Echipa care vrea sa schimbe un oras

Echipa care vrea sa schimbe un oras
Uncategorized

In Turda, voluntariatul e o stare de spirit care se deprinde inca din adolescenta si dureaza o viata intreaga. O poveste adevarata despre daruirea, inspiratia si pasiunea care nu tin cont de varsta.


Sunt o mana de fete si multi spun ca sunt “o exceptie frumoasa” – Nicoleta, Marta, Adina, Corina, Madalina sunt niste fete absolut obisnuite si, marturisesc, povestea lor nu parea prin nimic deosebita. Pana cand au inceput sa vorbeasca.

Sa imi spuna despre proiectele lor. Despre ideile si visurile lor, gandite sa reinvie un oras intreg. Si atunci “fetele din Turda” au devenit un subiect.

Undeva in imaginatia mea, o fundatie, un “Centru pentru Democratie” sunau ca un fel de club select. Un loc unde nu te duci in tricou si cu tigara in mana, nu fosnesti pungute cu alune, te inclini protocolar la toata lumea, nu intinzi mana primul, nu te bati pe umar nici cu fratele tau, spui, binecrescut, “incantat sa va cunosc” si “dumneavoastra” si ai voie sa zambesti de cel mult doua ori in cinci ore.

Iar cei care lucreaza aici sunt, neaparat, niste barbati distinsi, cu parul alb sau, in cel mai rau caz, grizonat, au camasi albe, apretate, sacouri incheiate la toti nasturii si umbla incet si meditativi.

In loc de asta, la primul drum la Turda si la sediul “Fundatiei Familiei Ratiu” – familia care si-a facut un scop din a face cunoscut numele orasului in tot restul Europei – ceea ce te izbeste este amestecul uluitor dintre aerul conservator, de club ultraselect, si cel modernist, ca de film stiintific.

O echipa ca o familie
Calculatoare si imprimante, mult lemn natur, lemn mirosind a stejar si a padure umbroasa, scari spiralate ticluite la fel, lemn greu peste lemn greu, antichitati, piese delicate, cum nu se mai fac astazi, apoi desene, multe desene, schite, monitoare sclipind in zeci de culori, pereti imbracati in diplome si fise de planificare, scheme complicate si colorate, in zig-zaguri imposibil de urmarit, paduri de cifre – fiecare insemnand altceva, jos, la parter, masa uriasa de lemn si clopotul de deasupra ei, la care doar Monica are voie sa sune, vestind ora de masa, tablouri de colectie si tacamuri cu blazon raspandite peste tot, colivia uriasa cu papagalul Pamelei, care a implinit 20 de ani “si uneori vorbeste cam urat”, fotolii comode, tapitate cu piele si stofa, croite de maini de mesteri uitati de mult, amestecate cu scaune ergonomice, moderne, numai nichel si plus, risipite prin tot locul, si cu leaganul adevarat, de relaxare, suspendat fix in mijlocul incaperii.

Pare ca pe aici a trecut un Dali care si-a depasit vremea. Dinauntru se aude rasul celor trei fete. Un ras sanatos, rotund si plin de viata. Vocea subtire a Adinei. Amestecata cu ceea ce spune Mada, adica Madalina, sunetul puternic al vocii Corinei apoi, abia auzite, cuvintele de o timiditate ascunsa ale Nicoletei, suprapuse cu rasul de neconfundat al Martei, cea pe care toata echipa o striga “sefa”, asta poate de cand cu recordul la “impletit funii de ceapa”, omologat si stampilat cu diploma si certificate in Cartea Recordurilor, si care a fost ideea ei.

In ciuda aparentelor, ceea ce fac ele aici – ele si cei vreo suta si ceva de voluntari care pun umarul la proiectele Fundatiei – nu-i deloc o joaca. Dedesubtul optimismului lor, aproape contagios atunci cand dai cu ochii de ele, se simte o seriozitate profunda, o cumintenie durabila, din aceea ardeleneasca si aproape scolareasca, care are un farmec deosebit.

Proiecte pentru o comunitate
Corina Sipos, fata subtire si cu ochi visatori, cea pe care o intalnesti tot timpul in mijlocul “evenimentelor”, este “fabrica de proiecte” a grupului, iar Pamela Ratiu este cea care tine in mana, de fapt, toata echipa.

O echipa fantastica, clocotind de proiecte serioase, care mai de care mai interesante si mai deosebite. Proiecte pentru tot “restul lumii”. De fapt, ideile lor, ale tuturor, trebuie sa contina o mare doza de inteligenta si destul pragmatism, sa starneasca interesul, sa lege legaturi si sa inglobeze cunostinte la care in prima secunda nici nu te-ai gandi.

Idei despre cum sa adune oamenii de pe raza unui judet intreg la singurul festival agricol autentic din tara, "Turdafest” ("cel mai agrar festival”), despre puterea de a lupta impreuna contra traficului de fiinte umane si de a-i ajuta pe cei aflati in suferinta, despre bursele acordate pentru studii ori despre o piesa de teatru jucata in decorul unor catacombe, despre cel mai trasnit concurs de Pasti, cel in care copii "vaneaza” peste 2.000 oua colorate, despre de mult uitata "scoala de duminica” si expozitiile-licitatii cu icoane si vitralii, despre revalorificarea potentialului turistic al zonei, al Cheilor Turzii, a puterii marilor sarbatori crestine, despre Craciunul pentru copii, "Targul de cai” si biblioteca, Centrul de turism, "Casa satului” ori "Portile democratiei”.

Planuri gandite pentru multi altii, pentru un oras intreg, la care "fetele din Turda” cauta solutii concrete. Neasteptat nu?

Idealuri puse in aplicare
Cum la fel de neasteptata a fost si imaginea directoarelor de programe. A Martei Pozsonyi si a Corinei, a Brandusei Faur si a Nicoletei Bucur, sefa celor 130 de voluntari, ori chiar a Pamelei Ratiu. Ma asteptam sa fie vorba de niste doamne mult prea serioase… Cand colo, am gasit cateva tinere vesele foc, care n-au o clipa de astampar si care zambesc tot timpul.

Carora le place sa faca "chestii destepte”, la care altii nu se gandisera si se mandresc atunci cand ii depasesc pe baietii din echipa. Extrem de stapane pe ele, ii judeca pe ceilalti dupa gradul de interes pentru ceea ce fac ele acolo si dupa ceea ce razbate la suprafata din sufletele lor. Viseaza insa mult si deseori cu ochii deschisi; pare ca le satisface enorm faptul ca fac, intr-un fel, ceva "interzis” altora si ca descopera puterea si resursele de a-si pune visurile in aplicare. Si ca le place ceea ce fac.

Cand aduc vorba despre proiectele fiecareia, ochii Pamelei devin extrem de seriosi, iar vocea ii devine moale ca o bucata de paine calda: "Uite, sa stii ca, asa cum ne vezi, toa- te am cheltuit o groaza de timp si de energie pentru ca fundatia asta sa devina ceea ce este. Am iubit ideea de a face ceva pentru oras, pentru coltul acesta de Romanie, si ne-am batut pentru ea.

Cu toate am cheltuit suflet, speranta si dragoste. Dragoste de profesie si dragoste de a ajuta comunitatea. Cei care au inteles asta au fost destul de putini. Dar sprijinul lor a contat enorm. Iar pentru Turda si chiar pentru restul ONG-urilor, cred ca fetele acestea si voluntarii nostri, reusitele noastre sunt o sansa.

O sansa pe care o ofera Romaniei democratia si lumea libera. Nu crezi?”, intreaba Pamela in engleza ei curgatoare si zambeste frumos, ca sa ne aduca aminte de vremea in care era casatorita cu celebrul cantaret grec Demis Roussos si cand era tinta paparazzilor din toata lumea.

130 de voluntari
Pentru ce fac aici, la Fundatia Ratiu, "fetele doamnei Pamela” nu stiu daca exista un nume specific. Ele au invatat totul prin simpla putere a mintii si prin dorinta lor extraordinara de a da viata ideilor frumoase, pentru viitorul unui oras intreg. Si prin inca ceva, poate printr-un ceva special. O putere innascuta a creatiei, a imaginatiei, pe care putine au rabdarea sa o duca pana la capat. "Chiar, cand va vin ideile, fetelor?”. "Noaptea, ca e mai liniste”, spun toate. Atunci dau ele frau liber inspiratiei. Apoi, dimineata, in jurul mesei de lucru de jos, din bucatarie, au loc adevarate consilii ale echipei, unde fiecare spune ce crede.

Dupa aceea, proiectul ia forma pe o foaie de hartie, pe trei, pe zece, pe cincizeci de foi, se fac liste, tematici, machete, se cauta voluntari, sponsorizari, autorizatii, invitati, se cer materiale in stanga si in dreapta, pentru ca, in final, gandul cuiva de a face un concurs sau o expozitie, ori o piesa de teatru, sau chiar un obiect concret de metal, ori de plastic sa prinda viata. Un obiect care pentru ei toti valoreaza enorm.

Fiindca, imi explica ele serioase, in sufletul lor, fiecare proiect este, intr-un fel, ca un prim pas al creatiei, iar dupa ce se incheie si mai traieste doar in amintiri si in fotografii, fetele au uneori lacrimi in ochi. "De ce? Habar n-am”, spune Adina Ratiu (simpla coincidenta de nume!), "dar asa simtim noi. Ca o parere de rau, ca o despartire de o ruda sau de cineva tare, tare drag. Poate ca asa trebuie sa fie, ce zici?”

Ce sa zic? Ridic din umeri a uimire. Asa cum am ridicat si cu cateva ore inainte, cand Marta imi explica, extrem de serioasa, cum e sa vopsesti 2.000 de oua pentru Pasti fara sa spargi nici unul. Chiar, dumneavoastra stiti cum se face o impletitura de ceapa rosie in patru, pe buchete de cate sase?

Text: Adrian Caltan; Foto: Octav Nitu

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe avantaje.ro

Citeste continuarea pe pagina urmatoare: 1 2

Recomandari
Libertatea
Shtiu.ro
Publicitate
Huff
VIVA!
Retete
Baby
TV Mania
Sfatul parintilor
Mai multe din