Interviurile Avantaje, ANDREEA RĂSUCEANU: „Bucureștiul e literatură, așteaptă doar să vină cineva și să-i transforme străzile și bulevardele în rânduri scrise.”

Interviurile Avantaje, ANDREEA RĂSUCEANU: „Bucureștiul e literatură, așteaptă doar să vină cineva și să-i transforme străzile și bulevardele în rânduri scrise.”

Andreea Răsuceanu este editor, critic literar și scriitoare, dacă acesta este CV-ul ei construit prin alegere… Cititoare și iubitoare de carte nu a devenit, ci așa a fost să fie. De aceea ea trăiește pe jumătate într-o lume ficțională, care și-a extins lentila dincolo de copertele cărților, care se suprapune peste ceea ce numim realitate. Pasiunea ei pentru literatură s-a concentrat pe legătura dintre spațiu și poveste, așa au apărut primele ei cărți dedicate unor locuri cu încărcătură istorică din București și firelor care le leagă de literatură.

Următorul pas firesc era crearea propriului spațiu literar, și așa a apărut C.-ul, un sat imaginat de Andreea Răsuceanu și a cărui poveste continuă în cel de-al doilea roman al ei, „Vântul, duhul, suflarea' (Polirom, 2020). Acum noi, cititorii, suntem invitați în locul construit pentru noi de gândurile și mai ales, de emoțiile unui scriitor, un loc în care putem evada după pofta inimii.

Proba celui de-al doilea roman este (cea) mai grea, așa cum scrie Paul Cernat chiar în prefața celui de-al doilea roman al tău, „Vântul, duhul, suflarea'? De ce?
Pentru mine este al doilea roman, într-adevăr, dar și a șasea mea carte. Primele patru au fost volume de critică și teorie literară, care m-au disciplinat mult, m-au învățat să creez o construcție, o structură. Cel mai greu în proză este să gândești o construcție coerentă, să dezvolți povestea treptat, în jurul unui nucleu, dar să faci asta fără să mergi pe căile bătute de alții și fără să fii previzibil. Mie îmi place să dezvolt pe spații mari, am nevoie de povești suprapuse, de multe personaje, dar și de detalii care să creeze un liant suplimentar între planurile cărții, la o lectură mai atentă. Îmi place să-mi surprind cititorul. Văd de multe ori – cu ochiul de editor care evaluează atâtea manuscrise – la scriitorii debutanți, schematismul, neputința de a concepe o narațiune mai dezvoltată, care, dublate de o limbă română precară, sunt dezastruoase, unii încearcă să le disimuleze, mimează un fel de minimalism care nu poate însă, păcăli ochiul unui cititor versat. Într-adevăr, există proba celui de-al doilea roman, de fapt, orice în viață îți poate reuși prima oară, din întâmplare, șansă, printr-un concurs fericit de împrejurări. A doua oară e vorba despre confirmare.

Îți recitești cărțile după publicare? Ai vrea să schimbi ceva la ele?
Eu sunt dintre cei etern nemulțumiți, aș schimba mereu ceva, mai ales după ce apare o carte îmi vine să rescriu, să refac. De aceea mai degrabă evit să-mi recitesc cărțile, cel puțin imediat după ce au apărut. Cred că de fapt cărțile nu sunt niciodată gata, văd uneori că autorii vorbesc despre momentul când au simțit că au ajuns la final, că o carte e încheiată. Eu nu simt niciodată asta, după ce pun ultimul punct îmi vin alte idei despre cum aș fi putut conduce acțiunea, ce aș mai fi putut adăuga etc. Știu, însă, că e un sentiment înșelător, nu te poți lăsa condus de personajele tale, de acțiunile lor, totul trebuie controlat, dar e plăcut să mai rămâi așa, în reverie, după ce ai terminat o carte, e ca și cum nu s-ar fi încheiat niciodată. Mie mi-e teamă oricum de încheieri, de lucruri ireversibile, de punctul final, dacă aș putea aș lăsa mereu ultima frază neîncheiată, ca o promisiune făcută cititorului și mie că mă voi întoarce.

Ai o preferință aparte pentru spațiile, locurile fizice care se regăsesc și în literatură – am citit cu mare plăcere cartea ta, „Dicționar de locuri literare bucureștene'. Cum de te-ai aplecat spre această specializare?
Totul a început cu teza mea de doctorat, care a avut ca rezultat volumul „Cele două Mântulese', o microistorie a străzii Mântuleasa, bazată pe documente de arhivă. Mi-am dorit să conserv într-o carte identitatea unui loc care ar putea fi oricând șters de pe harta Bucureștiului așa cum o știm, vedem cum în fiecare zi dispar clădiri, case cu valoare istorică, uneori mi se pare că numai literatura le mai poate salva. Am urmărit așadar imaginea străzii Mântuleasa în istoria și geografia „reală' a orașului, dar și în literatură, acolo unde Mircea Eliade a așezat-o în centrul unei mitologii bucureștene inepuizabile. A urmat proiectul postdoctoral, în cadrul căruia m-am ocupat de această mitologie, de harta locurilor semnificative din ficțiunea și memorialistica lui Eliade, așa a apărut, în 2013, un nou volum, „Bucureștiul lui Mircea Eliade. Elemente de geografie literară'. Foarte important a fost că în această perioadă am beneficiat de două stagii de cercetare la Sorbona, unde am întâlnit specialiști în geocritică din toată lumea și am avut acces la întreaga bibliografie necesară. A continuat să mă intereseze raportul acesta, spațiu fizic-spațiu ficțional, cu numeroasele corespondențe care se creează aici, revelând în final adevăruri surprinzătoare despre textul literar, pe care hermeneutica, teoria clasică le-ar fi ratat. În „Dicționarul' amintit de tine, scris împreună cu Corina Ciocârlie, am încercat să facem un fel de sinteză a locurilor bucureștene cel mai des „vizitate' de personajele din literatura română, e o carte care a avut un succes la care nici noi nu ne-am așteptat, a fost bestseller Humanitas la târgul de carte Gaudeamus, în 2019. Pentru o carte de critică, de istorie literară, e ceva neobișnuit.

Să ne imaginăm că Andreea Răsuceanu este personajul unui roman, cum arată spațiul romanesc în care ea se mișcă? Care sunt locurile, orașele, zonele de care este legată sentimental?
Aș fi, probabil, un personaj care s-ar mișca permanent între București, Paris și Istanbul, sunt orașele unde mi-ar plăcea să trăiesc. Mi-aș petrece sfârșitul de an la București, pentru melancolia toamnelor bucureștene, când orașul trăiește în trecut, pe unele străzi, unde mai supraviețuiesc vechile case negustorești, galbene și fărâmițate, te trezești uneori în plin secol XIX. Aș merge iarna la Istanbul, un personaj din primul meu roman, „O formă de viață necunoscută', spune că Istanbulul nu e un oraș, e întreaga lume, vie, inepuizabilă, pare un loc unde nu se moare niciodată. Cât despre Paris, e tot un loc inepuizabil, din punct de vedere cultural însă, în fiecare zi se întâmplă ceva, nu știi ce să alegi mai întâi, concerte, teatru, expoziții, e mereu ceva de văzut, de făcut. Iar dacă ar trebui să mă rezum la țara noastră, aș călători cât de des aș putea la Timișoara, pentru calitatea umană și intelectuală a oamenilor de acolo, la Constanța, pentru o anumită vedere asupra portului și a mării care mă ajută să mă destind indiferent câtă încordare sau epuizare s-ar fi acumulat. În București am aceleași locuri unde-mi place să revin: Mântuleasa, Popa Soare, Plantelor, străzile din preajma Căii Victoriei, Frumoasă, Sevastopol, Cișmigiul.

Ai făcut o meserie din pasiunea pentru cărți – scrii despre cărți, lucrezi într-o editură și, cel mai important, ești scriitoare la rândul tău. Viața ta pare de vis pentru orice fetiță pasionată de lectură. Ce i-ai spune unui astfel de copil care vrea să-ți calce pe urme?
Să facă orice pentru a-și urma visul, pentru cineva cu adevărat pasionat orice altceva în afară de obiectul pasiunii lui e o formă de irosire, de ratare, de consumare inutilă, goală a timpului. Să nu se descurajeze, indiferent cât de greu va fi drumul. Să citească mult și implicat, să facă întotdeauna lucrurile profesionist, ca să poată avea încredere în el și să nu se lase influențat de vocile celorlalți, chiar dacă la un moment dat sunt majoritare.

Ne poți destăinui una dintre cele mai frumoase amintiri legate de cărți? Din copilărie, sau din viața de adult…
Cele mai puternice amintiri legate de cărți sunt cele din copilărie, nimic nu se compara cu bucuria de a primi o carte nouă. Fiecare astfel de moment are un fel de aură pe care nimic n-o poate concura, poate doar momentul în care mi-a apărut prima carte, senzația pe care am avut-o atunci când am văzut-o prima dată, ca obiect.

Cum a fost existența ta în perioada în care ai scris cele două romane – „O formă de viață necunoscută', Humanitas, 2018 și „Vântul, duhul, suflarea', Polirom 2020? Cât trăiai în ficțiune și cât în realitate? Se influențau cele două reciproc sau ai delimitat strict cele două lumi?
Cred că cei care scriu trăiesc mereu (și) într-o altă lume, un fel de spațiu intermediar, nu știu cum să-l numesc, o lume care ar putea deveni ficțională. Uneori inconștient, dar și pentru că-mi place să-mi țin urechile și ochii bine deschiși, înregistrez tot ceea ce se întâmplă în jurul meu, „filmul' fiecărei zile ascunde o infinitate de amănunte care pot deveni elementul declanșator al unui nou text. Un cuvânt surprins întâmplător într-un autobuz, atmosfera care se creează uneori la colțul unei străzi, acolo unde se termină ceva și începe altceva, felul cum trece vântul prin coroana unui copac, orice poate intra în scrisul tău fără să-ți dai seama. Mai ales că orașul în care trăim își scrie mereu povestea, e un oraș foarte „narativ', nu avem noi timpul necesar pentru a înregistra tot ce se petrece în preajma noastră. Bucureștiul e literatură, aș putea spune, așteaptă doar să vină cineva și să-i transforme străzile și bulevardele în rânduri scrise.
Timpul când scrii la o carte e un timp de grație, e mai degrabă o eliberare de timp. Niciodată nu te simți mai liber decât atunci când scrii, mai aproape de acea zonă de adâncime a lucrurilor la suprafața cărora suntem obligați să trăim. E firesc să simți că te rupi din lumea aia privilegiată pentru a reveni la activitățile din fiecare zi, eu mi-am scris mereu cărțile făcând în același timp și alte lucruri: editând, gândind o colecție de literatură și cursul ei, scriind cronici, făcând muncă de cercetare etc. Doar anul acesta, pentru că a intervenit pandemia și programul de lucru mi s-a modificat, am avut intervale mai lungi de timp în care doar am scris la roman. A fost o senzație nouă, pe care mi-ar plăcea s-o încerc cât mai des…

Cum a apărut titlul celui de-al doilea roman scris de tine – „Vântul, duhul, suflarea'?
Ideea titlului mi-a venit când am recitit „Geneza', mi-a atras acolo atenția sintagma „suflare de viață', am căutat echivalentul ebraic și de aici a pornit o mică investigație, cu termenul ebraic ruah care înseamnă deopotrivă „duh' și „vânt', apoi am căutat ocurențele acestuia în întreaga Biblie. Totul s-a legat la un moment dat, una dintre temele cărții, care mă preocupă de mult, este cea a fiului neiubit, primul născut, așa că am făcut din M., unul dintre personajele naratoare, un Esau nefericit care vorbește despre consecințele vieții cu o mamă indiferentă, care nu-și înconjoară cu afecțiune decât mezinul. Vocea mamei se aude însă și ea, iar cititorul va descoperi că nici existența ei nu e altceva decât consecința unei relații defectuoase cu niște părinți care trăiesc și ei în umbra propriilor drame și neîmpliniri, de aici ideea suferinței care se perpetuează. Pe plan personal, dar și pe plan istoric, pentru că nimic din ce se întâmplă în Istoria mare nu trece fără să lase urme asupra destinelor individuale. Dincolo de ele există însă ceva, un suflu secret al lumii care animă și leagă totul cu firul lui invizibil, și care face ca toate aceste întâmplări să pară pieritoare și lipsite de importanță.

Cu tot interesul pe care îl arăți locurilor prin opera ta de până acum, C. rămâne un sat nenumit, identificat doar printr-o inițială. De ce?
C.-ul este un spațiu fictiv, de fapt un conglomerat de locuri ale copilăriei, locuri despre am citit, am auzit, e un teritoriu imaginar. Nu am vrut să existe tentația cititorului de a-l identifica pe o hartă reală, pentru că nu asta a fost miza mea, n-am vrut să scriu povestea unui loc care există. E un spațiu născut în imaginația mea, în care se regăsesc elemente din satul natal al bunicii mele, aflat într-adevăr undeva pe malul românesc al Prutului și un alt sat în care mi-am petrecut câteva vacanțe, dar el a prins corp, a căpătat formă pe măsură ce s-a dezvoltat cartea, e o geografie care a servit narațiunii. Iar la finalul cărții e dezvăluit și numele care stă în spatele inițialei, în ultima parte a trilogiei va apărea cu acest nume, care are și el importanța lui în ansamblul celor trei romane.

Vorbește-ne puțin despre activitatea ta de critic literar. Despre câtă putere și câtă responsabilitate simți că ai atunci când scrii despre o carte. Este posibil ca o carte de valoare să treacă neobservată?
Eu nu fac critică de întâmpinare, am făcut o vreme, dar niciodată la fel de consecvent și de implicat ca unii dintre colegii mei. M-au interesat mai mult teoria literară și un altfel de abordare a textului literar, care, fără să excludă o judecată de valoare, nu și-a făcut din asta un scop. Dar asta nu înseamnă că nu îmi exprim opinia de câte ori cred că e cazul, cred că e o enormă responsabilitate să lansezi verdicte despre cărți, să susții și să impui autori, să îi contești pe alții. Da, din păcate, cred că e posibil ca unele cărți de valoare să nu primească ceea ce merită, nu să treacă neobservate, dar să nu le fie recunoscută adevărata valoare. În general, astăzi există o tendință de a promova și încuraja o scriitură mai degrabă light, accesibilă, sub pretextul minimalismului de care vorbeam mai devreme, a unei exprimări „cu­rate', epurate sti­listic, colocviale etc. Dar aceasta funcționează atunci când este o opțiune, când în spatele ei sunt foarte multe lecturi, o gândire, nu incapacitatea de a te exprima literar, coerent, de a avea o amprentă stilistică proprie. Din păcate multora dintre cărțile din ultima vreme le lipsește complexitatea, profunzimea, par exerciții naive și schematice, asta nu înseamnă că autorii lor nu pot evolua, am văzut și astfel de salturi valorice. Mai grav e când unele dintre acestea cărți sunt preferate altora, care țin mai puțin cont de modele literare.

Spuneai într-un interviu că scrisul nu este un act unilateral, ci un mesaj pe care scriitorul îl transmite în lume. Ce răspuns speri să primești la mesajul tău, la scrisul tău?
Primesc deja acest răspuns, sub multe forme. În primul rând mă bucur de reacțiile cititorilor, care-mi scriu, mă caută la evenimente, vin la lansări și intră într-un fel sau altul în dialog cu mine, cu cartea. Sunt apoi reacțiile criticilor, observațiile lor sunt foarte importante, în general despre cărțile mele se scrie, sunt discutate, stârnesc reacții, cred că asta contează cel mai mult la apariția unei cărți, să creeze un moment, să nu-i lase pe ceilalți indiferenți. Sunt diferite forme de comunicare, de toate ai nevoie, când scrii.

Care este cea mai mare dovadă de admirație primită de la un cititor?
E greu de zis, au fost multe momente în care m-a emoționat un gest, un mesaj. M-am bucurat când oamenii au venit din alte orașe decât Bucureștiul pentru a mă vedea și a sta puțin de vorbă cu ocazia vreunei lansări, când au citit o carte de-a mea și apoi le-au căutat pe toate celelalte, ca să le pot scrie pe fiecare câteva cuvinte, când mi-au spus că țin cărțile mele aproape, ca să poată reciti oricând din ele.

O traumă nu afectează o singură generație… Este una dintre ideile celui mai recent roman al tău. Cum vezi tu efectele unui regim închis, în care cei ce doreau să scape își riscau viața (la fel ca G., personajul din roman) asupra societății contemporane?
Într-adevăr, orice traumă din trecut se repercutează în infinite feluri, unele evidente, altele subtile asupra celor care trăiesc prezentul. Orice popor e tarat de marile mișcări și contorsiuni istorice, o societate nu e altceva decât rezultatul regimurilor politice care s-au succedat în istoria ei. E firesc ca în societatea de astăzi să se fi conservat și transmis mentalități pe care am fi poate tentați să le considerăm uitate și îngropate, dar nu este așa. Există, printre altele, un fond de neîncredere, de suspiciune și scepticism, un anume tip de defetism, convingerea că emigrarea e cea mai bună soluție, mai ales printre cei tineri. Firește, unele sunt rezultatele directe ale politicii din perioada postrevoluționară, dar ele se întâlnesc cu mai vechea mentalitate a celui captiv într-un univers închis, lipsit de libertăți fundamentale și supus unui tratament abuziv.

Crezi că a afectat cumva popularitatea cărții tale faptul că a apărut în anul pandemiei și nu a avut parte de o lansare offline, de exemplu?
Cred că în pandemie s-a citit mult, după șocul inițial, lumea s-a întors la cărți, pentru că a fost cea mai la îndemână formă de evadare, de a mai eluda din presiunea și incertitudinea generale. Cred că orice carte are timpul ei, și mă bucur că „Vântul, duhul, suflarea' a apărut acum, într-un moment în care suntem cu toți mai puțin grăbiți și neatenți, mai întorși către noi înșine dar și mai analitici cu ceea ce se petrece în lumea din jurul nostru. Lansare va exista, chiar dacă va fi o întâlnire virtuală, e foarte important să ne vedem și să comunicăm în această perioadă. Nu cred că popularitatea cărților apărute în această perioadă a fost afectată, poate oamenii urmăresc chiar mai mult întâlnirile online. Dar asta nu înseamnă că nu-mi lipsesc mai mult ca oricând întâlnirile față în față, nimic nu poate înlocui lansările cu public.

Romanul acesta este a doua parte dintr-o trilogie. Ce urmează pentru ultima parte, al treilea roman?
Cred că ultimul roman din trilogie va fi unul polifonic, sunt mai multe voci legate de C. într-un fel sau altul care mai au ceva de spus. Și o voce nouă, a unuia dintre imigranții italieni care ajung la C. la începutul secolului al XIX-lea, supranumit Mutul. El e un personaj important în evoluția C.-ului, cu el începe de fapt istoria unei familii cu ai cărei membri cititorii primelor două romane s-au întâlnit deja.

Interviu realizat de Andreea Chebac

Foto: Ema Cojocaru

Citește și:

Interviurile Avantaje, ANA BLANDIANA: … ei sunt singura categorie profesională avantajată de pandemie'

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe avantaje.ro
Recomandari
Publicitate
ziareonline.ro
Libertatea
CSID
Descopera.ro
Life.ro
Retete
Baby
VIVA!
ELLE
Diva Hair
Sfatul parintilor
TV Mania
Shtiu.ro
Mai multe din Interviurile Avantaje