Interviurile Avantaje MAIA MORGENSTERN: „Numele meu este Morgenstern Emilia Maia Ninel. Ninel, Lenin pe dos”

„Nu sunt eu' (editura Litera, 2020), cartea autobio­grafică semnată de Maia Morgenstern, este un text profund autoironic, ca un râs deschis, în plină scenă, cu gura până la urechi. Maia Morgenstern trage la o parte vălurile și îți arată care sunt lucrurile care contează pentru ea într-o viață de om: vorbește despre arta ei, despre părinții ei la care se raportează atât de des, își amintește, dar și compară, trage învățături peste ani.

Abia în urma acestui interviu mi-am dat seama că Maia Morgenstern nici nu avea cum să fie altfel. A fost predestinată spre autoironie de părinții care i-au ales unul dintre prenume ca joacă de la numele lui Lenin (Ninel), că mama, unul dintre primii informaticieni din țară, i-a arătat că o meserie se face doar dedicându-te total, iar tatăl, un matematician înzestrat la rândul său și partenerul de joacă din copilărie, a învățat-o să se cerceteze minuțios pe sine. Tot timpul. Toată viața.

Tocmai a fost lansat la editura Litera volumul „Nu sunt eu', carte autobiografică semnată de dumneavoastră. De ce acum? Și care este geneza cărții?
Acum s-a copt timpul. Acum i-a venit vremea. Nu mi-am propus să scriu o carte. Dimpotrivă. Am un soi de blocaj când e vorba să-mi fac lecții. N-am fost în stare să-mi scriu nici teza de doctorat. Asta-i situația… Când mă pune cineva: „Scrie și tu ceva despre ceva' mă apucă un soi de panică, mă blochez și nu vreau. Dar, când și când, în anumite momente, poate legate de un anumit context, poate sunt reacție la evenimente, întâmplări, întâlniri, despărțiri, pe care le trăiesc, vin la suprafață, parcă se leagă lucrurile, parcă sunt niște parabole, parcă sunt semne ale unui timp pierdut în căutarea căruia eu zic că nu sunt. Dar viața se încăpățânează să mă contrazică.

Cum să decodificăm acest titlu – „Nu sunt eu' – pentru o carte atât de profund personală?
Este spaima mea, spaima în fața condiției de autor, spaima în a-mi mărturisi, a evoca anumite lucruri, nevoia de a mă ascunde, apetența pentru jocul de-a v-ați ascunselea, jocul de-a vacanța, jocul…

Am aflat despre un exercițiu făcut adesea de scenariști: contrag întreaga poveste a unui film într-o singură frază. Dacă această carte s-ar transforma într-un film, cum ar suna fraza-rezumat a acestuia?
Dezordine. Schimbare de paradigmă. Zig-zag. O întâmplare caută pe alta. O reacție își caută cauza și tot așa…

În carte invocați foarte des imaginea părinților – doi oameni străluciți, ieșiți din tipare, fiecare în felul lui. Ce ați păstrat de la ei în mod conștient?
De ei îmi aduc aminte în foarte multe feluri: mi-e dor de ei, mă cert cu ei, mă contrazic cu ei, le dau dreptate și nu-mi face plăcere… Sunt lucruri pe care aș fi vrut și aș vrea în continuare să le fi păstrat, să le fi moștenit de la ei: răbdarea și umorul mamei. Apetența, setea de cunoaștere și de detaliu a tatălui. Onestitatea de a spune „Asta nu știu'. Curajul de a spune „Asta cred'. Dureroasa clarviziune. Cred că asta am moștenit-o: sindromul Casandra. Tata ar fi știut să și argumenteze clarviziunea. La mine de cele mai multe ori e o chestie intuitivă și atunci nu știu să argumentez și nici nu-mi folosește la nimic.

Dacă ați redeveni pentru o zi fetița Maia… cum ați alege să petreceți acea zi?
Cu mama! Mi-a lipsit mama. Lucra mult și eu simțeam în permanență dorul de mama. Îi spuneam. Vai de mine! Am spus o dată de față cu musafirii sau și mamei îi spuneam asta: „Ce fericită sunt atunci când te îmbolnăvești și stai acasă. Aș vrea să te îmbolnăvești mai des, să stai cu mine acasă mai des' Un lucru îngrozitor! Cum puteam să spun asta? Ei bine, așa spuneam eu pentru că prezența mamei îmi era dureros necesară.

În teatru numele contează enorm, este cel trecut pe afiș, cel care ajunge pe buzele spectatorilor. Care este povestea prenumelor dumneavoastră, pentru că știu că sunt mai multe?
Maia, pentru că tata a decis și mama a fost perfect de acord să mă nasc de 1 mai. Asta o spun, așa, cu oleacă de zâmbet, zâmbet amar. Au dorit foarte mult să mă nasc de 1 mai să mă cheme Maia. Emilia e primul meu prenume, este femininul, dacă vreți, și părinții mei așa au vrut, de la Samuel. Samuel a fost fratele tatei. Un model, un geniu al epocii sale. A murit foarte tânăr și a lăsat un gol imens. Iar tatăl meu a crescut cu imaginea fratelui perfectissim, un model de urmat, un ideal spre care a tins toată viața: de cultură, de profunzime, de seriozitate, de frumusețe. Iar Ninel, al treilea prenume, este Lenin pe dos! Lumea de obicei râde în spectacole atunci când povestesc asta: „Numele meu este Morgenstern Emilia Maia Ninel. Ninel, Lenin pe dos' Aștept un pic până citește lumea translația și se strică de râs.

Iar în carte am mai întâlnit un nume de alint: „meidale'.
Meidale înseamnă „fetiță' în idiș. Bunicii îmi spuneau așa și mama numai după vârsta de patruzeci de ani. Numai când m-am făcut foarte mare a început să-mi spună așa.

Ce istorii le repetați copiilor dumneavoastră? Istorii din viață dumneavoastră pe care ați vrea să și le amintească.
Poveștile copilăriei mele care se traduc pentru copiii mei în pilde pentru a înțelege cât eram de vulnerabilă, încăpățânată. Prostiile, neajunsurile copilăriei, ale adolescenței mai ales. Erau perfect prezenta și-n existența mea și atunci, ca să nu vin cu teorie și să aud „Hai, domnule, iar ne spui asta? Știm asta! Înțelegem asta! Mai lasă-ne cu poveștile moralizatoare!', încerc povești încărcate de autoironie din copilăria și adolescența mea.
Despre reușită și eșec: ați picat admiterea la teatru doar ca un an mai târziu să intrați prima. Ce ați învățat din experiența asta?
Dincolo de frustrarea și durerea unui început marcat de un eșec, am încercat să înțeleg, am reușit mai târziu, care a fost nepotrivirea. Am încercat să înțeleg cu mintea unde am greșit, unde n-am făcut eu bine, ce n-am ales bine. Și să nu mă sperii, mi-am spus eu. Tenacitatea… n-am terminat încă de învățat. Work in progress.

Când îți alegi profesia de actor poți avea alt țel decât celebritatea? În sensul în care performanța în acest domeniu se traduce într-o recunoaștere publică.
Cred că da! Jocul și iarăși jocul. Poate că acum știu mai bine s-o povestesc decât la optsprezece sau douăzeci de ani. Dar nevoia de a trăi, de a conduce mai multe existențe, mai multe povești, nevoia de a țese. Sigur, într-o echipă, sub îndrumarea unui regizor, dar ești tu cel care „naște' de fiecare dată, cel care creează, cel care țese un destin, o poveste, relații și ai cumva sentimentul că plonjezi cu totul într-un joc din care faci parte și pe care, într-un fel, de tine depinde, îl și conduci.

 

Treceți în revistă o parte dintre colaborările și proiectele realizate până acum, dar sunt curioasă ce vă doriți de la viitor din punct de vedere profesional ?
Urmăresc cu foarte multă atenție ce se întâmplă în dramaturgia și în teatrul contemporan, în nucleele, în formele, modalitățile de existență teatrală, ce își au adânci rădăcini și sunt profund interesate de ceea ce se întâmplă astăzi, acum, în jurul nostru, aici sau mai departe. Pe de altă parte mă interesează de asemenea și corespondența între teatru, personajele, piesele, titlurile teatrului clasic și ceea ce se întâmplă azi. Ar fi un răspuns pentru cei care spun „Nu îmi place teatru politic, teatrul social.' Ei, ceea ce numim astăzi nu de puține ori, teatru clasic, marea dramaturgie clasică, au fost la vremea lor, gândesc eu, teatru profund ancorat într-o realitate de atunci. O reacție la realitățile sociale de atunci.

Teatrul Evreiesc de Stat, sunteți aici de la 18 ani, când ați început ca figurantă, cum v-ați ferit 40 de ani de „lehamite' (un inamic pe care l-ați mai invocat)?
Am început ca „figurantă cor ansamplu', așa scrie pe cartea mea de muncă. Numai la modul concret, numai zvârlindu-mă în proiecte, în muncă. Atunci când simt că Lehamitea, soră cu Disperarea, cu Neputința, când nu mai vezi rostul de a continua, nu mai înțelegi de ce – și nu suntem departe de momentul ăsta acum -, mă salvez prin a încerca proiecte noi fără nici un fel de plasă, fără garanția reușitei. Asumându-mi riscuri. Așa încerc să mă feresc de lehamite. Pentru că sunt întâmpinată nu de puține ori de descurajări, venite poate din partea unor persoane care de altfel țin la mine și-mi sunt prieteni, dar rezistând descurajărilor, asumându-mi și nereușitele, eșecurile. Știți cum se-ntâmplă: când aluneci, când te-mpiedici, când dai înapoi, te afli într-o postură ridicolă. Și atunci, îmi spun eu, cu multă autoironie: „Așa am vrut, așa era coregrafia',

Care sunt pietrele de hotar ale carierei dumneavoastră ?
„Când Izadora dansa', am să evoc acum exact asta, spectacolul lui Răzvan Mazilu, hulit extraordinar, pentru mine a fost o piatră de încercare. „Psihoză', iarăși un spectacol, un rol, un personaj pentru care am fost hulită dar am fost și nominalizată la premiile UNITER. Sunt marile întâlniri cu marii regizori. Micile întâlniri cu marii regizori. Vorbim despre marile filme, despre marile reușite, despre premii. De Theo Angelopoulos cu „Privirea lui Ulise' care a luat premiul doi la Cannes. Vai ce jale a fost atunci și eu am fost foarte fericită. Vorbim despre Lucian Pintilie, Andrei Șerban, Victor Ioan Frunză. Vorbesc despre ultimul spectacol „Nu sunt eu', spectacol pe care l-am înțeles, cred, numai după ce-l privesc acum retrospectiv și este o piatră de hotar pentru existența mea profesională.

Care este ritualul dumneavoastră zilnic? De la momentul deșteptării până seara, înainte de culcare.
Mă întind. Dimineața mă întind – mă întind – mă întind. Iau legătura cu lumea asta pentru că m-a învățat tata așa: să mă întreb ce am eu de făcut cu mine, cu rostul meu azi. Și merge de fiecare dată. Oricâtă treabă, oricât de năucă aș fi, au fost momente în care a trebuit să mă lămuresc unde sunt. Eram ici-colo, călătoream, mergeam, dormeam două ore, iar mergeam în altă parte. Mă rog… Mișcare. Încerc să fac mișcare unde pot. Dacă am spațiu cât o batistă de mic. Mișcare – sport – întindere. Îmi pun la loc, cum ar fi, trupul, respirația, starea de bine. Sunt zile în care am mai multă activitate de birou. Apoi sunt repetițiile și unde m-aș găsi, repet înaintea spectacolelor. La filmare repet înainte de a se filma scena. Atunci când sunt spectacole de teatru repet înaintea fiecărui spectacol absolut tot textul piesei pe repede-înainte. Dimineața cafea și apă cu lămâie. Și aerisit și atunci când sunt acasă, spălat podelele, oricât aș fi de întârziată, atunci când nu sunt acasă, simt nevoia să fac ordine. Pe cât de dezordonată eram în tinerețe, pe atât de mult simt nevoia de ordine acum. Nu-mi iese întotdeauna, dacă o să priviți biroul meu, dar în toată dezordinea asta știu fiecare lucru unde este. Îmi place să fac câte două dușuri pe zi. Care se termină întotdeauna cu apă rece. Încerc să nu mănânc seara, să suplinesc masa de seară cu lactate. Nu-mi iese! Și adorm făcându-mă covrig. Poziția fetusului.

Aveți un jurnal așa cum v-a sfătuit tatăl dumneavoastră?
Nu. Am Facebook…

Interviu realizat de Andreea Chebac

Foto: Hepta, PR

Citeste și:

Medeea Marinescu („Bani negri (pentru zile albe'): Noi confundăm adesea feminitatea cu tinerețea

 

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe avantaje.ro
Recomandari
Publicitate
substantial.ro
Libertatea
CSID
Descopera.ro
Life.ro
Retete
Baby
Doctorul Zilei
VIVA!
ELLE
Diva Hair
Sfatul parintilor
TV Mania
Shtiu.ro
Mai multe din Interviurile Avantaje