Dr. Gabriel Viișoreanu: “Eu n-am putut să stau în secția de onco-pediatrie, mi s-au părut destul de greu de suportat….”

Îşi iubeşte profesia cu pasiune. Cu patimă. Trudeşte de ani în şir, deschide drumuri cu neînfricarea unui explorator şi îndrăzneşte acolo unde mulţi nu credeau că se poate. Şi mai mult decât atât, salvează vieţi, schimbă destine, redă speranță. Vindecă.

Chirurgia oncologică mamară este o muncă pe care o duci la capăt numai cu vocație. Rămâi acolo doar din vocație și din dorinţa de a face ceva pentru cei din jurul tău. Aşa şi doctorul Cristian Gabriel Viișoreanu, omul în halat alb care de ani de zile salvează cu tenacitate vieţi, uneori dincolo de limita posibilului. Aerul său liniştit, sobru, parcă puţin încrâncenat de viaţa asta parşivă, nu te lasă să bănuieşti urieşenia sufletească din spatele privirilor lui. Cantitatea imensă de dragoste, de grijă şi de compasiune pentru pacientele sale încercate de atingerea celei mai cumplite boli din câte se știu și cărora le sacrifică timpul, nervii, trăirile şi pregătirea sa medicală. Şi, de multe ori, câştigurile sale. Oamenii spun că peste destinul său Dumnezeu a presărat har. În sala de operaţii pare un pianist teribil cu fiecare gest controlat milimetric, performând o partitură dificilă, dincolo de limite. Pentru sutele de femei cărora le-a oferit şansa la a doua viaţă, el este un creator de miracole.

Domnule doctor de unde vine numele acesta de familie, Viișoreanu? Sună a nume de boieri din vechime, a descălecători de țară, a aristocrație… Presimt ceva misterios aici?
Cred că este mai degrabă trist decât misterios. E o poveste de viață demnă de un roman pe alocuri tragic. Tatăl meu provine, probabil, dintr-o familie mai specială de aici din sud, din boieri munteni. În cel de-al Doilea Război Mondial, părinții lui, deci bunicii mei, au fost luați de legionari și uciși. Tata a ajuns la orfelinat și a pierdut legătura cu rudele rămase în viață. Mai târziu, adult fiind, când a încercat să caute informații despre părinții lui, i-a fost blocat accesul la informații. Probabil că numele acesta misterios de care amintiți chiar ascunde ceva, iar tata, ca moștenitor, nu trebuia să afle. Tatăl meu a fost și este un om simplu, dar de toată isprava și cu frică de Dumnezeu. A muncit toată viața pentru familie. Lăsând la o parte numele de Viișoreanu aș vrea să amintesc și de originea mamei mele. Bunicii mei, singurii de altfel, au fost oameni deosebiți: bunicul a luptat în război, pe front, iar bunica mea a fost moașa satului, o femeie respectată, deșteaptă, care știa să identifice și să urmărească semnele bolilor. Recunoștea când era depășită de situație, iar asta mi se pare un lucru remarcabil. Astăzi, așa ceva este inacceptabil, nimeni nu mai recunoaște când nu știe… Din punctul meu de vedere este extrem de lăudabil să știi să-ți recunoști limitele profesionale. Este, dacă vreți, un melanj între tăria de caracter și smerenie.

Oncologia este, poate, cea mai dură specialitate medicală. Cum se împacă blândețea unui caracter elegant, rezervat, cu deciziile reci, aproape crude, milimetrice, ale chirurgiei oncologice?
Din punctul meu de vedere, oncologia cea mai dură este cea pediatrică. Eu n-am putut să stau în secția de onco-pediatrie, am participat la câteva intervenții la copii și mi s-au părut destul de greu de suportat. Eu sunt un om foarte empatic și în astfel de situații îmi pun întrebări: De ce? Cum e posibil? Cu ce-au greșit? Unde le e copilăria? Au apucat să se joace cu jucării? Iar ei testează chimioterapie.

Dar cine întreabă DE CE? Medicul sau omul Viișoreanu?
La mine nu e nicio diferență. Mă întreb pe mine, îl întreb pe Dumnezeu, am căutat în cărți, am întrebat profesorii… Se pare că oncogeneza începe încă din viața embrionară. Și atunci se explică de ce tumorile apar atât de repede fără să fie vorba de o expunere la factori de risc, radiații, substanțe chimice.

Domnule doctor, ce vă visați în copilărie, ce voiați să deveniți? Ați avut apoi vreun moment în care ați regretat că ați ales această carieră?
Îmi plăceau foarte mult avioanele, construiam un avion din te miri ce… Sigur, nu zburau chiar toate, dar am bifat câteva succese. Pe vremea aceea nu prea aveai din ce să construiești un avion, așa că mai dispăreau lucruri de prin casă. Evident, pe atunci mă vedeam pilot. După ce a trecut copilăria am uitat ce-mi doream…

Ce a determinat alegerea specialității? Există o poveste în spatele acestei alegeri?
Cred foarte mult în destin. Este și o vorbă: așa mi-a fost soarta. În liceu am început să mă gândesc serios la profesiile care mă atrăgeau. Am încercat la stomatologie de câteva ori, până când, evident, mi-am dat seama că nu acolo e drumul meu, am dat la Medicină Generală și-am intrat. Destinul!

Ce aduce postura de medic de elită: bani, faimă, cunoștințe, prieteni, dușmani…? Succesul schimbă oamenii?
Eu cred că oamenii schimbă oamenii. Atitudinea și comportamentul unor oameni pot genera schimbări sufletești majore, deopotrivă în bine sau rău. Eu nu mă gândesc la succes sau la bani niciodată. Să mă schimbe, nici vorbă. Întâlnesc tot mai des în ultimul timp persoane care au impresia că pot cumpăra totul. Faimă? Se mai întâmplă să mă recunoască câte o doamnă prin magazine sau pe stradă, ne luăm brațe, schimbăm urări de sănătate și mergem mai departe. Cu Dumnezeu înainte…

Chirurgul Viișoreanu se consideră un nonconformist sau un cerebral augmentat de inteligență?
Cerebral, cu siguranță. Dar sunt ancorat în realitatea imediată, accept noutățile, caut și verific ultimele studii, caut oameni care să preia și să ducă mai departe valorile în care cred; nonconformist, nu prea sunt. Profesional, respect tehnicile medicale care m-au format, dar eu am trecut la alt nivel.

Notorietatea unui chirurg oncolog se câștigă cu muncă enormă. Ce este mai dificil: de câștigat sau de menținut?
Amândouă se întrețin foarte greu, trebuie să ții ritmul, să nu-ți pierzi echilibrul, să ai tot timpul mintea clară, să fii în stare să iei cele mai bune decizii pentru actul medical, să nu te încarci de la o pacientă și să duci la alta. Notorietatea mea a însemnat muncă și sacrificii. Îmi aduc aminte un episod din tinerețe: începusem să fac niște proceduri de biopsiere la care, între timp, am renunțat, dar astăzi sunt preluate de colegii de la Cluj. Eu am renunțat pentru că lumea, la acea vreme, nu înțelegea ce înseamnă această procedură, iar dezamăgirea mea a fost atât de mare, încât am renunțat. Îmi aduc aminte că o pacientă mi-a spus: „Nu fac acum pentru că n-aveți suficientă experiență', în timp ce alta a cerut echipă mixtă: eu – tânărul, și profesorul – mai în vârstă. Replica pacientei a fost genială: „Cel tânăr are dorință și entuziasm, iar cel bătrân, experiență. Le combin!'

Cum de rămâne un chirurg prestigios în România, când probabil ar fi putut pleca să opereze afară cu câștiguri mult mai mari și o recunoaștere pe măsură?
Cred că n-am avut timp să mă gândesc serios la asta. Am avut mereu treabă, nu mă gândeam că aș putea pleca. Și-apoi… participând pe la cursuri din străinătate nu mă gândeam să rămân la ei, ci să învăț de la ei, să mă întorc la mine în țară și să tratez cancerul de sân. Eu am vrut să fac aici ce făceau ei acolo, nu să mă alătur lor… Am văzut că se poate. Și e atât de mult de muncă aici încât… cum să pleci?!

Care este cea mai mare satisfacție resimțită de-a lungul carierei?
Când mă întâlnesc cu foste paciente după 10-20 de ani. Cea mai mare satisfacție este să le văd sănătoase. Ele vor să-mi mulțumească, dar îmi mulțumesc cu ani de viață.

Am o întrebare grea: viața medicului Cristian Viișoreanu este precum o electrocardiogramă, cu suișuri și coborâșuri? Vă simțiți un norocos în marea cursă a vieții? Sau e acolo doar destinul unui mare chirurg?
Cred că în fiecare zi îmi pun întrebarea asta. Eu am o datorie imensă față de paciente și sacrific zilnic pentru pacientele mele părți importante din viața mea. Ajung greu să-mi văd părinții, de exemplu. În tăvălugul ăsta al vieții cineva trebuie să plătească, cineva e sacrificat. Dar sunt un norocos pentru că am o familie frumoasă în spatele meu care mă înțelege și mă acceptă așa cum sunt. Ușoară, grea, viața trebuie dusă înainte, nu există alte opțiuni.

Ce i-ați spune unui ateu despre Dumnezeu?
I-aș spune că într-o zi o să-L întâlneasă și o să aibă o surpriză.

Cine ia decizii în chirurgia oncologică mamară: medicul sau pacienta și medicul?
Așa cum știți, conceptul nostru este: pacienta cu medicul. Nu suntem de părere că medicul trebuie să stabilească destinul pacientului. Ci pacienta este stăpână pe destinul ei, iar noi o sprijinim pe tot parcursul diagnosticului, al tratamentului și al evoluției bolii. Niciodată n-o să fie lăsată singură. În pandemie noi, la Institutul Sânului, am creat o nouă pârghie pentru ca pacientele să ajungă mai ușor la noi: am creat o platformă online, pe site, unde pot să-și descarce documentele, analizele, dosarul pentru a eficientiza work-flow-ul întregii echipe, pentru a elimina drumurile la spital, timpii de așteptare, pentru a primi apoi indicația următorului pas necesar, iar când se prezintă în cabinet noi știm deja cazul în detaliu. Pacientele nu sunt toate din București și să vii de trei-patru ori la spital este contraproductiv pentru toată lumea. Traseul este clar, rapid, eficient… Doar eu mă uit pe acte, dosarele ajung toate la mine, fără excepție. Iar toate lucrurile acestea le fac după programul de la spital, seara acasă.

Ajută să știi că și soția lucrează în același proiect medical?
Ajută foarte mult pentru că se ocupă de partea administrativă, unde eu n-aș mai fi reușit să acopăr și latura aceasta. N-aș fi putut participa la nicio discuție legată de business, cifre, personal, gradul de satisfacție, cam tot ce ține de partea administrativă a acestui proiect medical. Eu n-aș fi putut să mă ocup de toate acestea și să mențin aceeași calitate a actului medical. Aș fi fost depășit.

Chirurgul Viișoreanu trăiește doar pentru profesia sa? Care este granița între familie și carieră între acasă și sala de operație?
Nu există graniță aici… Nu avem o delimitare clară între una și cealaltă, este un tot unitar care funcționează bine și omogen. Există înțelegere când apare o urgență, deși eu nu-mi opresc telefonul, nici măcar în concediu. Chiar dacă pot vorbi doar seara când ajung acasă.

Cât de importantă este supraspecializarea în domeniul chirurgiei oncologice? Chirurgul ultraspecializat nu se transformă cumva într-un fel de medic-mașină, cu prea puțin suflet, deși cu performanțe medicale amplificate?
Pacientul din fața ta nu te lasă să te transformi în mașină. Fiecare patologie e diferită. Nici nu încape vorbă de rutină, de standardizare, la mijloc nu e un program de calculator. Chirurgia mamară nu se poate limita la un simplu robot chirurgical.

Institutul Sânului a introdus în premieră tratamentul oncologic în sistemul tumor-board. Este mai avantajos pentru paciente?
Sistemul tumor-board funcționează demult. Acum e o promovare intensă pentru această abordare medicală, dar el funcționează încă de când am luat eu contact cu oncologia. Se face din anii 80, nu e o invenție a vremurilor actuale. Acum se implementează ca metodă de rutină. Noi, la Institutul Sânului, am reușit să ne unim cu toții în locația nouă: radioterapeut, oncolog, chirurg, imagist, toți în aceeași clădire. Este avantajos pentru că se caută și se găsește cea mai bună și eficientă soluție de tratament.

Ce procent dintre cazurile de cancer la sân au o cauză genetică?
Teoria spune că un procent de 10% dintre cancerele de sân sunt genetice, restul de 90% sunt legați de factori de risc. Nu știm deocamdată cauza exactă. Dozarea genelor BRCA 1 și 2 se face destul de frecvent în România, diverse centre fac raportările la diverse baze de date pentru că se fac comparații pentru a analiza semnificația patogenă sau necunoscută a modificărilor descoperite în genă. Sunt multe cazuri la care se descoperă o modificare fără semnificație clinică, nu știm încă ce factor produce acea modificare descoperită în gena BRCA. În astfel de cazuri se recomandă monitorizare atentă. Găsim însă și multe cazuri care au modificări patogene cunoscute și atunci se stabilește împreună cu un genetician oportunitatea efectuării mastectomiei profilactice.

Este adevărat că stadiul IV este deja considerat vindecabil în acest tip de cancer?
Nu putem spune că este vindecabil, ci mai degrabă putem vorbi despre prelungirea vieții pacientei. Stadiul IV beneficiază în prezent de tratamente ultra-moderne cu rezultate spectaculoase. Sunt terapii cu medicație orală, cu efecte secundare mai mici, fără căderea părului, fără afectarea agresivă a organelor interne. Timpul obținut este relativ și depinde de fiecare pacientă în parte.

În România, femeile care primesc diagnosticul de cancer la sân au cu 20% mai puține șanse de supraviețuire față de cele din alte țări ale UE. Înseamnă că, în anul de grație 2021, femeile trăiesc sau mor în funcție de locul în care trăiesc?
Eu aș zice că este în funcție de stadiu și mai puțin de locul în care trăiesc. Stadiul la prezentare în fața medicului este primordial. Din păcate, situația apărută din cauza pandemiei ne-a întors cu 15 ani în trecut. O incidență așa de mare de boli avansate eu nu am mai văzut demult. Foarte multe femei au început investigațiile înainte de pandemie, apoi totul s-a blocat, lumea nu a ieșit din case, nu au mai venit la spital,
iar acum au deja tumori de 3-4 centimetri. Trebuie să le redăm oamenilor încrederea că totul a intrat pe un făgaș normal. În bolile oncologice timpul este important. Foarte important!

Foto: Tiberiu Arsene/Arsenic Production

 

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe avantaje.ro
Recomandari
Publicitate
substantial.ro
Libertatea
CSID
Descopera.ro
Life.ro
Retete
Baby
Doctorul Zilei
VIVA!
ELLE
Diva Hair
Sfatul medicului
Sfatul parintilor
TV Mania
Shtiu.ro
Mai multe din Interviurile Avantaje