De unde ne vine puterea de viață…

Autor: Oana Moraru, owner www.voceaparintilor.ro

La țară, bunica avea un butoi în curte, bătrân, înalt și gros. Eu îi ziceam 'burtoi'. Acolo turna strivitura de struguri și-mi spunea că trebuie să așteptăm să se facă vin.

de unde ne vine puterea in viata

Magia din jurul nostru

Pentru mine asta era de neînchipuit: pândeam, cu urechea lipită de doagele de lemn, semnele transformării – eram sigură că în butoi, după ce îl închidem bine, începe un proces secret și minunat, dincolo de noi, unul în care strugurii se vorbesc între ei, se dau de câteva ori peste cap și se transformă în lichidul întunecat de mai târzu, din paharele musafirilor.

Din joaca mea prin curte, mă opream adesea și-l priveam scurt, pe furiș, complice, ca să-i arăt că știu ce minune se petrece lângă mine, chiar dacă el, 'burtoiul', o ține închisă și departe de ochii mei.

Prima mea putere de viață de aici a venit – de la convingerea că lucruri magice se întâmplă mereu, chiar în apropierea noastră. În cele mai istovite momente ale așa-zisei noastre maturități, contează enorm să ai unde revizita magia, așa cum i-ai fost martor convins, la un moment dat. Pentru mine, butoiul bunicii e promisiunea că tot ce punem împreună în fermentul așteptării și al speranței noastre se întoarce la noi, dulce și îmbătător.

Butoiul ală cu miros de lemn ud și circumferință de necuprins în brațele mele subțiri a rămas un loc de unde îmi iau încrederea că lucrurile se întâmplă bine, dincolo de noi, dacă le-ai pus unde trebuie și la timp. Că nu ne rămâne decât să așteptăm ca restul universului să-și facă treaba.

Cum am învățat să simt gustul libertății

La mama, prin curte, trecea mereu un motan chior. Era negru, bătrân și părea că știe multe. Venea din curtea vecinului, traversa grădina noastră, se urca pe gard și tranzita, mai departe, o mulțime de alte curți pe care nu le cunoșteam și despre care îmi imaginam că sunt mai interesante, de vreme ce motanul nu prea se oprea la noi. La itinerariul pisicii m-am gândit de multe ori ca la un traseu al marilor libertăți și aventuri.

Eu încă n-aveam voie să ies din curte, lucruri periculoase – zicea mama – mi s-ar fi întâmplat. De aceea felina îmi părea un pirat înțelept și binecuvântat pentru libertățile lui. Îi întindeam capcane ineficiente cu firele din ghemul de lână, cotite printre tulpinile florilor. Speram să se împiedice în ele, ca să îl pot prinde și privi în ochiul lui de aventurier. Speram să văd acolo toată lumea pe care eu încă n-o cuprindeam decât în gând.

A doua mea putere de aici a venit – de la provocările granițelor impuse și libertatea la care motanul m-a învățat să jinduiesc. Între limitele sigure ale grădinii, am urmărit, prima oară, cum este să treci dincolo de ele; am gândit cum ar fi să-ți iei viața pe cont propriu, chiar cu riscul de a pierde (un ochi, în cazul de față). L-am admirat mereu că era curajos, deși bătrân, hăituit și obosit.

Nu știu dacă îmi formulam exact ideile astea în cap pe atunci, dar sunt sigură că prin el am început să simt, cu toți porii, gustul libertății și nevoia de a privi dincolo de gardul casei noastre. Pe el îl revizitez în gând, de câte ori mi se pare că pierd ceva sau cad sub nu știu ce îngrădiri exterioare. În imaginea lui regăsesc încrederea că există întotdeauna, dincolo de orice poartă, oricât de înaltă sau neprietenoasă, o altă și o altă grădină.

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe avantaje.ro

Citeste continuarea pe pagina urmatoare: 1 2

Recomandari
VIVA!
Libertatea
Retete
Baby
Doctorul Zilei
Sfatul parintilor
Mai multe din Mama si copilul