“Faberge” de Bucuresti

“Faberge” de Bucuresti
Uncategorized

Mariana Nitu e o doamna-artist. O mana de femeie, micuta si delicata. Pare aproape normal ca si creatiile ei sa fie la fel. Delicate pana la gingasie.

Daca, intrand in casa Marianei, te-ai astepta sa gasesti o atmosfera linistita, tacuta, ceva intre o sala de curs si o biblioteca de manastire, te-ai insela profund. De cum ii deschizi usa, te intampina un aer de veselie. Ceva ca o vibratie placuta, care alunga orice retinere. Masa mare de sufragerie incarcata de culori si de oua in diferite stadii de finisare e cea care domina incaperea.

Gabriel, nepotul cel mic, baiatul fiicei sale, Alina, un pusti haios, care se arata si el "atins" de pasiunea desenului, n-are prea mult astampar. Intra si iese de zece ori intr-un minut, povesteste despre cine a mai venit la joaca afara, pe strada, in vreme ce o clienta tocmai de prin Coreea, venita sa-si ridice comanda, ciocaneste de zor la usa.

De fapt, rasul pare o caracteristica a familiei, fiindca si Alina, fata Marianei, care a inceput, si ea, de vreun an de zile sa picteze oua-icoana, povesteste de-spre munca ei tot cu zambetul pe buze. Singura care nu pare atinsa de zumzetul din jurul ei este Mariana – Mari, asa cum ii spun toti ai casei.

Ea are coltul de lucru – masa incarcata cu vopsele, cu pensule si cu desenele ei – unde o lasi si o regasesti oricata vreme ar trece. Se concentreaza, zice ea, se inchide in munca, in lumea culorii si a imaginilor cu sfinti si Dumnezeu, intr-un loc tainic, in care zgomotele si agitatia trec pe langa ea fara s-o atinga. "Pentru mine, intelegerea din familie, apropierea de ai mei sunt lucrurile cele mai importante. E primul meu pas spre fericire. Al doilea sunt icoanele.

Cand termin de pictat cate un ou, ma simt atat de linistita, ca si cum as fi intrat intr-o alta lume, mai buna. Nu mai simt nici urma de oboseala, nu ma mai doare spatele, nici mainile, nici ochii, zici ca am inceput lucrul cu doua minute in urma.

Ouale-icoana sunt comanda-te din toate colturile lumii.

N-a vrut sa picteze icoane pe lemn, sticla sau panza. Ar fi insemnat sa-si iroseasca vremea, copiindu-i pe zecile de calugari din manastiri. A vrut sa fie absolut originala, asa ca s-a gandit la tehnica miniaturilor chineze si japoneze, si pentru ca era nevoie de un suport cat mai delicat si mai simbolic, a ales oul.

Banalul ou…
Simbol al creatiei, a carui fragilitate simpla a considerat-o o provocare. Nu s-a gandit la oul incondeiat de Pasti, oul-artizanat, care a si devenit, din nefericire, o marfa aproape exclusiv comerciala, produsa in serie, pentru turisti. A ales oul pictat, oul-icoana. "Era o indrazneala, recunosc. Nu stiam pe nimeni sa mai fi facut asa ceva, asa ca a trebuit sa invat absolut totul singura.

De la tehnica propriu-zisa de golire a oului, la slefuit si astupat porii, la uscare si spalare si pana la iconografia ortodoxa si catolica. Am citit enorm si am inteles ca legea nescrisa a tehnicii icoanelor nu permite abateri de la canoanele acceptate de Biserica, nu permite interpretari. Singurul lucru acceptat este sufletul pe care il pui acolo, amprenta credintei."

Detalii cat un fir de par
Mari lucreaza zilnic cate 10-12 ore, de la sase dimineata pana catre seara, oprindu-se doar ca sa manance ceva la pranz, iar in vremea asta face si cate patru oua-icoane. De curand a inceput sa o ajute si Alina, care, la inceput, nu voia nici sa auda de pictura cu vopsele acrilice, si asta o bucura tare mult, fiindca e cineva care invata tehnica speciala a "picturilor ovale".

Munca grea, migalita, intepenita in scaun, aplecata de spate, peste masuta luminata de o veioza, cu ochii si mainile incordate la maximum, cu grija "de mama" de a nu farama cumva fragila coaja, devenita cu fiecare ora ce trece o opera de arta. De castigat castiga destul de bine, are comenzi tot timpul anului, fiindca "icoanele ei ovoidale" devin mai intotdeauna cadouri deosebite, speciale.

Oricum, abia de poate face fata ritmului comenzilor. Cel mai adesea trebuie sa le programeze, fiindca cele mai multe vin din strainatate – din Elvetia, Franta, Germania, Japonia, chiar si de prin Australia -, de la ambasadori si oameni de cultura.





Ceea ce reuseste Mariana pe suprafata de cativa centimetri patrati este o imbinare dificila intre desen, grafica, pictura si tehnica coloristica. Aici important este detaliul. Expresia ochilor, genele, unghiile unui copil, desenul de pe dosul unui potir, nervurile unei frunze, nuanta irisului, literele chirilice… Zeci, apoi sute si iarasi sute de amanunte, reduse la dimensiunile unui ac sau ale firului de par si repetate pe coaja unui alt ou. Mai mic sau mai mare.

Cele mai greu de lucrat sunt "ouale cu broderie".

De gaina sau de gasca, sau chiar pe coaja unui miniou, unul de prepelita. "Mai sunt multe alte dificultati. Unele la care nici nu te gandesti pana ce nu te lovesti de ele. Gandeste-te ca nu pictezi pe o suprafata dreapta. Suprafata curba a oului nu este o sectiune dintr-o sfera. Ar fi mai simplu sa pictezi pe o minge sau pe o bila.

La un ou, asa cum este el, tuguiat, mai rotund intr-o parte si mai putin in alta, imperfect si inegal, apar deformari ale chipului sau ale scenei reprezentate. Alungiri ciudate, aplatizari, lipsa de adancime si diferente de proportie, de te trezesti ca un ochi ajunge mai mare decat mana. Daca nu tii seama de asta, deformarile de perspectiva ar distruge orice imagine.

De aceea, nu vei putea face niciodata o pictura pe un ou cu un sablon, cu o copie la scara. Formele curbe sunt infinit mai dificil de stapanit. Nu se poate picta si desena absolut in nici un alt fel decat cu mana libera. Aici, doar imaginatia, ochiul si talentul tin loc de sablon". De aceea, fiecare astfel de icoana ovoidala pictata de Mari este un unicat. Nu vei gasi niciodata doua la fel.

La fel cum nu vei afla asemanari intre "ouale cu broderie", cele acoperite cu gaurele minuscule, ca o horbota de dantela, asternuta dupa desene ciudate, ca niste mici Fabergé-uri de culoare in relief si aur.

Ori intre "ouale jumatati", pictate si pe interior si pe exterior si unde imaginea dinlauntrul oului este curbata exact invers, pe dos, dupa o tehnica uimitoare. "Eu n-am avut un maestru, n-am facut scoala de arta. Am invatat singura, cu ajutorul cartilor si al Celui de Sus. Asa am invatat si tehnicile de amestecare a culorilor, si ce fel de nuante acrilice sa folosesc, fiindca ele sunt mai bune, dar se usuca mai rapid si trebuie lucrate mai repede.

Cum se goleste un ou cu aer suflat prin seringa si de ce trebuie curbat acul seringii, cat trebuie sa le lasi la uscat, apoi de ce nu sunt bune pensule cu par de porc si se folosesc numai pensulele scumpe, cele din par de coada de veverita, pensule care nici nu se fabrica in Romania, sau cum se intinde foita de aur pe detalii si pe spatele oului.

Multe dintre acestea nu sunt scrise nicaieri si mi-au trebuit saptamani de chinuiala si chiar si niste lacrimi ca sa le aflu singura, gresind, repetand si iarasi gresind si iar luand-o de la capat. Asta e, ce sa-ti mai spun?", surade frumos Mari, ridicand mainile intr-un gest cuminte si sfios, de copil mare. Asta este, intr-adevar, viata unei femei transcrisa delicat pe coaja fragila a unui ou…

Text:Adrian Ciltan; foto: Octav Nitu

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe avantaje.ro

Citeste continuarea pe pagina urmatoare: 1 2

Recomandari
Libertatea
Publicitate
Huff
VIVA!
Retete
Baby
Sfatul parintilor
Mai multe din