DOSAR SPECIAL: CAROL I – Principele cu ochii albaștri

-partea a II-a

În 1866, Alteţa Sa Serenisimă Principele Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig – după numele său întreg, înscris în linia genealogică monarhică germană din Almanahul Gotha- avea 27 de ani, avea o educație solidă şi urma o carieră militară de succes asemenea majorității principilor europeni.

Carol era al doilea fiu al Principelui Karl Anton von Hohenzollern-Sigmaringen şi al Principesei Joséphine Frederica Luise, fiica Marelui Duce de Baden, fiind înrudit cu dinastia din Prusia şi fiindu-i nepot Împăratului Napoleon al III-lea al Franţei. Dinastia din care făcea parte, ca ramură romano-catolică, dinastia de Hohenzollern, era una dintre cele mai vechi familii monarhice de pe bătrânul continent, prima menționare a acesteia datând încă din 1061, iar unul dintre strămoșii tânărului principe, burggraful de Nurnberg, Friedrich de Zollern, luptase în 1396 împotriva otomanilor, alături de Mircea ce Bătrân, în uriașa încleștare de la Nicopole, ce avea să redeseneze harta Europei.

Citește și...

SAGA Festival lansează SAGA Rave Plane, o scenă în avion cu petreceri exclusiviste

Cătălin Măruță și Smiley, față în față. Prezentatorul nu a participat la nunta cântărețului

Un gest politic fără precedent
Prințul Carol de Hohenzollern mai avea trei frați- Principele ereditar Leopold, principii Anton și Frederich- și două surori, Principesa Stephanie, devenită suverană a Portugaliei prin căsătoria cu Regele Pedro al V-lea și Marie Louise, contesă de Flandra, soția lui Filip de Flandra – cel care refuzase tronul Principatelor Unite, înainte ca acesta să îi fie oferit Principelui Carol – și care va fi mama Regelui Albert I al Belgiei. Tatăl lui Carol, Karl Anton, este autorul unui gest public extrem de liberal şi avangardist, nemaiîntâlnit la vremea aceea: cedează Prusiei suveranitatea propriului său principat, devenind guvernator militar al Westfaliei și Renaniei, apoi prim-ministrul liberal al Prusiei- sub domnia Regelui Wilhelm, vărul său din ramura protestantă a dinastiei de Hohenzollern- pentru a-l propune, patru ani mai târziu, regelui ca succesor la conducerea guvernului, pe Otto von Bismarck.

De la cadet la căpitan
După educația primară, ghidată de o guvernantă franceză și un consilier ecleziastic, prințul Carol urmase școala militară la Dresda şi mai apoi la şcoala de cadeţi din Munchen, devenind sublocotenent de dragoni la Münster, apoi locotenent secund în regimentul de artilerie al Gărzii prusace. Este apoi elev la Şcoala de artilerie şi inginerie de la Berlin și participă alături de tatăl lui, la manevrele Diviziei 14 de la Schweidnitz, dar revine la Berlin, după un an, pentru a-și continua pregătirea. Se înrolează voluntar în armata Prusiei în războiul împotriva Danemarcei și se distinge la atacul cetăţii Fredericia, cea mai puternică fortăreaţă daneză, iar în momentul în care a primit propunerea de a urca pe tronul României, avea gradul de căpitan în Regimentul 1 dragoni ce era cantonat în garnizoana de la Coburg, fiind considerat un ofiţer distins şi cu reputația unui comportament fără pată, un exemplu de virtute atât în viaţa personală, cât şi în cea publică.

Sobrietatea ochilor albaștri
Carol avea o personalitate complexă. Fermă, calculată, asculta părerile fiecăruia dar era departe de a fi un conducător influențabil, păstrându-și propriile opinii. Era un introvertit, puțin îndemnat către expansivități nonconformiste, deși în adâncul inimii sale era un visător, bine ancorat însă în realul timpului său, nu un pesimist, ci un optimist mereu bine informat, un militar sobru şi exact, pragmatic și cu o gândire analitică. Militar desăvârşit dar şi politician abil, cu vederi larg liberale, Carol fascina prin prezență și prin privirea blândă și pătrunzătoare a ochilor săi albaștri și, deși nu foarte înalt, ținuta sa perfect dreaptă și atitudinea fermă, alături de aerul său decis și calm, impunea de la prima vedere. A impus respect într-o lume plină de incertitudini şi a făcut din micul său regat un stat respectat şi stabil. A fost un suveran distant, sever şi măsurat, bucurându-se de o autoritate excepţională.
A avut vocaţie de lider şi a condus România în momente politice şi istorice dificile, pe care le-a traversat plin de curaj.

Cât mai aproape de țară
Ca rege a fost un călător prin toate zonele țării sale, stând de vorbă cu oameni simpli, întrebând când nu pricepea, cerând detalii și ascultând problemele și nemulțumirile celor de jos, căutând mereu înțelegerea cu propria minte și descoperirea cu propriii ochi a ceea ce trebuie făcut, aici sau acolo. Principele urmărea cunoaşterea directă a realităţilor ţării lui astfel că a călătorit – oficial și neoficial- în toate provinciile româneşti, atât în oraşe şi comune, cât şi în sate izolate. Pasionat de echitaţie, călărea ore întregi pentru a deveni familiar cu comunitățile locale, indiferent de drumurile proaste sau de condițiile grele de calătorie și de cazare ale patriei sale. Nici drumurile proaste, nici condiţiile precare de voiaj nu au constituit piedici pentru fostul locotenent al Armatei Prusace. În drumurile sale Carol I mergea să vadă, prefectura, spitalul, şcoala, penitenciarul, unitatea militară și adesea asista şi la serviciul religios în biserică și peste tot, îndrăgostit de tradiție și de monumentele istorice, lua măsuri pentru împiedicarea degradării şi pentru restaurarea lor. În primăvara lui 1904 Regele inaugurează o altă tradiție a regalității, „Croaziera Regală' de pe Dunăre, pe un traseu ce începea la Turnu-Severin, continua în susul apei până la Cazane, şi, de acolo până la vărsarea în mare. La prima croazieră au luat parte Regele Carol şi Regina Elisabeta împreună cu Principii Moştenitori Ferdinand şi Maria şi cei doi copii mai mari ai acestora, Carol şi Elisabeta. Apoi, deplasarea se relua în fiecare an, la începutul verii, pe traseu având loc întâlniri cu autorităţile şi personalităţile din oraşele portuare unde acosta vasul dar și cu zile de relaxare, de excursii și explorări printre frumuseţile naturii, ghidate mai mereu de marele savant Grigore Antipa, căruia i se adresau toate întrebările adevăraților iubitori de natură, cum erau Carol I şi Principelele Moștenitor Ferdinand.

Citește și...

Jeff Bridges, noi detalii despre starea sa de sănătate după o sperietură gravă

Cătălin Măruță și Smiley, față în față. Prezentatorul nu a participat la nunta cântărețului

Un șef de stat de rang egal
Deciziile sale erau ordine și nu se punea problema să nu i se dea ascultare. Vorbea mai multe limbi străine și- din prima clipă după acceptarea tronului propus de Brătianu- a început să învețe intens limba română, pe care în câteva săptămâni o vorbea extraordinar de bine pentru cineva care nu o auzise niciodată, deși avea un accent combinat, germano-englezesc, de care nu a putut scăpa întreaga viață și care i-a atras multe ironii. Întreaga sa domnie a fost influențată de personalitatea lui extraordinar de puternică, iar conducerea guvernată de măsură și modestie, mult deasupra jocurilor și rivalităților politice mărunte, rezultatul fiind o jumătate de secol de stabilitate politică într-o țară unde disputele între partide, curente, opinii sau facțiuni, erau la ordinea zilei. Serios până la severitate și protocolar până la rigoare, meticulos şi exact în tot ce făcea, a fost poate unicul monarh care nu a avut în întreaga sa domnie, nici un favorit, ci doar colaboratori cărora le impunea acelaşi stil de activitate. Prezenţa sa fascina și impunea prin demnitatea apartenenţei la una dintre cele mai ilustre familii ale Europei. Doar folosindu-se de simpla prezență și graţie uimitorului său curaj personal, Principele Suveran Carol a prăbușit definitiv ultimele rămăşiţe simbolice ale vasalităţii faţă de Imperiul Otoman- confirmând procesul ireversibil de ruptură faţă de Înalta Poartă- când, în timpul vizitei pe care a făcut-o la Constantinopol, imediat după preluarea tronului românesc, s-a comportat faţă de Sultan ca un şef de stat egal şi nu ca un vasal. Aceeaşi verticalitate inflexibilă și demnitate impresionantă o va arăta Carol şi după încheierea războiului de independență, când țarul Alexandru al II-lea ameninţa cu dezarmarea armatei române, dacă România s-ar fi opus anexărilor cerute de ruși, iar Carol I îi răspunde că trupele române ar putea fi nimicite, dar dezarmate niciodată.

În ciuda firii sale reci şi calculate și a vanității sale- istoricii vor recunoaște însă, în unanimitate, că era pe drept, justificată de calitățile sale indiscutabile- Carol I şi-a iubit poporul și țara de adopție mai presus de orice. Pe lângă principiul guvernării sale „Totul pentru țară. Nimic pentru mine'- de la care nu s-a abătut întreaga sa domnie – Carol îi transmite succesorului său Ferdinand în primul rând iubirea față de țară și respectul pentru români: „Aici nu e o mână de barbari, care să trebuiască a fi ridicaţi de o dinastie energică şi inteligentă la rangul naţiunilor civilizate, ci un vechi şi nobil popor care-şi are locul, deşi pe nedrept necunoscut, în istoria lumii'.

Citeste și:

DOSAR SPECIAL: CAROL I – Regele care a construit o țară

Citește și următorul articol:

DOSAR SPECIAL: CAROL I – Regele care a construit o țară