Femei in ‘lumea barbatilor’

Femei in ‘lumea barbatilor’
Uncategorized

Frumoase, inteligente, sensibile, traiesc intr-o lume in care pericolul le pandeste la fiecare pas.

Simona Vasile este departe de imaginea unui "lup de mare".

Capitan in lupta cu marea
Simona Vasile, 30 de ani, ofiter comandant de punte
Ca sa dai de Simona Vasile nu e dificil, e doar nitel obositor. Trebuie intai sa bati drumul la Constanta, sa intrebi pe la Autoritatea Navala si apoi sa te pui pe cautat. Dai o fuga la Autoritate, poate o fi acolo, daca nu, pana in port, unde tocmai s-a intors de pe mare "Eforie", nava ei "de comandant", sau faci un drum la Directia de Integrare Europeana. Cand vine Simona, incep uimirile. E tanara, abia are 30 de ani. E ofiter-comandant. Si o sa fie si mamica. E si frumoasa. Si chiar e asistent universitar la Universitatea Maritima? Si chiar e prima si singura femeie ofiter maritim II punte din flota romaneasca? Ei bine, da! Echipamentul clasic de marinar, bereta si tricoul dungat alb-albastru, lipseste fiindca la "civila" el nu exista. Putin mai tarziu, descoperi uimit ca, dincolo de grad, Simona este de fapt o fata originala din cap in picioare, deschisa, vesela, putin speriata si aproape timida in fata aventurii pe care o traieste. "Aventura unei femei intr-o lume a barbatilor. Poate nu te-ai gandit cum e sa comanzi unei trupe de barbati, sa-i faci sa te asculte si sa te respecte. Si tu sa stii tot timpul ca n-ai voie sa eziti, sa dai inapoi, ca la primul semn de slabiciune te vor taxa." Spune ca esti pierdut daca esti complexat de acest lucru. Ca ea a depasit bariera aceasta teribila, de a deveni comandant de nava femeie. "Am invatat ca pot fi ascultata pentru ceea ce stiu, nu pentru ceea ce sunt. M-am casatorit anul trecut si, pentru ca sunt insarcinata in sapte luni, am trecut deocamdata ca inspector de specialitate (gradul echivalent la uscat al celui pe care il am pe mare) in Directia de Integrare Europeana", adauga ea.

"Povestea mea… N-as putea spune exact cand a inceput, fiindca dintotdeauna m-a atras marea, m-a fascinat. In 1997, m-am hotarat in ultimul moment sa ma inscriu la Institut, desi terminasem anul III la Matematica-Informatica. A fost o decizie de moment, despre care ai mei au aflat abia dupa ce s-au afisat rezultatele. Cei cinci ani de navigatie au fost mult mai grei decat m-am asteptat, sunt foarte multe lucruri de invatat atunci cand vrei sa fii mai bun decat toti." Adevaratul soc a urmat insa abia cand a dat examenul de brevet pentru ofiter de punte si cand a incerccat sa se imbarce pe o nava. La Comisia de brevet, toti comandantii de acolo i-au spus deschis parerea lor: femeile nu au ce cauta la bordul unei nave comerciale. Totusi, la sfarsit, au felicitat-o pentru ca a avut cea mai mare medie si ca a fost singurul student din promotie care a luat zece la toate probele practice. "Cei de la agentiile de crewing, insa, nu au trecut la fel de usor peste parerile lor preconcepute. Multi nici nu au vrut sa ma primeasca la interviu. Nici nu concepeau ca ar putea trimite unui armator strain un ofiter femeie." Abia in vara lui 2003 s-a putut imbarca intai ca timonier, iar apoi ca ofiter pe nava "Eforie", sub comanda capitanului Neculaie Rosu, singurul care a crezut in ea si in viitorul ei marinaresc. Un an mai tarziu a luat si brevetul de ofiter maritim II punte, adica, practic, cel de secund al unei nave. "Daca am crezut ca a fost greu sa ajung pana acolo m-am inselat. Greul atunci a inceput. Eram singura femeie intr-un echipaj de 35 de persoane, dar, cu timpul, s-au obisnuit cu mine si au inteles ca sunt un ofiter capabil", spune Simona si adauga, surazand departat, ca de o amintire draga: "Da, ai putea spune ca povestea mea e o aventura".

Locotenent de pompieri, Viorica Serban, inainte de interventie

Lumea vazuta in galben-dogoritor
Viorica Serban, 33 de ani, locotenent pompier
Poate nu va vine sa credeti, dar Viorica Serban – Vio, cum ii spun toti colegii – este cel mai tanar ofiter-pompier din Inspectoratul pentru Situatii de Urgenta al Capitalei si este o doamna cat se poate de reala. Parul lung, roscat-stralucitor, umerii drepti si aerul mereu vesel nu-i arata varsta. Are putin peste 33 de ani, niste ochi adanci, presarati parca de sclipiri de verde, si un corp de model, intretinut cu grija. Niciodata nu zice ca i-ar fi fost usor in viata, dar nici ca a indurat prea multe. Asa e ea, nu se plange. "Ei", imi spune cumva confidential, realista din constructie, de la Dumnezeu. "Daca-i greu, e greu, daca-i usor, e usor. Viata merge inainte cu tine sau fara tine. Important e sa nu faci o tragedie din lucrurile neimportante si sa te lupti. Sa te bati in orice situatie, ca sa iesi la liman."

Daca Vio ar fi ales sa stea cuminte in dosul vreunui birou ori sa plimbe niste ordine de colo-colo, viata ei de pompierita ar fi fost usoara. Dar nu, curiozitatea ei neobosita a impins-o sa invete, nu numai din carte, ce-i acela un incendiu si ce face cu adevarat un luptator cu focul.

Asa, zi dupa zi, Viorica a invatat totul cu "propriile maini", fiindca trebuia sa stie cate un pic din toate ca sa se descurce in orice situatie, si-a pus intrebari si a cautat singura raspunsuri. A aflat cate feluri de focuri exista, cum te poti lupta cu ele, ce-i un topor de asalt, in cate moduri te poti urca pe o scara, cum se vede lumea de la 50 de metri inaltime, de ce e uneori nesuferita ploaia, cate feluri de vant exista si de ce e mai bine sa bata dintr-o anumita directie, oricat de periculos poate fi un jet de apa atunci cand presiunea il arunca pana la 60 de metri. "Daca stii perfect ce ai de facut, daca un eziti si nu te tragi in laturi, atunci echipa te respecta si te urmeaza. Atunci ai autoritate.

E incredibil ce diferenta este intre teorie si practica. Practica aceea rea, urata, de pe teren, cand nu stii ce va urma in clipa urmatoare, cand mergi orbeste, pas dupa pas, nestiind daca nu se rupe podeaua sub tine, ud fleasca, cu aparatul de respirat in spinare si cu masca pe fata si cand, din cauza fumului, vezi numai o masa dogoratoare de un galben neclar. In practica, simti ca treci deseori pe langa moarte. Poate de multe ori intr-o ora. Iar la sfarsit nu mai simti oboseala si realizezi cat de nesfarsita e cateodata o ora din viata ta sau a altuia. Si te bucuri. Te bucuri ca e bine, ca s-a terminat si de data asta." Vio, "sefuta", cum o striga toata lumea prin unitate, sau doamna locotenent, este, poate, in ciuda uniformei sale, o nonconformista. O baietoasa timida care s-a invelit intr-o haina dura, o optimista, in fond, pana-n panzele albe si o luptatoare, ea nu pare sa accepte o existenta plata, cenusie, o viata in fata cratitei si a telenovelelor, desi are o familie fericita, un sot care o iubeste de la prima vedere si doi baieti – de cinci si, respectiv, sapte ani.

Este genul de om care traieste la extrem viata pe care noi, ceilalti, o traversam pe linia ei de mijloc. Poate ca asa reuseste ea sa-si gaseasca echilibrul, sa treaca de mizeriile lumii din jur cu fruntea sus. Si, oricum, ii va ramane intotdeauna dragostea de profesie. Si puterea de a lupta pentru ceea ce iubeste.

Bianca Dragomirescu nu rateaza nici o sedinta de antrenament.

Comisarul de la trafic
Bianca Dragomirescu, 33 de ani, comisar in cadrul DPCCO
Printre profesionistii din Politia Romana, Bianca Dragomirescu se poate considera o raritate. Este tanara, frumoasa si este una dintre putinele femei care au ales sa lupte direct cu infractiunea.

Lucreaza pe teren, face un doctorat, va avea o fundatie si, mai mult, este chiar lector universitar la Academia de Politie. Preda studentilor proceduri si tehnici de combatere a crimei organizate, dar si-a ales un domeniu al carui nume te infioara si care se afla, pentru multi, undeva la limita de sus a dificultatii: traficul de fiinte umane! La numai 32 de ani, "domnisoara comisar" traieste zilnic aproape umar la umar cu raul din om.

Cu toate ca este abia sapte dimineata, holurile lungi si complicate din Academia de Politie sunt deja pline. La etajul unu, la "penal special", prezenta Biancai, "comisarul de la trafic", iti sare in ochi de la o posta. Subtire, inalta si delicata, arata ca un portelan chinezesc. Primul impuls e sa-i vorbesti in soapta. Si totusi, sub aparenta ei fragilitate exista o putere covarsitoare de autocontrol si un sange rece uluitor. Ceva din ea impune respect. Nu-mi dau bine seama ce. Poate siguranta cu care vorbeste ori aerul ei nitel enigmatic, poate lipsa de stangacie din miscari, sau fragilitatea de femeie, care pare nelalocul ei intre zidurile din jur, de un alb-cenusiu-dur, cumva otelit.

E greu sa-ti imaginezi delicatetea feminina in atmosfera incarcata a unui departament care se ocupa de crima organizata: alergatura, verificari, interogatorii, imagini de cosmar, rautate, apoi cursuri, referate, sedinte de tragere, antrenamente epuizante "fiindca trebuie sa fii in forma…" Privind-o, in biroul ei de "lector universitar", vorbind la doua telefoane o data, in timp ce-si mai si noteaza ceva, cu cateva dosare intinse in fata, peste poze, portrete-robot si scheme complicate, pe care doar ea le intelege, desenate savant cu carioci colorate, nu poti sa nu te intrebi: "Ce cauti tu aici, Bianca Dragomirescu?". La auzul intrebarii, rade cu o pofta molipsitoare: "E pur si simplu un drum, o optiune. Si-mi place sa cred ca fac bine ce fac. E o meserie nici mai buna, nici mai rea decat altele, dar este o meserie in care simti din plin ce inseamna sa fii femeie intr-o lume condusa de barbati. Aproape la fiecare pas ai senzatia ca trebuie sa invingi ceva. Cred ca asta e ceea ce le opreste pe multe femei sa-si aleaga munca aceasta: le sperie lupta cu rautatea lumii. Cred ca multe ar putea sa faca ceea ce fac eu, dar n-au curajul sa arate ce pot. Eu am avut. Si vrei sa-ti spun ceva? Poate ca exista si un avantaj in munca asta de combatere a crimei organizate: acela ca, lucrand zilnic cu tot ce poate fi mai rau, mai sordid, cu traficarea de fiinte omenesti (care e mortala deseori), inveti cat de usor poti sa pierzi totul in viata. E dramatic sa inveti lectia asta si curios; asta nu te inraieste, ci te face mult, mult mai uman." Aparent, munca ei nu are aproape nimic spectaculos. Nici interogatorii cu lampa in ochi, nici asasini prinsi cu catuse de calorifer. Bianca munceste "cerebral". Ca un fel de Sherlock Holmes feminin, doar ca mult mai putin celebru. Primeste un caz de trafic de persoane si incepe sa caute, rotitele din minte i se misca rapid, pune piesa langa piesa, le gandeste, le separa, le analizeaza, intocmai ca la un puzzle. Un puzzle ceva mai urat si mai trist, care mai mereu are si miros de sange. Fiecare foaie din dosarele ei ascunde destine omenesti. Bianca – asa cum, incet-incet, ajungi sa o descifrezi – este, in fond, o romantica delicata. Dar aici a invatat cu greu, asa cum spune chiar ea, sa nu mai creada in bunatatea tuturor oamenilor. De fapt, nu sa nu mai creada, ci sa se indoiasca. Sutele de cazuri pe care le-a audiat, despre care a vorbit si a scris, au facut-o circumspecta – si spune asta cu regret. "Ma simt uneori de parca am trait deja vreo 70 de ani." Ascultand marturisirile atator femei, povestile lor, justificarile si regretele, vazand tragedii greu de imaginat, grotesti, absurde, cumplite, Bianca se intreaba deseori cata dreptate este pe lumea asta. Poate se ingrozeste, poate se cutremura si poate ca in sufletul ei incearca sa-i inteleaga si pe unii, si pe altii. Nimic insa din aceasta lupta interioara nu iese in afara. Si poate ca asta e partea cea mai grea a muncii ei.

Sa ia totul de la capat a doua zi: zbaterile, cautarile, justificarile, intelegerea… Mai tarziu, in micul ei birou, in fata unei cesti cu cafea, arata exact ca ceea ce este: o optimista simpatica si nonconformista. Poarta des costum, fiindca ii subliniaza feminitatea. Poarta si fuste, "chiar scurte", dar mai mereu blugi si tricouri, "fiindca e mai comod". Isi poarta parul scurt si nu prea pune bijuterii. Asa isi pastreaza, zice ea, un aer sexi si intelectual in acelasi timp. Este o perfectionista, da, dar nu este o gospodina adevarata. Dar nu-i nimic, cine trebuie s-o iubeasca o iubeste si asa. "Sa-ti spun ceva: sunt foarte multumita asa cum sunt. Nu-mi doresc sa fiu speciala. Nu vreau un copil genial, trei vile la mare ori un sot star de cinema. Nu mi-ar placea nici sa intoarca lumea capul dupa mine pe strada. Altfel spus, ma simt bine cu mine."

Text Adrian Ciltan; foto: Octav Nitu

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe avantaje.ro

Citeste continuarea pe pagina urmatoare: 1 2 3

Recomandari
Publicitate
ziareonline.ro
Libertatea
CSID
Descopera.ro
Life.ro
Retete
Baby
VIVA!
ELLE
Diva Hair
Sfatul parintilor
TV Mania
Shtiu.ro
Mai multe din