Heather Morris: “Nu e adevărat că trăiești o singură dată, de fapt mori o singură dată…”

Dacă ai o slăbiciune pentru romanele istorice, ca mine, nu poți rata cărțile semnate de Heather Morris. Autoarea australiancă, de origine din Noua Zeelandă, a publicat deja trei povești de viață zguduitoare inspirate de supraviețuitori ai Holocaustului. Deși a visat mereu să scrie, „Tatuatorul de la Auschwitz', primul său roman, a apărut în a doua jumătate a vieții și de atunci s-a dedicat menirii ei de a ne aduce pe hârtie poveștile incredibile ale unor oameni care sunt, așa cum spune chiar ea, „istorie vie'.

Heather Morris în exclusivitate pentru Avantaje, într-un interviu realizat de Andreea Chebac.

Trei surori' (Humanitas Fiction, 2022), cea mai recentă carte semnată de Heather Morris, ne arată viața incredibilă a trei surori din Slovacia care au supraviețuit împreună infernului de la Auschwitz. Lansarea acestei cărți a fost prilejul vizitei autoarei în România și, deși cărțile ei deja mă impresionaseră, acum ceea ce îmi doresc cel mai mult să vă transmit prin acest interviu este personalitatea ei. Este nevoie de un fel special de om pentru a asculta bătrâni de peste 90 de ani povestind despre momente neînchipuit de grele din viața lor. Și trebuie să fie un om cald, atent, dar și concentrat și plin de energie și optimism pentru a putea să duci povestea respectivă mai departe.

Cel mai recent roman al tău, „Trei surori', (Humanitas Fiction, 2022) spune povestea a trei femei extraordinare care au reușit să supraviețuiască la Auschwitz având grijă una de alta. Îmi imaginez că după prima ta carte, „Tatuatorul de la Auschwitz', mulți oameni ți-au spus sau scris poveștile lor de viață, dar cum de ai ales să transformi într-o carte exact istoria surorilor Meller?

Când am semnat contractul pentru romanul despre Lale (n.e.: „Tatuatorul de la Auschwitz'), a fost vorba despre un contract pentru o singură carte, deși știam că trebuie să încerc să scriu și povestea Cilkăi pentru că Lale m-a făcut să promit asta. Îmi spunea, amenințându-mă cu degetul: „Când îmi spui povestea, să spui lumii întregi și despre Cilka, cea mai curajoasă persoană pe care am cunoscut-o.' Așa că am inclus totul în acea primă carte pentru că nu știam dacă voi mai scrie vreo alta. Din fericire, cititori din toate colțurile lumii au început să îmi scrie și să-mi spună că vor să afle mai multe despre această persoană, că au căutat mai multe informații despre ea. Așa că editura a acceptat să semnăm pentru încă o carte, și mie mi-a fost clar că trebuie să fie o carte despre povestea Cilkăi. M-am pregătit să scriu acea carte încă de când trăia Lale.
În ceea ce privește următoarea carte, deși într-adevăr sunt atât de multe povești care vin spre mine, nu îmi doream să scriu o altă carte despre Holocaust, voiam să încerc altceva. Însă am primit un mail de la un bărbat din Canada în care îmi spunea că mama lui i-a cunoscut în lagăr pe cei doi protagoniști ai cărții „Tatuatorul de la Auschwitz' – Lale și Gita – și că ar vrea să vorbească cu mine. Am sunat-o pe această doamnă în timp ce eram în Africa de Sud și mi-a spus: „Sunt așa de multe lucruri pe care vreau să ți le povestesc, dar nu-mi place să vorbesc la telefon, trebui să vii să mă vezi.' Iar când Livi – căci despre ea era vorba, sora cea mai mică din romanul meu, „Trei surori', îți spune să vii să o vezi, chiar dacă ești în Africa de Sud și tu trăiești în Australia, iar ea în Israel, te duci! Am luat un avion câteva zile mai târziu.
De fapt, nu știam că ea are o poveste proprie de spus, abia după câteva zile petrecute alături de ea și de familia ei, mi-am dat seama. Livi voia doar să-mi povestească despre Lali și Gita, oameni pe care ea îi cunoscuse, dar eu auzeam și cealaltă poveste. Apoi toată familia m-a trimis într-o excursie la Ierusalim, s-au întâlnit cu toții în absența mea – 4 generații ale acestei familii: copii, nepoți, strănepoți -, iar când am revenit mi-au cerut să spun povestea acestor trei surori care au fost toate la Auschwitz – Cibi, Magda și Livi – și au supraviețuit toate trei.
Acesta este și lucrul deosebit din povestea lor: faptul că toate cele trei fete au supraviețuit, trei membri din aceeași familie au supraviețuit; poți vedea și în statistici că este un lucru rar, neobișnuit. Dar ce m-a atras cel mai mult este că povestea lor nu se termină la eliberarea din lagăr, că au urmat toate aceste istorii despre viața lor: marșul morții, emigrarea în Israel, felul în care au învățat să trăiască cu trauma etc.

Povestea din romanul „Trei surori' merge dincolo de perioada captivității lor la Auschwitz, le urmărim pe cele trei eroine plecând spre Israel, din dorința de a fi cu adevărat libere. În acest fel ele scapă, fără să știe, de un alt regim opresiv, cel comunist. Te-ai gândit vreodată să scrii o carte despre crimele din comunism și despre dificultățile prin care oamenii au fost nevoiți să treacă?

Sunt fascinată de acea perioadă și m-am interesat mult de ea. Sunt foarte multe povești care merită spuse din țările ex-comuniste. Unul dintre lucrurile pe care mi le-a spus Livi chiar acum câteva zile a fost să le mulțumesc românilor pentru faptul că i-au salvat viața ei și surorii ei. Deoarece români curajoși le-au ascuns, protejat și hrănit în trecerea lor prin România pentru a se îmbarca pe vaporul spre Israel. E un lucru fascinant despre care o să încerc să aflu mai multe și o să încerc să spun povești despre supraviețuire în perioada comunistă. 

Sunt curioasă cum a decurs, concret, munca la „Trei surori'. Cât timp ai petrecut cu Livi și Magda? Ai înregistrat aceste discuții sau ai luat notițe?

Nu înregistrez nimic și nu-mi iau notițe în timpul discuției, pur și simplu ascult cu foarte mare atenție, ascult în mod activ. Și apoi, în aceeași zi, atunci când ajung departe de privirea lor, scriu tot ce am vorbit împreună. Cât am fost în Israel am locuit la un hotel, aproape de Livi, si îmi petreceam întreaga zi cu ea. O mare parte din zi trecea bând, mâncând și făcând puzzle-uri, amândouă suntem pasionate de puzzle. Și în timp ce ne rezolvam fiecare puzzle-ul ei, vorbea despre orice ne trecea prin cap: copii, nepoți, orice… și în timp ce pur și simplu vorbeam, lucrurile deveneau mai triste și eu eram conștientă de asta, nu trecea neobservat. Am fost atentă la felul în care se simțea Livi în timp ce îmi vorbea, la fel și cu Magda – ea avea tendința să se emoționeze foarte tare în timp ce își amintea. Livi era mai concentrată pe fapte, și mai distantă.
Pe Cibi, cea mai mare dintre surori, nu am cunoscut-o niciodată, din păcate. Și cum poți portretiza pe cineva pe care nu l-ai întâlnit? Desigur, copiii și surorile ei au descris-o amănunțit, dar din fericire am avut ocazia să văd și o înregistrare cu ea în care povestea despre anii petrecuți în lagăr. De altfel și Livi și soțul ei au făcut video-uri similare, pentru Spielberg, iar eu am avut ocazia să le văd pe toate. Așa am descoperit-o pe Cibi, această femeie extraordinară care la vârsta de 70 de ani povestea întâmplările din lagăr. Chiar dacă nu puteam înțelege nici un cuvânt din ceea ce spunea, am putut să-i văd postura, expresia feței, să-i aud tonul vocii. Și pentru o femeie care la 70 de ani dădea un interviu în fața unei camere și sub ochii unui jurnalist, spre deosebire de Livi care se simțea intimidată, se uita temător în jur înainte să răspundă și se vedea clar că nu se simte confortabil, Cibi stă nonșalant pe scaun, și uneori o auzi spunând: „Ce întrebare proastă, treci la următoarea!'

Până acum te-ai lăsat inspirată de poveștile de viață ale unor oameni. Ești tentată să încerci să creezi un protagonist care este pură ficțiune?

Pentru a scrie am nevoie de o scânteie de ceva real. Nu am un creier creativ care ar putea da naștere unui thriller, sau unei povești polițiste, trebuie să existe ceva care îmi stârnește interesul și apoi pot ficționaliza personaje în jurul a ceea ce s-a întâmplat. Aș putea rezuma totul astfel: Documentează! Documentează! Documentează! Apoi lasă la o parte toată documentarea și scrie cartea! După ce petrec extrem de mult timp cercetând despre un subiect și creând povestea în capul meu, când încep să scriu cu adevărat romanul, nu mai am nevoie de nici un fel de „cârjă'. 

Te-am auzit spunând că poveștile pe care le spui au ca scop și nașterea empatiei în cititori, pentru că prin intermediul unui individ, a protagonistului unei cărți, putem înțelege prin ce au trecut mii de oameni. Dar această empatie se aplică și la antieroi? Cum putem înțelege antisemitismul și crimele unor oameni de rând, de exemplu?

Se aplică puțin. De exemplu Lale a insistat să-l descriu pe ofițerul SS Baretksi așa cum l-a văzut el. Baretksi a fost un om rău și sunt multe dovezi în acest sens, a și fost condamnat pentru crime de război. Dar, în mod surprinzător, Lale mi-a povestit despre cum acest ofițer SS l-a ajutat. Asta era complet diferit față de tot ceea ce citisem despre el, dar Lale a insistat că așa s-au întâmplat lucrurile și că vrea ca povestea să fie spusă așa cum a fost. I-am respectat dorința, chiar dacă am fost criticată ulterior din cauza asta: cum poți să spui ceva drăguț despre un nazist?!
La fel și în povestea fetelor există un kapo, Rita, o deținută evreică care lucra pentru naziști, despre răutatea și violența căreia am găsit nenumărate declarații. Dar Livi a spus că Rita le-a ajutat. Au văzut-o făcând lucruri oribile, îngrozitoare, chiar făcând exces de zel în îndeplinirea ordinelor date de naziști, dar pe ele le-a ajutat să scape de camera de gazare, să aibă haine, hrană.
Am simțit însă nevoia să fac o documentare riguroasă în ceea ce privește acele femei ofițer germane despre care mi-au povestit surorile. Pentru că înainte nu citisem și nu mi se vorbise despre cât de malefice și oribile au fost aceste femei. Și m-a șocat ceea ce am citit: crimele lor de război au fost atât de grave încât cele trei femei ofițer care apar și în roman au fost executate. 

Ce trăsătură a fiecăreia dintre cele trei surori ți-ai dorit cel mai mult să surprinzi în cartea ta?

La Cibi a fost vorba despre felul în care își asuma riscuri, era dispusă să forțeze limitele chiar și în condițiile înfiorătoare de la Auschwitz. Așa cum spune chiar ea: „În lagăr am făcut multe lucruri pentru care ar fi trebuit să fiu împușcată.' Deci pentru mine a fost important să găsesc sursa forței sale, și acea sursă era dorința de a-și proteja sora mai mică, pe Livi. Un fel de instinct matern, cred.
În cazul lui Livi, ea era copilul, o numeau „pisicuță', era o fetiță foarte micuță și a recunoscut că pentru perioade lungi din timpul petrecut în lagăr era ca un zombi, făcea ce îi spunea Cibi, era aproape ca un privitor. Până când nu a mai fost așa, și acum are un temperament foarte puternic. De altfel, ea a fost cea care a decis că nu pot continua să trăiască în Slovacia după toate cele întâmplate. Puterea ei a început să se manifeste când a văzut că Cibi era acum mamă, avea o familie, și a spus că a știut dintotdeauna că atunci când Cibi nu era prin preajmă ea trebuia să fie liderul.
Magda este o femeie extrem de iubitoare. Și atunci când am rugat-o pe Livi să-și caracterizeze sora mi-a povestit despre copilăria petrecută cu mama și bunicul lor, și despre momentele în care mama lor avea nevoie de ajutor în casă, iar Livi și Cibi nu știau cum să fugă mai repede, dar Magda era mereu cea care răspundea „Da, mama!', cea pe care te puteai baza mereu. 

Din tot ce ai reușit să faci până acum, multe într-o viață de om, care este lucru de care ești cel mai mândră?

Nu are legătură cu nimic din ceea ce am scris. Mă încântă faptul că am reușit să ofer lumii trei copii minunați. Sunt o mamă foarte mândră de ceea ce fac copiii mei, nu doar pentru familiile lor, ci și pentru comunitățile lor.

Ai crescut la o fermă în Noua Zeelandă, într-o atmosferă calmă, ai dus o viață normală, dar apoi te-ai afundat în toate aceste povești sfâșietoare despre Holocaust pentru a le transforma în cărți. Cum te-a schimbat această experiență?

Trăind în acea comunitate micuță din Noua Zeelandă, nu am întâlnit în toată copilăria mea persoane rasiste. Existau oamenii albi și indigenii din Noua Zeelandă, n-am cunoscut pe nimeni străin, evreu, chinez, sau de oriunde alt undeva. Indigenii erau oameni ca noi, erau prietenii mei, duceam aceeași viață, nu ne deosebea nimic. Da, ei aveau pielea ciocolatie iar a mea era albă, și ce? Așa că a trebuit să mă bazez pe Enciclopedia Britanică pentru a „călători' în tot felul de locuri îndepărtate. Și asta făceam, visam mereu cu ochii deschiși, mereu îmi doream să fiu în altă parte: în Egipt, în Africa, locuri care mi se păreau minunate și exotice. Dar trăind în felul în care am trăit și apoi citind despre toate aceste alte lucruri, n-am văzut niciodată deosebirea dintre oameni. N-am văzut că oamenii au culori diferite și n-am înțeles de ce sunt tratați diferit.
Când am plecat de acasă și am ajuns în Australia, atunci am descoperit și rasismul. Din fericire copilăria mea și modul în care am fost crescută nu m-au învățat niciodată că cineva diferit de mine era mai bun sau mai rău.  Iar când l-am Întâlnit pe Lale, el doar a reîntărit asemenea credințe pentru că obișnuia să spună: „Amintește-ți, atunci când suntem împușcați' – nu dacă, pentru că în lagăr se punea problema când, nu dacă – „toți sângerăm cu aceeași culoare de sânge'.

Cum îți dai seama atunci când auzi o poveste reală despre Holocaust față de o poveste în care anumite detalii au fost schimbate – intenționat sau nu – din cauza timpului sau a memoriei care nu este perfectă?

Ascult cu mare atenție! Atunci când oamenii îți povestesc ceva, dacă îi privești atent, vezi când își amintesc faptele cu claritate și când, uneori, se pierd printre amintiri. Le vezi privirea pierdută și, dacă îi întrebi, „poate că acum înflorești puțin povestea', vor recunoaște. Oamenii nu vor să mă mintă, dar poate fi o combinație între cei doi factori menționați de tine: factorul timp și volatilitatea memoriei. Pentru că facem asta: ne schimbăm opinia, adăugăm noi „straturi' etc. Însă resping orice poate fi dovedit ca fiind fals, nu irosesc energie pentru acele informații.
O provocare în privința memoriei a apărut atunci când am scris „Trei surori' pentru că avem cele două mărturii: a lui Cibi și a lui Livi. Și, deși au primit aceleași întrebări cu ocazia filmărilor lui Spielberg, au existat câteva momente în care au dat răspunsuri complet diferite despre fapte la care au fost martore. Și când am întrebat-o pe Livi despre asta, mi-a răspuns că mai bine merg pe versiunea lui Cibi. Apoi mi-am dat seama de ce cele două surori își aduceau aminte diferit aceleași fapte: era vorba despre maturitate și educație. Deci felul în care percepem lucrurile și cum le relatăm este calibrat de maturitate, experiență de viață etc. Voi crede pe cuvânt pe oricine până la proba contrarie.

Ai scris 4 cărți în mai puțin de 4 ani. Care este secretul?

E simplu: îmbătrânesc! Nu mai am mult timp la dispoziție. Și uneori mă întreb de ce nu am început să scriu cu 20 de ani mai devreme… Nu pentru că vreau să ajung să scriu un număr impresionant de cărți, dar pentru că am descoperit atât de multe povești care merită spuse. Și, știi ce, mă bucur că primesc multe invitații de a merge să vorbesc în fața unor grupuri de seniori despre cum la pensie poți face o mulțime de lucruri, poți fi activ și chiar îți poți urma visul. Nu ieși la pensie și pășești în camera de așteptare a morții, nu ești niciodată prea bătrân. Nu e adevărat că trăiești o singură dată, de fapt mori o singură dată. În restul timpului, trăiești, deci ar fi bine să te apuci de treabă!

Citește și:

Marius Constantinescu: „Sunt un orgolios care a pierdut cel puţin la fel de mult cât a câştigat'

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe avantaje.ro
Urmărește-ne pe Google News
Recomandari
substantial.ro
Publicitate
CSID
Kudika
Descopera.ro
Unica.ro
Retete
Baby
Life.ro
Doctorul Zilei
VIVA!
ELLE
Diva Hair
Sfatul medicului
Sfatul parintilor
TV Mania
Shtiu.ro
Trending news
Mai multe din Interviurile Avantaje