Ela Crăciun: „Lumea are impresia că doar ne coafăm, ne machiem, ne îmbrăcăm drăguț şi ne plimbăm prin faţa camerei”

Ela Crăciun are o frumusețe nepământeană. E ceva cu ea, nu-mi dau seama ce, dar reușește fără niciun efort să te facă să te simți în largul tău. Și dacă nici ăsta nu este apanajul zânelor… păi atunci nu știu care ar mai fi! Dar Ela Crăciun, categoric, are știința magiei cuvintelor, a zâmbetului tainic, știe a ticlui sfaturi pentru mămici și gătește, ca în povești, mâncăruri dichisite.

Interviu realizat de Florentina Mușat

Ela, tu pari desprinsă dintr-un basm… mă gândesc că dacă vreau să arăt cuiva ce înseamnă și cum arată o persoană ZEN, te indic pe tine. Ești prima alegere! Liniștea ta interioară e aproape palpabilă, așa ai fost mereu?
Sună minunat să fiu considerată aşa cum spui tu, ca o prezenţă desprinsă dintr-un basm şi cred că nouă, femeilor, în general ne-ar plăcea să fim considerate aşa. M-a surprins plăcut această perspectivă a ta. Să ştii că mereu am fost o persoană pozitivă şi de aici cred eu că vine şi zenul' meu. Atât în liceu, cât şi în şcoala generală eram admirată pentru zâmbetul meu, pentru râsul meu, pentru felul în care eram eu ca persoană. Eu şi când sunt supărată aleg să zâmbesc, pentru că mi se pare că zâmbetul îţi schimbă starea de spirit şi te ajută să te gândeşti la lucrurile pe care le poţi face, astfel încât să schimbi situaţia care te supără. Să nu crezi acum că toată viaţa mea, de dimineaţa până seara, şapte zile din şapte, sunt întotdeauna zen. Nu! Am şi eu momente în care mă supăr, în care poate nu îmi ies lucrurile aşa cum îmi doresc, însă întotdeauna aleg să mă concentrez pe cum pot rezolva acea problemă şi cum o pot face să funcţioneze în favoarea mea. Pentru ca liniştea interioară pe care o menţionezi tu să fie aproape palpabilă, cred te poţi educa să fii aşa, chiar dacă nu te-ai născut o persoană calmă şi nu ai avut parte de cele mai bune exemple, te poţi educa mereu. Nu este uşor să ajungi o persoană zen, însă nici imposibil nu este. Atunci când vorbesc chiar şi celor din comunitatea mea despre anumite subiecte mai importante, unele chiar dureroase sau grave, foarte mulţi oameni îmi scriu că îi ajută, de fapt, calmul şi căldura mea. Este ceea ce îi linişteşte şi îi face să aibă mai multă încredere în ei.

În liceu, majoritatea fetelor visează cariere strălucite, succes și popularitate, garderobe înțesate de haine frumoase și un iubit, star de cinema. Știu că atunci, în liceu, tu învățai să gătești după Sanda Marin, nu?
Da, cred că fetele de acum visează la ce spui tu… Pe vremea mea nu era chiar aşa, dar să ştii că de popularitate am avut parte încă din şcoala generală. Am fost printre cele mai populare fete din generaţia mea. La capitolul garderobă înţesată de haine frumoase nu stăteam foarte bine, pentru că acum mulţi ani, nici dacă îţi doreai nu prea găseai haine, aşa cum o poţi face acum. Am avut şi iubiţi. Nu pot spune că am avut neapărat noroc la capitolul dragoste la vremea aceea, însă nu mă plâng. Un star de cinema nu mi-am dorit niciodată. În schimb, gătitul a ocupat tot timpul un loc special în viaţa mea. Chiar dacă nu mai ştiu exact dacă era vorba despre Sanda Marin, ceea ce ţin minte este că eu cu siguranţă găseam cărţile mamei mele de gătit prin casă. Asta a fost pentru mine o pasiune, poate şi pentru că am văzut la mama cu câtă iubire şi fericire pregătea ea mese peste mese pentru prieteni. Cumva, cred că am luat de la ea lucrul acesta. Şi acum mama pregăteşte de sărbători cele mai încărcate mese. Stă şi găteşte ore întregi în bucătărie. Mie însă îmi făcea plăcere ca în liceu să îmi pot invita prietenii în vizită şi să le gătesc ceva. Acum nu te gândi că făceam chestii super sofisticate. Îmi aduc aminte că am făcut pentru prima dată găluşti cu prune, deşi se spune că prima dată nu îţi ies, mie îmi ieşeau şi erau delicioase. Îmi plăcea să am prieteni, să fiu înconjurată de oameni şi cred că de fapt asta conta pentru mine mai mult decât cariera, popularitatea, garderoba sau iubiţii. Într-adevăr, acestea cred că sunt valorile actuale reprezentative pentru majori-tatea fetelor de acum, însă pentru mine valorile erau puţin diferite la acea vreme.

Ela Crăciun: “poţi avea un ten ca al meu, însă şi aici trebuie să munceşti pentru a obţine asta”

… și uite acum cine are haine frumoase, un soț, să-l pui în ramă, o familie reușită popularitate și succes. Ești exemplul care confirmă regula pașilor curați către împlinirea visurilor. Sau… cumva visai o altă carieră?
Să ştii că îi mulţumesc lui Dumnezeu şi Universului în fiecare zi pentru toate lucrurile minunate de care am parte în viaţa mea. Sunt extrem de recunoscătoare pentru soţul meu, pentru familia mea, popularitatea şi succesul meu. Toate au fost dobândite cu multă muncă, poate mai multă muncă decât alţii, însă nu regret nimic, pentru că din fiecare experienţă am avut ceva de învăţat şi pot spune că sunt exemplul care confirmă regula paşilor curaţi pentru împlinirea visurilor. Atunci când îţi doreşti ceva trebuie să lupţi pentru ceea ce vrei şi trebuie să te focusezi, să îţi faci paşii exacţi pe care trebuie să îi urci pentru a ajunge acolo unde vrei. Atunci când munceşti, când te dăruieşti scopului tău, nu are cum să nu îţi iasă. Întotdeauna mi-am dorit, cumva în secret, o carieră în televiziune. Nu am avut curajul să lupt pentru această dorinţă încă de la început. Am terminat ASE-ul, Facultatea de Comerţ, apoi am făcut un Master în Dreptul Afacerilor, însă uite că naşul lui Alex, Vlad Ionescu a avut el aşa un fler şi m-a îndreptat către televiziune. Apoi au urmat foarte mulţi ani de sacrificiu, pentru a reuşi să demonstrez, să mă afirm şi să îmi câştig locul pe care îl ocup acum. Dacă nu aş fi făcut asta, nu ştiu ce aş fi făcut, însă cu siguranţă o carieră în domeniul medical chiar mă atrăgea. La un moment dat îmi doream să fac o a doua facultate, respectiv Facultatea de Medicină, alături de sora mea. Nu am mai avut curaj, iar dacă nu aş fi ceea ce sunt astăzi, probabil că aş fi ajuns medic. Vestea bună este că totuşi am un medic în familie…

Este ceva ce nu ți-am spus… În secret îți admir tenul. Nu cred să fi văzut un ten mai curat și o mină a feței mai liniștită ca a ta. Întrebarea firească e: cum arată mama ta? Ca să știm, noi celelalte, cum ne situăm și la ce să ne așteptăm…
Ha, ha, ha! Mama mea arată minunat. Are gene bune. Nu ştiu dacă o moştenesc eu, pentru că semăn mai mult cu tata, însă ceea ce pot să spun este că de tenul meu şi de tot ceea ce înseamnă faţa mea se ocupă sora mea. Aşa cum îţi spuneam, ea este medic, este mai exact medic chirurg. Acum face o a doua specializare, cea de chirurgie plastică. Bineînţeles că poţi avea un ten ca al meu, însă şi aici trebuie să munceşti pentru a obţine asta. Dacă vrei, o întrebăm pe sora mea exact care este secretul tenului meu şi ea va avea cu siguranţă toate răspunsurile la acest capitol.

După cele două cărți dedicate odiseei sarcinii, înainte și după, firesc ar fi să te îndrepți către zona preadolescenței. Acum începe furtuna, vin mofturile, brusc, nu vei mai avea interlocutor în fiul tău. Începe răzvrătirea. Ești pregătită?
După cele două cărţi, „9 luni fără griji' şi „12 luni fără griji', care deja se află la cel de-al treilea tiraj, urmează a treia şi a patra carte, la care muncesc concomitent, în momentul de faţă. Până la zona adolescenţei să ştii că ne mai luptăm încă zilnic aproape cu mofturile copiilor. Noi, ca părinţi, vrem să ştim că le punem în farfurie toţi nutrienţii de care au nevoie, doar că mofturile vin ca o barieră şi îi auzim cum spun mereu „nu, eu nu vreau asta'. Atunci mămicile sunt nevoite să petreacă ore în şir în bucătărie, iar eu prin cartea pe care o pregătesc acum de lansare „Mese fără griji – 101 rețete ușoare pentru diversificare și copii mofturoşi', bineînţeles că aduc și răspunsuri şi sfaturi de la specialişti. Vreau să le arăt mămicilor că putem reinterpreta reţete, putem să facem chiar şi paste, iar dacă ştim ce ingredient să adăugăm în aşa fel încât să devină sănătoase, cu atât mai bine, putem să le oferim copiilor paste în continuare. În acelaşi timp, nici nu vreau să ne petrecem jumătate de zi în bucătărie, pentru că nu mai avem timpul acesta. Apoi, sper ca la finalul lunii aprilie, atunci când Alex va face 16 ani, să lansez şi cea de-a patra carte. La ultimele două cărţi am lucrat în paralel şi este o muncă extraordinar de mare, pe care sinceră să fiu, nu aş fi putut să o fac fără ajutorul echipei mele. Este despre adolescenţi, o zonă cu care eu mă confrunt de doi ani şi ceva. Alex este un copil foarte cuminte, însă tot are şi el crize de adolescent şi de foarte multe ori m-am simţit „părăsită în mijlocul deşertului, ca să zic aşa, şi mă întrebam „Care este cel mai bun lucru pe care aş putea să îl fac acum pentru copilul meu?' Evident că şi eu, ca părinte, greşesc, mai iau decizii pripite pe care ulterior ajung să le regret. Atunci trebuie să învăţ şi pentru asta am cerut ajutorul specialiştilor, psihologilor şi am încercat să înțeleg ce se petrece în creierul de adolescent. Îmi dau seama că sunt mii, zeci de mii de părinţi, care au aceleaşi întrebări ca mine. Sper ca prin această a patra carte să reuşesc ceea ce am realizat şi cu primele două, respectiv să aduc linişte în viaţa părinților, pentru că de fapt despre asta este vorba. Despre a avea instrumentele necesare fiecărei situaţii din viaţa noastră de părinţi.

Ce faci tu când ți-e greu? De unde îți iei puterea? Ți s-a întâmplat să fii copleșită?
Mi se întâmplă de multe ori să fiu copleşită, să îmi fie greu şi să mă confrunt cu situaţii pentru care într-o primă fază nu văd o rezolvare. Mă plâng puţin, pentru că este nevoie uneori şi de lucrul acesta, iar apoi mă adun şi încerc să găsesc rezolvarea, să mă focusez pe ceea ce am de făcut. Nu rămân foarte mult în partea de supărare, pentru că nu mă ajută cu absolut nimic. Îmi aduc aminte de un filmuleţ văzut pe Youtube în legătură cu o problemă pe care o ai şi în care erai întrebat dacă poţi face totuşi ceva pentru situaţia respectivă. Dacă răspunsul este da, atunci nu mai trebuie să te îngrijorezi. Dacă nu poţi face nimic pentru a rezolva lucrul respectiv, atunci soluţia este tot să nu te îngrijorezi, pentru că nu ajută la nimic. Mă gândesc mereu la asta şi încerc să găsesc o rezolvare pentru ceea ce nu îmi iese. Bineînţeles că mă simt copleşită şi că am frici. Mi se pare că frica este o piedică majoră, care ne opreşte de la îndeplinirea unui vis. Un exercițiu pe care îmi place să îl fac este să îmi pun pe hârtie un back-up plan. Ce s-ar întâmpla dacă nu îmi iese X lucru. Atunci îmi dau seama că toate lucrurile au o rezolvare şi dacă nu este să iasă cum mi-am dorit, înseamnă că nu este să fie aşa. Să ştii că de foarte multe ori, chiar şi atunci când mă simt copleşită şi am un dubiu, mă rog şi ştiu sigur că Dumnezeu mă va ghida acolo unde îmi este bine să fiu.

Există o anumită presiune atunci când ești mereu în vizorul publicului, cu emisiunea TV, blogul, vlogul, You-Tube-ul, evenimentele, filmările, Instagramul… și pot să continui dacă vrei. Nu e năucitor de mult?
Cred că te obişnuieşti cu această presiune şi până la urmă este un job pe care îl faci cu plăcere, iar atunci când faci ceea ce îţi doreşti cu dăruire şi cu bucurie nu simţi că munceşti şi, implicit, nu resimţi nici presiunea. Atunci când nu ai încredere în tine, în forţele proprii, atunci cred că apare presiunea de fapt. Îţi dai seama că după peste 15 ani de media nu mai este o presiune atât de mare pentru mine, însă din punctul meu de vedere, presiunea este asupra informaţiei pe care o dau mai departe, pentru că ştiu sigur că pot influenţa vieţi, pot influenţa familii, pot influenţa oameni şi atunci trebuie să am grijă asupra informaţiei pe care o transmit.

Acum câțiva ani, nici nu mai știu exact câți, aproape toată lumea care avea un laptop, un PC și acces la internet considera că are ceva de spus. Și astfel apăruseră un număr incredibil de bloguri. Între timp… situația s-a calmat. De ce crezi că au renunțat mulți dintre ei?
Nu am idee de ce au renunţat. Fiecare cu siguranţă a avut motivele lui. Este foarte multă feerie în jurul acestui domeniu de activitate. Toată lumea are impresia că doar ne coafăm, ne machiem şi ne îmbrăcăm drăguț ca să ne plimbăm prin faţa camerei. Nu este chiar aşa. Ajungi să nu mai vezi lucrurile acestea ca fiind atât de fancy. Până la urmă este un job. Este foarte greu atunci când ies de exemplu cu prietenii în oraş. S-au obişnuit cu mine din fericire. Nu se atinge nimeni de mâncare, până când nu o pozez sau atunci când mergem în vacanţe şi eu sunt cu telefonul în mână pentru a surprinde cele mai frumoase cadre pentru comunitatea mea. Nu este simplu să ai o viaţă în faţa publicului şi să le arăţi şi bune, şi rele, până la urmă să te arăţi aşa cum eşti tu. Este destul de obositor şi dacă în cazul unui job normal ai parte de weekenduri libere, noi suntem activi şi în vacanțe, şi în fiecare zi a săptămânii. Ajungi la un moment dat să oboseşti.

Dacă nu ai fi făcut ce faci acum, ce drum ar fi luat viața ta?
Cine poate şti? Pot doar să îmi imaginez şi să mă gândesc că mi-ar fi plăcut să fiu doctor, însă tot în jurul copiilor aş fi ales să fac asta, pentru că tot ceea ce fac, tot ceea ce întreprind este în jurul copiilor. Am eu o sensibilitate la acest capitol. Nu ştiu ce aş fi făcut, însă ştiu ce vreau să fac în viitor. Una dintre marile mele dorinţe este să fac un orfelinat pentru copii. Nu ştiu dacă va fi să fie pentru mine şi dacă pot să fac lucrul acesta. Cu siguranţă ştiu însă că Universul şi Dumnezeu îmi vor arăta calea prin care pot materializa acest vis.

Dacă ai putea să te întorci în trecut să repari ceva, să ștergi ceva, să faci lucruri altfel… ce anume ai schimba?
Cred că dacă aş putea să întorc timpul înapoi, m-aş bucura mai mult de momen-tele din prezent, de micile reuşite. Întotdeauna am spus „o să am timp, acum trebuie să muncesc, trebuie să fac asta. O să am timp mai târziu să mă şi bucur. Mă văd acum, în prag de 40 de ani, şi îmi dau seama cât de mult au crescut copiii, cu un băiat de 16 ani şi o fată de 10 ani, noroc cu Nicho, pentru că încă ne mai bucurăm de el în perioada asta de copil mic. Nu aş mai spune „o să am timp'. M-aş bucura mai mult, aş trăi mai mult şi nu aş mai alerga. Am alergat de foarte multe ori să ating un obiectiv şi după ce triumfam, nu stăteam şi eu pe treapta aceea să mă bucur de reuşita mea. Puneam alt obiectiv şi o luam din nou de la capăt.

Cine e cea mai bună prietenă a ta? Spune-i ceva aici… în Avantaje.
Cea mai bună prietenă a mea este sora mea. Este cu patru ani mai mică decât mine, însă eu cu siguranţă nici nu îmi imaginez viaţa fără o soră, viaţa fără ea. În acest moment este în prag de a-şi deschide o clinică estetică. Ştiu câte emoţii are, câte nopţi nedormite şi mai ştiu şi că este o presiune foarte mare asupra ei în acest moment, însă ceea ce vreau să îi transmit este că ea e deosebită. Este foarte dedicată, trebuie să aibă încredere în ea şi în ceea ce ştie să facă, în talentul ei. Este foarte talentată la ceea ce face şi nu o laud pentru că este sora mea, însă chiar aşa este. Sunt sigură că într-un timp foarte scurt, cu talentul ei de doctor şi cu felul ei de a vedea femeia, va ajunge pe culmile succesului. Îi voi fi alături în această călătorie a ei şi la bine, şi la rău. Sunt sigură că va avea parte numai de bine şi că va avea foarte mult succes. Îi mulţumesc din suflet că a făcut alături de mine toate nebuniile şi că am pus-o în multe situaţii în care nu şi-ar fi dorit să se afle, însă pentru mine a acceptat să facă asta. Să ştii, Ana, că aceste situaţii nu se vor sfârşi, iar tu cu siguranţă va trebui să fii alături de mine…

Foto: Elena Corbu

Citeste și:

Dr. Ioana Berciu, nutriționist: Eu sunt adepta postului intermitent și adepta fastingului, în general'

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe avantaje.ro
Urmărește-ne pe Google News
Recomandari
substantial.ro
Publicitate
CSID
Descopera.ro
Unica.ro
Retete
Baby
Life.ro
Doctorul Zilei
VIVA!
ELLE
Diva Hair
Sfatul medicului
Sfatul parintilor
TV Mania
Shtiu.ro
Trending news
Mai multe din Interviurile Avantaje