Trebuie sa gasesti o editura care sa ti-l publice. Neindraznind sa considere "carte" spovedania vietii ei, fosta profesoara a acceptat conditiile impuse azi de catre editori debutantilor, si anume si-a platit singura costurile tiparirii. Cum a oferit cu autograf cele mai multe exemplare, nu a recuperat mai nimic din banii investiti, dar nu ii pare rau. Ba se gandeste chiar sa scrie volumul doi!

Femei ca tine… cum au inceput

"Scriu ca sa-i invat pe altii"
Alexia Cinzeaca – Exuberanta, comunicativa, Alexia pare prototipul jurnalistului si al omului de PR, profesii carora li s-a dedicat in ultimii 15 ani. Nu mi-as fi inchipuit-o pe Alexia stand cu orele la calculator pentru a scrie o carte. Totusi, numele ei apare pe coperta a sapte carti – toate publicate in ultimul an!

Cum era firesc pentru o persoana atat de sociabila si de comunicativa, Alexia s-a decis sa scrie ca sa ajute oamenii sa-si depaseasca statutul. De fapt, prima carte a scris-o dintr-o… gafa! Nu a gafat scriind-o, ci, facand o gafa, s-a gandit sa-i previna pe altii, sa nu faca aceeasi greseala. "Am o prietena care, romanca de origine, e sotia unui diplomat elvetian", povesteste Alexia. "M-a invitat la ea si ma framantam ce cadou sa-i duc, pentru ca stiam ca nu-i plac florile taiate. Atunci i-am luat o cutie mare cu bomboane, impachetata frumos. M-a intampinat in hol, a primit cadoul – si-a dat seama ca e o cutie cu bomboane – si l-a pus intr-un colt, fara sa spuna nimic." Cat timp a stat la ea, Alexia s-a tot intrebat de ce n-a deschis cadoul. La plecare, si-a luat inima in dinti si a intrebat daca nu i-a placut ce i-a adus. Iar doamna i-a raspuns: "Draga mea, sa nu mai daruiesti niciodata ciocolata unui elvetian, sampanie unui francez, whisky unui scotian sau un aparat foto unui japonez…" "A fost o lectie si mi-am zis ca trebuie sa-i invat si pe altii sa nu greseasca la fel."

Asa s-a nascut prima ei carte, Cadoul potrivit. Cu cea de-a doua, lucrurile s-au suprapus, aproape. O prietena care lucra la Editura Cartea de Buzunar a sunat-o, avand nevoie de o carte despre copii, pentru ca stia ca Alexia face PR pentru o firma care comercializeaza imbracaminte pentru copii. Alexia a acceptat, dar nu stia despre ce sa scrie. Despre mame nu, ca s-au scris mii de carti despre mame si toti copiii o iubesc pe mama… Hai sa scriu despre tati. "I-am trimis o lista de capitole, pornind de la tatal ideal, de la cum ni-l dorim cu totii: sa nu ne bata, sa ne lase sa fumam etc. In aceasta carte, am demonstrat ca el nu exista, in schimb exista alte sapte tipuri de tati si zece tipuri de copii", spune Alexia. Dupa Cartea tatilor au mai urmat alte cinci, scrise toate anul trecut! Muncind sustinut toata ziua, Alexia scrie, evident, noaptea. Isi noteaza cate o idee in timpul zilei, iar seara se asaza in fata calculatorului si, pornind de la sinonime, alcatuieste scheletul cartii. "La prima carte, mi s-a spus s-o termin in doua luni. Ma gandeam: ?Doamne, in cati ani o sa scriu eu o suta saptezeci de mii de caractere?’. M-am apucat de lucru si intr-o luna am terminat-o", spune Alexia.

Si inca ceva… "Asa cum mi-a spus candva Sabin Balasa, ca tablourile lui aduc noroc pentru ca gandeste pozitiv cand le picteaza, mi-am zis si eu: ?Daca eu scriu cartile astea cu o stare pozitiva, o s-o transmit cititorilor’."

De Irina Dimiu; foto: Octav Nitu; machiaj: Mihaela Vasile

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe avantaje.ro

Citeste continuarea pe pagina urmatoare: 1 2 3 4

Recomandari
Libertatea
Publicitate
Huff
VIVA!
Retete
Baby
Sfatul parintilor
Mai multe din