Femeile de… “Curtea Veche”

Femeile de… “Curtea Veche”
Uncategorized

Un vitralier si un armurier, adica doua femei legate de aceeasi pasiune si de doua meserii uluitoare. O dubla calatorie printr-o lume complicata, pe care Evul Mediu a dus-o la perfectiune si pe care lumea moderna a uitat-o.

O meserie de acum cinci sute de ani Armuriera Runa Petringenaru coordoneaza un proiect unic in Romania: acela de a-i invata pe copii tainele vietii medievale.

Clubul de Arta Medievala a fost la inceput doar o idee, un loc gandit astfel ca timpul sa para ca se scurge altfel, cu parfum de vremi uitate, de domnite romantice si de cavaleri ratacitori. Runa Petringenaru, o profesoara de iconografie medievala intoarsa acasa dupa ani lungi de studii prin America, s-a indragostit, la cei 37 de ani ai ei, de ideea "clubului", i-a mai adaugat si o Tabara Medievala de Arte si Meserii, si acum este singura femeie care traieste zilnic intr-o lume a focului si a fierului, e singura femeie armurier-medievalist din tara.

Am aflat-o la lucru printre cai si copiii pe care ii invata tainele vechi, pe undeva prin coasta Palatului Domnesc de la Mogosoaia, printre arme pe care lumea le-a uitat de mult, nascute in negurile Evului Mediu si care au adus maretie regilor si numelui de cavaler. O expozitie vie despre secole trecute de multa vreme, cand maini de mesteri armurieri au dus la perfectiune arta modelarii fierului.

Arcuri cat statul de om, sabii grele cu tais drept ori curbate serpesc si zimtate la garda, sulite, arbalete si lanci lungi de turnir, apoi manusi burgunde din fier, nituite la fiecare deget, gata sa zdrobeasca omul, si scuturi de toate formele pictate heraldic, in culori vii.

Runa este o femeie frumoasa, inalta si cu ochii migdalati si adanci, zambeste larg, frumos si are gesturi "desenate" delicat, rotunjite cu modestie, ca de profesoara exigenta, dar cand vorbeste despre munca ei aici devine serioasa, ca si cum ar tine o prelegere: "Cand am inceput sa invat toate astea, eram doar o studenta la Iconografie in America, pasionata de heraldica si, brusc, dincolo de lumea simbolurilor imagistice si de intreaga lume a medievalisticii si armureriei (care este o arta in sine!), am descoperit o arta a fierului batut.

Aici, in Romania l-am cunoscut pe Nicu Copoceanu, omul care a gandit tot acest club si tabara si care este singurul profesionist autentic din tara, ce traieste doar pentru lumea asta a Evului Mediu. Am inceput sa invat la 30 de ani, da, nu mi-e rusine s-o spun, sa caut, sa intreb, sa citesc. Manuale vechi de metalurgie, tehnici, canoane medievale, metode de modelare in fier, asa cum erau ele practicate pe la 1300 si mai incoace, pana dupa Renastere, ba chiar am invatat tehnici de calire cu lut si ulei, care fac sabia de cinci ori mai elastica si mai dura…"

Acum, dupa ce a devenit un adevarat "maestru armurier", a venit aici, in Tabara Medievala, tot impreuna cu Nicu, ca sa ii invete pe copii tehnici din secolul trecut, si are inca multe alte proiecte, menite sa convinga lumea ca nu merita sa lase uitarii tainele vechilor armurieri. In afara de aspectul clubului, locul taberei este un spectacol care, garantat, merita sa fie vazut.

Un amestec fascinant de scule, capete de metal slefuit in forme stranii (despre care n-ai habar la ce folosesc), un loc de turnir asa cum vedeam prin filme, caii pe care se invata lupta, un soi de vergele grele de arama, coifuri cu viziere de otel lucios, albastrui, ca niste "labe de gasca", si aparatorile de piept si de maini, un fel de "bandaje" metalice, ori camasile din "panza de zale", o impletitura de metal cu ochiurile mici cat unghia de copil.

Mai incolo, rezemate pe rastel, lancii lungi cu aparatoare uriase pentru mana, sabii "de doua maini" sau florete subtiri si pumnale curbate venetiene, ba chiar o catapulta de lemn gros cetluita in fier, construita cum scrie la carte: cu funii cat bratul, rasucite snur, si brat pentru aruncat proiectile. Fiindca nimic din ce face Runa aici nu e obiect de muzeu. Ele, toate, sunt arme functionale, adevarate, gata sa fie folosite intr-un turnir.

Peste toate acestea, "sefa" este Runa, apoi Nicu, Dan Aldea si "ucenicii" lor: Leonard, Dan, Bebe si, surprinzator, doua fete, Maia si Teodosia, care sunt de fapt fiicele Runei. Pe drum, la plecare, ma scutur usor, ca sa scap de imaginile neobisnuite din Clubul de Arta Medievala al Runei. Nu stiu de ce nu pot sa scap de impresia ca, de fapt, un pic mai devreme nu eram in Bucurestiul secolului al XXI-lea, ci undeva langa o cetate din piatra ridicata la marginea lumii cunoscute, in calea barbarilor.

Luciri de spade, clinchete grele de metal, fosnet de stofe si brocarturi, pasi apasati si zanganitori, paftale de argint greu, ciocanit, si niste povesti de seara, la lumina focului, despre cavaleri ratacitori, despre turniruri si domnite si despre o lume uitata si misterioasa adusa de maini de femeie tocmai aici, in mijlocul Baraganului. Fascinant, nu-i asa?

"Totul este unicat, fiecare piesa se lucreaza de mana, si asta este marele castig al taberei. Ii invatam pe copii de la tainele scrisului si picturii simbolistice, la conceperea blazonului, apoi la olarit si la tirul cu arcul. Aici totul tine de un simt, de o pasiune pe care vrem sa o cultivam si sa o descoperim. Nu exista manuale de medievalistica. Este ca un soi de secret ciudat, transmis de la mester la ucenic, asa cum era de fapt si acum cateva sute de ani."

Tehnica de a colora lumina

Primul lucru care atrage la Rodica este contrastul. Amestecul peticelor de culoare, fragile, gata sa se farame la o miscare brusca, si creatia solida, facuta sa dainuiasca secole, inchisa in liniile grele de plumb, de la sfarsit. O mana de fata, subtire si delicata pana la gingasie, care s-a apucat de o profesie uluitoare: cea de vitralier.

Atelierul ei, ascuns pe langa Curtea Veche a Bucurestilor, are, inca de la intrare, un aer vesel, aproape strengaresc. Ceva nedefinit, un fel de vibratie placuta, probabil din pricina luminii colorate care te inconjoara si iti alunga orice retinere. Cu toate astea, constati repede ca munca din spatele peretilor inalti e serioasa, chiar severa, pretentioasa, dificila, exacta pana la detaliul milimetric si grea, in ciuda aparentelor.

Multe lazi incarcate cu bucati de sticla, scule rotunde pentru presat metalul sau taioase ca niste bisturie, pentru decupat unghiurile si colturile de aliaj, sarmulite subtiri ca firul de paianjen, diamante de taiat sticla, cutii pline cu o substanta neagra vascoasa, cuisoare, pensule si creioane de sticla, risipite pe masa mare, manastireasca, din mijloc. Un amestec viu de culori: albastru, rosu, mult verde, apoi galben ca mierea si alb-laptos, matizat.

Planse cat usa sau desene abia cat o batista, toate fragmentate ciudat in bucati. Mari si mici, bucatica langa bucatica, sinusoidale, rotunjite, ovale, frante aiuritor, dupa zigzaguri de neinteles, fiecare spatiu liber si fiecare coltisor marcate cu semne si litere. In marginea ei de masa, langa Mariana, cu care mai rade din cand in cand, Rodica Cita se inchide zilnic in munca, in lumea culorii si a imaginilor vechi, medievale, cu sfinti si animale de inceput de lume, intr-un loc tainic in care zgomotele si agitatia trec parca pe langa ea fara s-o atinga.

"Pentru mine", spune incetisor, cu vocea inecata de o timiditate care-i sta tare bine, "atmosfera in care creez e cea mai importanta. E primul meu pas spre fericire. Al doilea sunt vitraliile. Cand termin cate unul, mare sau mic, ma simt atat de linistita, ca si cum as fi ajuns la capatul unei curse cu mine insami, ca si cum as fi intrat intr-o alta lume, mai buna. Nu mai simt nici urma din oboseala orelor lungi de migalit la ciobuletele colorate de sticla, nu ma mai doare spatele, nici taieturile de la degete, nici ochii. Ma simt de parca am inceput lucrul cu doua minute in urma."

Aflu ca pictura din cioburi de sticla, adica vitraliul – dar nu cel modern, pictat direct pe geam ori strans laolalta cu rasini sintetice – ci vitraliul adevarat, lucrat dupa tehnica veche din Bizant, este poate cea mai dificila lucratura artistica. Mai intai, fiindca rezultatul e incomparabil cu alte tehnici. Lumina e mult mai calda, sticla colorata are calitatea irepetabila a transparentei si orice umbra peste ea modifica culoarea, are nuante multiplicate, umbrele se suprapun ori se reduc, dupa cum maresti sau micsorezi bucata de sticla, dupa linia pe care i-o dai. E un joc uluitor al luminii cu intunericul.

"Era o indrazneala, recunosc. Nu stiam pe nimeni sa mai fi lucrat vitraliu in plumb, bizantin, asa ca a trebuit sa invat totul singura. De la tehnica propriu-zisa de imbracare a fiecarui ciob in foaie de plumb, la taiatul sticlei si manuitul diamantului, fiindca-ti dai seama ca nici nu-l stiam tine in mana, apoi rotunjirea cu clestele, slefuitul ciobului si taiatul fasiei de plumb doar la latimea unei unghii de copil, la lipitul cu ciocanul incins la rosu, apoi matuirea, decaparea lipiturilor, innegrirea liniilor de legatura si pana la compozitia, la fragmentarea desenului original.

Este o imbinare dificila intre desen, grafica, pictura in culoare si tehnica mestesugarului, potrivirea milimetrica, lipiturile in plumb. Multe dintre ele nu sunt scrise nicaieri si mi-au trebuit saptamani de chinuiala, taieturi destule pe degete si chiar si niste lacrimi, ca sa le aflu singura, gresind, repetand si iarasi gresind, si iar luand-o de la capat. Am citit mult si am inteles ca acolo sunt niste legi tehnice de neincalcat, stabilite si verificate de sute de ani: legile fragmentarii vitraliului si cele ale stabilirii culorilor.

Trebuie echilibrat totul, de la greutatea finala a piesei, care uneori trece de cateva sute de kilograme, pana la numarul si forma cioburilor. Prea multe piese ale unui astfel de puzzle din sticla incarca imaginea ori lasa prea putina lumina, prea putine saracesc vitraliul. Si apoi, forma cioburilor: sa nu se taie imaginea, sa nu arate intrerupt ori prea alungit, curba bucatii de sticla sa nu se lipeasca cu alta in punctele de aur."

"Aici, important este detaliul. Expresia privirii cuiva, genele, unghiile unui copil, ghearele unei pasari, nervurile unei frunze, nuanta ochilor. Zeci, apoi alte zeci de amanunte de care sa tii seama. Intotdeauna ma duc acolo unde va fi montat vitraliul. Sa vad locul, lumina de acolo, inaltimea la care va sta, ce are in jur, daca se va potrivi imaginea sau nu acolo. Alungirile imaginii, perspectiva, anumite aplatizari, lipsa de adancime si diferentele de proportie. Abia apoi desenez si stabilesc fragmentarea piesei. Vitralierul e si tehnician, si artist, iar limita dintre cele doua este foarte greu de gasit."

"Vitraliul bizantin nu iti permite sa faci greseli, fiindca nu le mai poti corecta dupa aceea decat daca spargi ce ai lucrat."

Text: Adrian Ciltan; Foto: Dan Borzan

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe avantaje.ro

Citeste continuarea pe pagina urmatoare: 1 2

Recomandari
Libertatea
Publicitate
Huff
VIVA!
Retete
Baby
Sfatul parintilor
Mai multe din