Interviurile Avantaje, ANA BLANDIANA: “… ei sunt singura categorie profesională avantajată de pandemie”

Interviurile Avantaje, ANA BLANDIANA: “… ei sunt singura categorie profesională avantajată de pandemie”

O carte de amintiri din călătorii, când parcă toată lumea s-a oprit în loc, „Soră lume' (Humanitas, 2020), cel mai recent volum semnat de Ana Blandiana, ne poartă prin peregrinările poetei în afara granițelor țării. Însă personajul central nu este călătoarea, ci lumea pe care aceasta o descoperă: uimirea primei întâlniri cu locuri îndelung visate, dar și concluziile trase după ani, în urma decantării emoțiilor, din intersectarea cu oamenii din această lume largă pe care cu toții tânjim să o descoperim. 

Pe lângă prilejul de evadare pe care îl oferă această carte, este și o ocazie foarte bună de a învăța din experiențele prin lume ale altei persoane, iar vocea blândă a Anei Blandiana spune și povești comice și adevăruri incomode. La fel ca în interviul de mai jos: o discuție despre călătorii, multe călătorii, amintiri, dar și despre prezent și așteptări.

„Soră lume', volumul dumneavoastră despre călătorii, tocmai a fost publicat la editura Humanitas. Ne puteți dezvălui puțin din geneza acestuia? Ați scris fiecare capitol cu gândul la această carte ca rezultat final sau sunt însemnări disparate?
Am scris cartea pe parcursul mai multor ani, trei sau patru. Între timp m-am întrerupt pentru a scrie „Variațiuni pe o temă dată' și pentru a face diverse călătorii dintre care unele au devenit secvențe din această carte, formată din capitole care, din punct de vedere epic, nu au legătură între ele. Asta nu înseamnă că nu am scris-o cu gândul la sensurile ei unitare, ca pe o carte care să dezvăluie portretul lumii prin care am trecut. Este o lume formată din bucăți diferite și adesea contradictorii, dar ale cărei sensuri se împletesc, se întrețes și semnifică aproape la unison.

Deși călătoriile evocate sunt extrem de diverse – atât în țări comuniste cât și în Occident, făcute înainte de ‘89 dar și după – sunt trei teme mari care le leagă: libertatea, compasiune și frumusețea. Vă invit să discutăm despre fiecare pe rând:
Cum v-au schimbat călătoriile prin lume concepția despre libertate? Îmi imaginez că ați pornit idealizând ideea de libertate.
Nu cred că în esență această idee s-a schimbat. Și în adolescență și acum, și în comunism și în societatea de consum, a fi liber înseamnă a gândi cu propriul tău cap tot ce trăiești, tot ce vezi, tot ce se întâmplă, a nu primi nicio idee și nicio concluzie de-a gata, a trece totul prin controlul propriei tale minți, a propriei tale judecăți. În acest sens poți fi liber într-o închisoare comunistă și poți să nu fii liber supunându-te regulilor corectitudinii politice dintr-o democrație. De idealizat am idealizat înainte de 1989, ceea ce numeam atunci „lumea liberă', o lume al cărui alb orbitor privit de aproape, chiar și pe parcursul acestei cărți, l-am descoperit descompus în nenumăratele culori ale discului lui Newton.

Spuneți încă de la începutul cărții că lumea vă provoacă un intens sentiment de compasiune. Este această compasiune (privită și ca empatie) soluția pentru a depăși încrâncenările care ne despart? (acest noi versus voi)?
Empatia, compasiunea, bunătatea au întotdeauna capacitatea de a dezamorsa încrâncenările și urile, doar că nu se găsesc niciodată într-o cantitate suficientă pentru a contracara răul. Oricum, compasiunea despre care spun că mi-a fost trezită de diferitele lumi prin care am trecut s-a născut din descoperirea nefericirii generale – indiferent de nivelul de bogăție sau de cultură, de nivelul de libertate sau de represiune – o nefericire cu nenumărate cauze diferite, dar provenind din aceeași incapacitate de a descoperi că e nu numai frumos, ci și mai ușor și mai util să fii bun decât să fii rău. O nefericire care izvorăște din lipsa de înțelepciune și chiar din prostie.

În ce constă frumusețea lumii în care trăim? Vă provoc la un răspuns cât mai personal; până la urmă „frumusețea e în ochii privitorului'?
Am publicat în 1978 o carte care se numea „Cea mai frumoasă dintre lumile posibile', o carte în care lumea era văzută cu sentimentul că nu-mi venea să cred nu numai că ea, lumea, era atât de frumoasă, ci și că eu trăiesc minunea de a se putea s-o văd. Aura magică din jurul imaginilor aparținea într-adevăr ochiului meu. Ceea ce rezulta era o carte aproape mistică. Acum ochiul meu este mai puțin fermecat, privirea mea este gânditoare și chiar critică.

Imaginea de pe coperta cărții vă arată zâmbind încrezător de sub un clopot-pălărie. Care este povestea fotografiei?
Autorul fotografiei este soțul meu, care a avut ideea de a-mi cere să mă așez sub clopotul de pe turnul (înclinat) din Pisa. A fost ideea editurii de a o așeza pe copertă, iar eu la început m-am opus pentru că mi se părea că (tocmai pentru că e frumoasă) nu se potrivește cu seriozitatea cărții și nu e frumos să-mi cuceresc cititorii cu mijloace neliterare. Acum când toată lumea mă întreabă despre ea, nu îmi mai pare rău. Se pare că există ceva comun între spiritul ei empatic și cel al cărții.

Dacă ați fi față în față cu un cititor grăbit, care poate citi doar un singur capitol din carte, spre ce capitol ați vrea să-și îndrepte atenția?
Mi-e greu să aleg altfel decât la întâmplare. Să zicem „O dovadă că eu sunt eu', sau „O călătorie inițiatică', sau „Treceri prin zid'.

Au fost călătorii care nu au încăput în carte? Dacă da, ați vrea să împărtășiți cu noi una dintre ele?
Evident! De fapt nu pentru a povesti alte și alte episoade semnificante ar fi trebuit să nu mă opresc, ci pentru a mă referi mai mult decât la răul dinainte al lipsei de libertate la răul de acum al libertății leneșe și aproape sinucigașe în care Europa nu mai are încredere în propriile ei valori.
O întâmplare: eram la Londra invitată la un cunoscut festival de poezie și mă îndreptam condusă de una dintre organizatoare spre scena pe care urma să citesc poeme. Aveam la gât un lănțișor cu o cruce subțire de cel mult un centimetru și înainte de a mă lăsa să pășesc în lumina reflectoarelor, tânăra m-a privit să vadă dacă e totul în regulă și cu un gest ușor mi-a prins între degete lanțul de la gât învârtindu-l în așa fel încât crucea să ajungă în spate și să nu se vadă.
-De ce? am întrebat eu uimită, iar ea mi-a răspuns zâmbind frumos:
-Ca să nu se simtă jigniți cei care nu sunt creștini.
Am rămas interzisă și nu am avut timp să întreb dacă, în acest caz, eu care nu sunt musulmană, n-ar trebui să mă simt jignită de femeile, acoperite cu valuri negre din care nu li se văd decât ochii, de pe străzile Londrei.

Unul dintre momentele cele mai emoționante din carte este întrebarea pusă de unul dintre soldații de la Revoluție către vizitatorii francezi: „Ce putem face cu libertatea?' Vreau să vă adresez aceeași întrebare în speranța că acum, după 30 de ani de libertate, avem un răspuns.
Să mergem la vot.

Sunt foarte multe întâlniri singulare în carte, persoane pe care nu le veți revedea niciodată, dar care v-au impresionat și emoționat profund sau care s-au dovedit providențiale (cum a fost tânăra de la ghișeul Tarom din Viena care v-a ajutat să aveți ținutele perfect pentru eveniment chiar dacă bagajul dumneavoastră se pierduse). Vă invit să extragem o singură figură din această pleiadă, un singur om pe care ați vrea să-l reîntâlniți și să îi spuneți ceva?
Cred că ați ales bine. Acea tânără de la biroul Tarom din subsolul aeroportului vienez a rămas în mintea mea – cu enormul regret că nu i-am știut niciodată numele, nu am mai avut cum s-o găsesc – ca un extraordinar exemplu de eficiență a patriotismului și libertății, a implicării cu inteligență și pasiune în salvarea imaginii țării ei.

Multe dintre călătoriile evocate în carte sunt precedate de o perioadă de intense emoții și pregătiri – autoritățile vor accepta sau nu plecarea, eliberarea pașaportului, primirea vizei, pregătirea bagajului cu cele necesare subzistenței etc. De ce vi se pare important ca astăzi, când putem călători mult mai ușor, să nu uităm toate astea?
Pentru că cine uită trecutul e condamnat să-l repete, cum spune celebrul Adagio, pentru că doar cunoscând trecutul poți să înțelegi prezentul și valorile lui, pentru că nici libertatea, nici fericirea nu sunt niște daruri eterne, imuabile, ci trebuie cucerite clipă de clipă în istorie și în viață.

Multe dintre aventurile birocratice din călătorii sunt pricinuite de confuzia de nume: Ana Blandiana sau Otilia-Valeria Rusan. Iar din paginile cărții aflăm despre un alt nume care v-a fost dat de prieteni: Doina. Cum ați caracteriza fiecare dintre aceste trei ipostaze ale dumneavoastră?
În pașaport numele meu este Otilia Valeria Rusan, pe vremea când nu aveam încă pașaport numele de familie îmi era Coman, de când eram mică eu mi-am spus Doina și toată lumea s-a luat după mine. Acest nickname, cum spun englezii, era atât de generalizat, încât mi-a fost scrisă diploma de bacalaureat (dovadă că așa figurasem și în catalog) cu acest nume și a trebuit anulată și refăcută când tata și-a dat seama că nu va fi valabilă. Ana Blandiana este format din numele satului Mamei și rima lui în Ana pe care mi l-am luat când, tata fiind închis, am bănuit că nu voi putea fi publicată cu numele meu atunci când, elevă, am trimis prima oară versuri la revista Tribuna din Cluj. Asta nu înseamnă că am avut vreodată probleme de identitate cu mine însămi.

Evocați în carte și anii efervescenți din ‘90, când erați extrem de implicată în schimbările din societate. Care credeți că ar trebui sa fie rolul intelectualului în societatea europeană contemporană?
Să rămână ochiul critic care privește din interior, dar în egală măsură de deasupra, din lumea ideilor, societatea degradată de ambițiile politice și de interesele materiale adăugându-i dramul de înțelepciune, bunătate și spiritualitate de care are atâta nevoie.

Vorbim despre o carte cu multe plecări în perioada aceasta de pandemie când trebuie mai ales să stăm într-un loc. Cum ați trăit lunile de pandemie, ce schimbări pe care le bănuiți permanente au adus în viața dumneavoastră?
Scriitorii – și poate eu în mod special, pentru că am avut o viață mai agitată decât alții – sunt singura categorie profesională care au fost avantajați de pandemie, fiind obligați să stea acasă și să scrie. La început, în timpul stării de urgență, mă simțeam pur și simplu vinovată că eu nu sufăr, că liniștea îmi face bine, că am de câștigat din faptul că am fost obligată să mă opresc și să meditez asupra lumii și vieții în care mă simțisem ca într-un mixer care se învârtea tot mai repede și amenința să se oprească prin explozie.

Vreau să încheiem cu o întrebare frivolă: să ne imaginăm că peste ceva ani lansați o a doua carte despre călătorii; ce ați vrea să conțină (atât ca locuri cât și ca stare de fapt a lumii prin care călătoriți)?
Iată o întrebare la care nu știu să răspund, la care aș fi curioasă să-i cunosc răspunsul, pentru că aș fi curioasă să știu dacă, o dată terminate interdicțiile, o să-mi reiau drumurile prin lume, prin festivaluri de poezie, prin târguri de carte, sau o să păstrez înțelepciunea câștigată acum, în care contemplația și scrisul țin locul – cu infinit câștig – lumii.

Interviu realizat de Andreea Chebac. 

Foto > Arhiva personală

Citește și:

Interviurile Avantaje, ATENA BOCA: povestea unui succes neașteptat

Interviurile Avantaje, DENISE RIFAI: Eu sunt un om foarte simplu, credincios…'

Interviurile Avantaje, CORINA CARAGEA: „Îmi pare rău că nu am studiat în străinătate, asta am visat mereu'

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe avantaje.ro
Recomandari
Publicitate
Libertatea
Retete
Baby
ELLE
VIVA!
Shtiu.ro
Diva Hair
Huff
Sfatul parintilor
TV Mania
Mai multe din Interviurile Avantaje