Gáspár György: „Se consideră infidelitate atunci când un comportament, sexual sau afectiv, este păstrat secret față de partener”

Gáspár György este psiholog clinician și psihoterapeut relațional și, zic eu, unul dintre primii profesioniști în domeniu care au reușit să aducă în spațiul public un discurs echilibrat și documentat despre relații și sănătate mintală în general.

Interviul de mai jos a fost prilejuit de reeditarea cărții sale – „Copilul invizibil' – într-o ediție aniversară la Curtea Veche Publishing (disponibilă pe curteaveche.ro ), dar după ce am pus pe hârtie, dintr-o suflare, întrebările pe care voiam să i le adresez, mi-am dat seama că nu va fi doar o discuție despre parenting. Și s-a transformat într-o discuție despre relațiile din viața noastră, a fiecăruia – cu părinții, copiii, partenerul, comunitatea – și despre câtă nevoie avem în continuare unii de alții.

Să intrăm direct „în pâine': cum ne afectează perioada asta de pandemie care pare să nu se mai termine? Și mă gândesc, mai ales, la efecte pe termen lung, pe care nu le sesizăm acum, nu neapărat la reacții foarte dure și de moment.
Este posibil să ne afecteze în nenumărate feluri. În literatura de specialitate nu avem prea multe informații sau studii despre efectele de lungă durată ale pandemiilor, avem însă informații suficiente despre alte categorii de izolare, privare, însingurare și stres. Iar majoritatea acestor surse de informații științifice ne arată că este important modul în care gestionăm anxietatea, stresul și experiențele negative în timp ce suntem expuși la acestea. Cu alte cuvinte, acei oameni care au pe cineva alături și care pot să împărtă-șească din gândurile supărătoare sau emoțiile dificile sunt mai feriți de efectele stresului, în comparație cu cei care sunt singuri sau care nu au acest obicei al împărtășirii vulnerabilității. De asemenea, sportul, yoga, exercițiile de respirație și mindfulness, somnul de minimum șapte ore pe timpul nopții, râsul copios sau plânsul asumat sunt strategii benefice pentru a descărca hormonii stresului și a ne liniști atât sistemul nervos, cât și mintea.
Oamenii care nu dețin strategii de gestionare a stresului sau care consideră că acestea sunt inutile sunt mult mai predispuși la a dezvolta probleme cu efecte pe termen lung (inclusiv în pandemie), cum ar fi tulburările de anxietate sau depresie, adicțiile, comportamentele de agresivitate sau violență, pierderea suportului și a sprijinului relațional, ajungând până la probleme grave de natură fizică. Tot mai mulți psihologi de renume internațional ne atrag atenția asupra pandemiei la nivelul problemelor de sănătate mintală, pentru care, din păcate, nu avem niciun vaccin.
Medicul american dr. Vivek Murthy – considerat și „medicul națiunii –, care este cel de-al nouăsprezecelea șef al Serviciului Federal de Sănătate Publică din SUA, scrie în cartea sa cu titlul Împreună despre efectele distanțării sociale și cele trei tipologii de singurătate: singurătatea intimă sau emoțională; singurătatea relațională sau socială; și singurătatea colectivă sau comunitară. Dacă e să fim sinceri cu noi înșine, mai mult ca sigur că fiecare dintre noi se poate recunoaște în una dintre aceste trei categorii. Concluzia este că singurătatea ne face extrem de sensibili, iar secretul constă în a redobândi sentimentul de apartenență și a ne uni forțele pentru a trece peste greu împreună.

Ce sfaturi ai pentru cuplurile care s-au trezit petrecând 24/7 împreună, în același spațiu, din cauza izolării sau a carantinei?
Aceasta este o altă realitate cu care mulți dintre noi nu eram obișnuiți, iar adaptarea a fost prima și cea mai importantă strategie. Din nou, au făcut față mai bine aceia dintre noi care au acceptat situația, care și-au dat seama că e nevoie să țină cont unul de altul
și care au reușit să evite capcana câștigului personal. Cred că marea lecție a omenirii în secolul XXI este aceea de-a învăța să ne susținem unii pe ceilalți, să luptăm împreună ca niște aliați, și nu ca inamici. Relațiologia, domeniul științific care se ocupă cu studiul relațiilor, în general, și al celor de cuplu, în special, ne indică, fără urme de îndoială, că în cuplu avem de respectat trei principii de bază: să purtăm conversații sigure, să renunțăm la negativitate și să-i facem partenerului aprecieri zilnice. Aceia care și în momentele grele pot ține cont de aceste aspecte și nu-și lasă relația pe ultimul loc vor avea mereu șanse mai mari de a trăi fericiți împreună decât cei care consideră că relațiile sunt opționale ori doar pentru consumul sau câștigul individual.
Fiecare partener are nevoie să recunoască faptul că un cuplu este compus din cei doi oameni și din relația care-i unește. Din păcate, mulți dintre noi trăim ca și cum în relație am exista doar noi și nevoile noastre; purtându-ne în moduri egoiste, simbiotice sau răutăcioase. În concluzie, avem de făcut niște schimbări cu privire la modul în care percepem relațiile, să acționăm cu intenția de a ține cont și de starea de bine a partenerului și să ne reamintim că de calitatea relațiilor noastre depinde calitatea și durata vieții noastre.

De curând a fost lansată o ediție aniversară, actualizată și revizuită a cărții tale „Copilul invizibil' (Curtea Veche Publishing, 2021), o carte care vorbește despre cum rănile din copilărie ne urmăresc toată viața. Însă parcă astăzi avem parte de părinți mult mai atenți și mai instruiți în ceea ce privește creșterea copilului. Ce greșeli fac, cel mai adesea, părinții de astăzi, chiar dacă se străduiesc ca totul să fie perfect?
În majoritatea cărților de parenting se vorbește despre mai multe stiluri parentale: părintele critic sau autoritar, părintele permisiv sau fără limite, părintele indiferent ori neimplicat și părintele conștient, numit și coach relațional. Astăzi, în România, mai putem recunoaște un stil – cel al parentingului de tip elicopter. Care este specific adulților care uită de ei și își îndreptă întreaga energie asupra copilului, care își protejează excesiv copiii și care, din dorința de-a face mai mult bine, ajung să facă rău. Cu toate acestea, dincolo de trendurile moderne din parenting, experiența profesională îmi arată că prea puțini părinți țin cont de strategiile științifice de creștere a copiilor. Din păcate, procentul celor care citesc cărți de profil, al celor care participă la seminare sau cursuri online sau offline este încă foarte mic, raportat la populația României care are copii. Drept urmare, greșelile s-ar putea diviza în două mari categorii: manifestări de supraimplicarea și de subimplicare. În prima categorie regăsim comportamentele intruzive, insensibile, invazive, definite de control și invalidare, iar în cea de a doua, pe cele de evitare, neglijare, indisponi-bilitate, retragere și dezinteres. Copiii expuși la astfel de comportamente suferă și ajung să dezvolte variate de probleme de natură emoțională, psihică și relațională. Așa cum reiese și din cartea Copilul invizibil, parenting perfect nu există și niciun copil nu are nevoie de un părinte perfect; dar fiecare copil are nevoie de un părinte conștient. Iar pentru a ajunge să fim niște părinți sau îngrijitori conștienți, avem nevoie să ne cunoaștem suficient de bine universul interior, să facem pace cu propria copilărie și să deslușim cum funcțio-nează relațiile. De aceea, în viziunea mea, parentingul este înainte de toate, despre părinte – despre copilul invizibil din interiorul acestuia – și abia ulterior despre copilul din fața sa.

Să ne imaginăm situația în care ne-am dat seama ce ne-a lipsit în copilărie din punct de vedere afectiv – grijă, atenție, încurajare –, putem umple aceste goluri lucrând singuri cu noi înșine, sau acesta este momentul în care apelăm la un terapeut?
Ne putem redobândi părțile pierdute ale sinelui dacă găsim timp să ne îndreptăm atenția spre universul interior și dacă în loc să ne judecăm, criticăm sau respingem părinții încercăm să înțelegem ce s-a întâmplat în fapt. Noi, oamenii, funcționăm pe bază de energie, iar în funcție de percepțiile și comportamentele noastre, această energie poate fi folosită într-un mod constructiv sau distructiv. Negarea de sine, disocierea, învinuirea excesivă a părinților sunt doar câteva din strategiile despre care credem că ne ajută, dar care, în fond, nu fac altceva decât să ne consume inutil energia pe care am putea să o folosim pentru procesul nostru de transformare. După mai bine de 16 ani de practică clinică, îmi este clar că nimeni nu vine de acasă cu mâna goală, cu alte cuvinte, nimeni nu a avut o copilărie perfectă; dar, adulți fiind, este responsabilitatea noastră să ne oferim atenție, grijă, iubire, siguranță sau orice altă „bunătate psihologică ce ne-a lipsit în pruncie. Este foarte adevărat că e greu, dacă nu chiar imposibil, să beneficiem de toate aceste „bunătăți psihologice dacă nu le cunoaștem gustul; de aceea, avem nevoie de cei din jur. Dincolo de paradigma individualistă, care se axează adesea pe ideea de autosuficiență, personal și profesional cred mai mult în paradigma relațională, care pune accent pe #puterearelațiilor. Mesajul fiind cât se poate de clar – ființa umană se naște dintr-o relație, este rănită într-o relație și se vindecă (transformă) printr-o relație. De aceea, dacă nu avem un partener de nădejde, un sistem de prieteni suficient de apropriați și de intimi, vom avea nevoie de un psihoterapeut, duhovnic sau coach bine pregătiți pentru a parcurge acest proces de dezvoltare personală.

Tu ești persoana către care se îndreaptă mulți pentru sfaturi. Cum faci să-ți urmezi propriile sfaturi? Reușești întotdeauna? Sunt părți din tine la care este mai greu să lucrezi?
Psihoterapeutul este și el om, iar asta este una dintre mantrele mele cele mai importante. Este măgulitor să fii căutat de oamenii care îți cer ajutorul și care se bazează pe cunoștințele tale, dar secretul este să nu te dezumanizezi, crezând că ești un guru, om ales de Dumnezeu sau vreun superior al aproapelui tău. Este greu să rămâi cu toată țigla pe casă în această meserie, dacă nu cunoști modestia, vulnerabilitatea și dacă nu rămâi și umil. Îmi este clar că din rolul de psihoterapeut pot avea mai multă obiectivitate decât atunci când vine vorba despre viața mea personală. În micimea noastră, cu toții suntem subiectivi, iar pe alocuri avem nevoie de ghidaj și îndrumare. Dincolo de oamenii de încredere din viața mea, am un terapeut și un grup colegial de suport de la care cer sprijin, susținere și „conținere.
Sunt ședințe de psihoterapie în care realizez că am la fel de multe de învățat precum au și clienții mei, altele în care conștientizez că la capitolul practică sunt restanțier sau există chiar și situații în care dobândesc eu lecții prețioase de la oamenii cu care lucrez în terapie.
Adevărul este că avem nevoie unii de alții, mai mult decât am crede. Mă ajută să-mi repet că nimeni nu este autosuficient și că a greși este omenește. Deseori le recunosc clienților sau cursanților că în plan personal am făcut cele mai mari erori și greșeli, ceea ce îmi reamintește că tot acolo am de depus și cele mai multe eforturi.

Am auzit un lucru de curând: că femeile din România lucrează mai mult la ele însele decât bărbații. Oare așa să fie?
Atât în România, cât și în întreaga lume, terapeuții întâlnesc mai multe femei decât bărbați. Este un fapt susținut atât de cercetările științifice, cât și de către conversațiile pe care le am cu colegi terapeuți din întreaga lume. Atunci când vine vorba despre cultivarea inteligenței emoționale și a celei relaționale sau atunci când ne referim la un proces de autocunoaștere sau de dezvoltare personală, femeile sunt mai îndrăznețe, în comparație cu bărbații. Pe noi, bărbații, egoul, mecanismele de apărare sau sentimentul de autosuficiență ne pot împiedica adesea în procesul de cultivare a sănătății – indiferent de forma acesteia. Motiv pentru care femeile ajung să aibă o durată de viață mai mare decât a bărbaților. Iar acest fapt ar fi bine să ne ridice câteva semne de întrebare, apropo de domeniile în care ne investim energia, timpul și atenția.

Orice părinte își dorește pentru copilul lui succesul – într-o formă sau alta, cu semnificații diferite pentru fiecare. Care sunt cele trei lucruri pe care ar trebui să le facă un părinte pentru a crește un copil cu șanse de a ajunge un adult de succes?
Din punctul meu de vedere, în acest secol succesul este reprezentat de capacitatea de-a relaționa atât cu noi înșine, cât și cu cei din jur. Părinții, îngrijitorii, profesorii pun un accent foarte mare pe limbile străine, deprinderile practice și apoi pe note, în condițiile în care numeroase studii longitudinale ne arată că acești factori au un impact minimal asupra succesului. Una dintre colegele mele din SUA, dr. Madeline Levine, expertă în psihologia copilului și un lider internațional la capitolul educație pentru succes, mi-a spus cât de clar a putut să vadă că „lumea este condusă de oameni de nota șapte. Așa cum renumitul istoric Yuval Harari a subliniat că educația este importantă, dar că nu trebuie să prejudicieze cunoașterea de sine și abilitățile de inteligență relațională.
Pentru a răspunde pe scurt la întrebare, sunt de părere că atât părinții, cât și copiii au nevoie de:
1. abilități bune de conectare și relaționare.
2. strategii de cunoaștere de sine.
3. contexte interpersonale în care să se simtă în siguranță.

Din experiența ta, câte cupluri ajung în cabinetul de terapie la momentul potrivite și câte ajung prea târziu? Sunt curioasă și care este factorul care duce de obicei la decizia de a apela la terapia de cuplu?
Tot cercetările din știința relațiilor ne arată că majoritatea cuplurilor așteaptă 6/7 ani pentru a cere ajutor de specialitate din partea unui psihoterapeut. Iar în acest timp, indiscutabil, putem să ne facem mult rău reciproc. Rău ce va fi vizibil în special prin modul în care ne purtăm unul cu celălalt. Relațiile de cuplu au trei etape importante: îndrăgostirea romantică, lupta pentru putere și iubirea reală sau matură. Problemele cele mai spinoase apar în a doua etapă, cea în care se află peste 90% dintre cuplurile care ajung la mine pentru terapie. Iar în funcție de disponibilitatea și bunăvoința partenerilor, unele relații se pot salva, în timp ce altele urmează să fie îngropate. Există multe motive pentru care un cuplu ar putea ajunge la terapie, dar puține sunt atât de mobilizatoare pe cât este infidelitatea amoroasă.

Un subiect spinos când vine vorba de relația de cuplu, este infidelitatea. Aleg bărbații mai degrabă infidelitatea fizică și femeile infidelitatea emoțională, sau este doar un mit?
Unele teorii din domeniu ne spun că există această segregare de gen. Dar, din observațiile mele, este greu de spus că bărbații înșală altfel decât o fac femeile sau invers. Ceea ce cred că este adevărat e faptul că în funcție de gen putem avea mecanisme de apărare sau strategii de justificare diferite. Femeile, pentru că își imaginează că pentru bărbați sexul este sfânt, au tendința de-a spune că nu au înșelat atât timp cât nu au făcut (prea mult) sex. În timp ce bărbații, crezând că femeile sunt făcute doar din emoții și sentiment, se protejează spunând că
a fost doar sex. În psihologia relațiilor, se consideră infidelitate atunci când un comportament, indiferent că este mai mult sexual sau mai mult afectiv, este păstrat secret față de partener, deoarece știm (intuim, anticipăm) că celălalt nu s-ar simți confortabil sau în siguranță
cu purtarea noastră.

Interviu realizat de Andreea Chebac

Foto: Raluca Ciornea

Citeste și:

Prof. Florin Mircea Iliescu, doctor în genetică: Probabil se va lua Premiul Nobel pentru crearea vaccinurilor de tip ARN'

 

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe avantaje.ro
Recomandari
Publicitate
substantial.ro
Libertatea
CSID
Descopera.ro
Life.ro
Retete
Baby
Doctorul Zilei
VIVA!
ELLE
Diva Hair
Sfatul medicului
Sfatul parintilor
TV Mania
Shtiu.ro
Mai multe din Interviurile Avantaje