Divorțul și copiii: ce rămâne în urma separării?

Divorțul nu mai e demult o raritate sau o excepție. Statisticile ne arată an de an acest fapt: rata divorțului la nivelul Uniunii Europene a crescut de la 0,8 la 1,9 la 100 de indivizi între anii 1960-2016, în toate țările. Din acest motiv și societatea a început să reducă din stigma asociată separării care astăzi este normalitate pentru multe cupluri. Divorțul este simplu atunci când cuplul nu are copii, dar ce se întâmplă cu copiii și adolescenții în urma separării părinților?

Majoritatea studiilor care urmăresc copii aflați în furtuna separării celor doi părinți arată că aproximativ 75-80% dintre ei se dezvoltă ca adulți bine adaptați și fără dificultăți majore din punct de vedere psihologic, și că un divorț amiabil în care părinții își păstrează rolurile de îngrijire, susținere și suport este întotdeauna preferabil unei căsnicii tensionate pentru dezvoltarea copilului. Și totuși, fiecare grupă de vârstă resimte diferit și are dificultăți specifice atunci când părinții trec prin procesul (de multe ori dureros și de lungă durată) de a-și reorganiza viața.

Impactul divorțului asupra copiilor mici
Oricât de bine se străduiesc părinții să își păstreze relațiile normale de co-pa­renting, divorțul reprezintă un eveniment copleșitor pentru copil, rutina de viață a acestuia fiind prima afectată de părăsirea unuia dintre părinți și de necesitatea stabilirii unui nou program. Primele semne pe care copilul le observă sunt aceste noi obiceiuri pe care părinții le au și care pot genera tensiune în comunicarea cu aceștia. Copiii pot recepționa foarte ușor stările emoționale pe care adulții din jur le au, și senzația de pierdere legată de separarea de unul din părinți se poate traduce prin anxietate sau frică intensă de abandon față de părintele cu care rămâne și își petrece cel mai mult timp în noua formulă de locuit. La plecarea părintelui cu care petrece mai mult timp, copilul poate plânge intens, refuză separarea și este înfricoșat de posibilitatea unui nou abandon.
La o vârstă puțin mai mare, copiii pot înțelege deja câteva elemente despre separarea părinților. Ei observă reacțiile pe care aceștia le au când sunt împreună și pot să aibă un sentiment că sunt parte din motivele separării sau chiar să resimtă vinovație pentru pierderea acestora ca unitate parentală. Furia resimțită înspre părinți este un sentiment valid și aproape întotdeauna prezent, și este manifestarea care trebuie cel mai des înțeleasă și validată chiar și în situațiile în care poate părea doar un comportament problemă – el este de fapt un semnal de alarmă pentru părinți. Un alt aspect des întâlnit este regresarea la comportamente specifice unei vârste mai mici: udarea patului, regresia în vorbire, coșmaruri, care pot apărea imediat după vizita părintelui care este separat de copil.

Impactul divorțului asupra adolescenților
Un autor bine cunoscut care se apleacă asupra problematicii divorțului la copii (Carl Pickhardt) afirmă că divorțul intensifică dependența copiilor mici și accelerează independența adolescentului', fapt dovedit deseori în practică. Deoarece etapa de adolescență înseamnă de fapt tendința copilului de a se desprinde de familie și de a se apropia mai mult de grupul de prieteni adolescenți, divorțul poate accelera sau chiar determina adolescentul să își dorească o independență absolută. Tocmai această independență poate duce adolescentul la indiferență față de părinți, la o creștere a comportamentelor de rebeliune în încercarea de a dovedi că nu mai are nevoie de grija părinților. Rebeliunea poate lua multe forme: de la tendința de a nu mai fi de acord cu deciziile părinților, la angajarea în comportamente de risc (plecat de acasă, fumat, consum de băuturi alcoolice, etc.).
În cealaltă parte a spectrului, mulți adolescenți suferă separarea părinților lor în tăcere, începând să fie retrași, să nu își mai dorească socializarea și arată simptome specifice unui episod depresiv (tristețe permanentă, plâns facil, tulburări de somn și dificultăți de concentrare, insucces școlar).

Sfaturi pentru adulți
Deși divorțul este un eveniment major în viața oricărui copil, strategiile pe care părinții le folosesc în comunicarea post–divorț fac diferența între un copil care reușește să înțeleagă dinamica nouă a adulților apropiați. Studiile legate de divorț au identificat 4 tipologii de parenting care se întâmplă, de obicei, după un divorț:
 cooperativ și implicat din partea celor 2 părinți,
 moderat implicat,
 infrecvent și conflictual,
 cel mai defectuos numit subminarea autorității celuilalt părinte'.
Astfel, copiii ai căror părinți au un tipar bun de comunicare parentală fiind implicați activ în creșterea copilului sunt cei care oferă cea mai mare protecție în fața posibilelor simptome pe care copilul le poate avea pe perioadă scurtă și medie după separare, iar copiii care au devenit pioni' în lupta continuă după divorț au risc mai mare de simptome legate de sănătatea mintală.
Relația pe care părinții o mențin cu copilul post separare face diferența și între modalitatea în care copilul percepe și se pregătește pentru relațiile sale de adult. Fiicele a căror tați au un model de prezență masculină' bazat pe o legătură strânsă de afecțiune și încurajare emoțională cu fiicele lor post separarea de soție vor decide ca relațiile lor viitoare să se producă pe aceeași structură de suport și afecțiune din partea partenerului.
Minimizarea conflictului și reducerea criticii pe care un părinte o exprimă față de celălalt părinte, indiferent de vinovația' sau implicarea în separarea familiei, este soluția cea mai eficientă pentru copil, acesta putând să își păstreze imaginea intactă avută anterior divorțului. În situațiile în care părinții însă nu reușesc să mențină conflictul în afara interacțiunii cu copilul, se produce un model de comportament de conflict pe care copilul îl preia, urmând ca viitoarele sale relații intime să fie modelate pe eșuarea în parteneriat.

Părinții rămân părinți și după divorț
Divorțul nu trebuie să schimbe sentimentele și grija fiecărui părinte pentru copil, iar protecția și sprijinul va fi același chiar și în perioada dificilă pe care adulții o traversează. Responsabilitatea pentru ceea ce se întâmplă nu o are copilulul ci adulții iar mesajul acesta trebuie folosit și transmis copilului cât mai clar. Orice modificare în comportamentul copilului care durează și devine problematică pentru calitatea vieții sale este un semn de alarmă că sănătatea emoțională a copilului are nevoie de sprijin urgent din partea specialiștilor.

Dr. Bogdan – Cristian Fițiu
Medic Specialist Psihiatrie Pediatrică

Citeste și:

Ce greșeli flagrante fac oamenii nesiguri pe ei?

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe avantaje.ro
Urmărește-ne pe Google News
Recomandari
substantial.ro
Publicitate
CSID
Kudika
Descopera.ro
Unica.ro
Retete
Baby
Life.ro
Doctorul Zilei
VIVA!
ELLE
Diva Hair
Sfatul medicului
Sfatul parintilor
TV Mania
Shtiu.ro
Trending news
Mai multe din Relatii