Cuceritori in lumea gigantilor de gheata

Cuceritori in lumea gigantilor de gheata
Uncategorized

Sunt oameni pentru care locul tainuit al sufletului lor se afla undeva aproape de cer, la mii de metri inaltime. Sunt alpinistii zapezilor vesnice.

Lungul drum catre Acoperisul Lumii
Despre Ticu Lacatsu nu prea stiu ce sa cred la prima vedere. Cu parul grizonat elegant, inalt si tacut, cu privirea serioasa ca un profesor exigent, arata dur, sever si parca putin incrancenat pe viata asta parsiva.

De fapt, Ticu e un visator. Un fel de copil mare cu sufletul bun ca o paine calda. Despre el povesteste cu zgarcenie si fereala, ca si cum ar fi vorba despre un om strain. El, Constantin, fiindca acesta e numele lui – Ticu e doar o alintare -, un roman obisnuit, un inginer geofizician dintr-o tara pe care multi n-ar da un ban, este primul roman care a infipt tricolorul nostru pe Everest, in 1995, si de atunci incoace coboara destul de rar dintre nori, atunci cand nu bate colosii de gheata ai lumii, "optmiarii" cum li se spune acolo, in lumea alpinismului.

Cand incepe sa vorbeasca despre munte, despre respectul pe care il poarta naturii si despre lectiile acestui sport teribil, despre metri, avalanse, presiuni si temperaturi, totul in el se lumineaza. "Unii vad alpinismul ca pe un sport extrem, dar eu nu cred ca este corect asa, fiindca el este mai mult decat un sport, este si aventura, si ecologie si precautie si echilibru, un loc unde trebuie sa inveti respectul fata de natura, dar si respectul si grija fata de partener."

Apoi recunoaste ca, de fapt, trebuie sa traiesti experienta alpinismului cu tot sufletul, sa o vezi cu ochii tai, fiindca nu ai de unde sa o inveti. "Nu exista o scoala pentru recordurile de mare altitudine, pur si simplu te duci pe munte daca il iubesti, incerci sa te lupti cu el si furi ascunzisurile unei pasiuni mistuitoare. Stii, paradoxal, desi alpinismul este un sport de echipa, el ramane, poate, cel mai singuratic dintre sporturi.

Fiindca acolo sus, dincolo de limita unui "patrumiar", de pragul de patru-cinci mii de metri, adeseori, pe drumul catre varf nu mai esti decat tu, cerul fara sfarsit, frigul infernal si tacerea. Dar ce traiesti acolo este atat de intens si de extraordinar! Uneori te intrebi daca e real, daca tu esti cel de acolo, cel care a infrant uriesenia de stanca si de gheata, si cand intelegi asta, e ca si cum ai darama un zid de caramida. Si te simti puternic."

A invatat in ani lungi totul despre lucrurile cu adevarat importante in alpinism: calitatile tale, tehnica si coechipierii. Si a mai invatat ceva: ca cel mai greu moment al unei ascensiuni este cel in care decizi sa renunti. O secunda, un minut, care par uneori ore intregi, in care simti ca nu mai poti sau te intrebi daca mai poti sau nu. Sub tine, muntele tace si ti se face frica de tacerea lui. Timpul pare ca nu mai curge, iar lumea de zapada e incremenita. Acum e, de fapt, cel mai greu.

Pare ca picioarele nu te mai asculta, ca te misti cu incetinitorul. E punctul unde se aduna totul. Toata oboseala zilelor lungi de urcat incontinuu, frigul cumplit al diminetilor, noptile dormite in zapada si culoarea naucitoare a rasariturilor orbitoare. Apoi soarele care iti umfla fata si iti arde pielea ca in cuptor, ochii care te ustura si-ti lacrimeaza dupa cateva secunde de privit fara ochelari.

"Sa calculezi fiecare metru in sus, consecinta fiecarui pas pe care il vei face, sa iei in calcul timpul, soarele, crevasele, vantul, gerul, oboseala si riscul pasilor pe care il ai de infruntat si pe drumul de intoarcere si decizi. Faci toate astea si, dupa ce cobori, bei o bere cu prietenii. Sau nu le faci si ai sansa sa nu mai bei deloc. Asta e diferenta", surade Ticu, dar, in ciuda zambetului, in vocea lui se simte duritatea gravitatii.

Scrisori de la capatul lumii
Teodora Vid, o lugojanca blonda, frumoasa si indragostita, are o pasiune pe care putine fete ar intelege-o: iubeste muntele atat de mult, incat a indraznit la 25 de ani sa urce in "inima" vulcanilor din America de Sud, pe Aconcagua, cel mai inalt din lume dupa varfurile himalayene, pentru ca sa escaladeze acum "varful de la capatul lumii": McKinley din Alaska, gigantul Americii de Nord.

Thea, cum ii spun prietenii, a absolvit Facultatea de Geografie-Turism din Timisoara, si acum trei ani a escaladat pe rand cei mai dificili "patrumiari" din Europa: Matterhorn si Mont Blanc. Intelegi ca aceasta este, de fapt, realitatea vietii zilnice a Teodorei: realitatea riscului marilor inaltimi. Abia mai tirziu, dupa ce astepti si asculti cu rabdare, incepe sa curga si povestea.

Povestea unor aventuri teribile, pe care foarte putini oameni le-au trait ori au avut indrazneala sa le incerce, povestile urcusurilor pe uriasii inghetati. Fiecare, pe rand, a fost o aventura inceputa ca o curiozitate, continuata ca o provocare si sfarsita ca o victorie personala.

Thea mi-a trimis randurile de mai jos din ultima tabara de baza, inainte de a urca pe McKinley. Sunt gandurile ei, ale unei fete alpinist de performanta, poate ascunse si neimpartasite pana acum, dar puse acolo crud, real, ordonat, ca intr-un fel de jurnal, scrise rapid si direct, sub imperiul unei alte aventuri care i se deschidea inainte. Si acesta este, poate, cel mai direct mod de a o avea inaintea ochilor, in premiera absoluta: ganduri trimise direct de la 4.000 de metri inaltime.

"Multa lume ma intreaba de ce urc pe munte, ce caut eu acolo sus. Si nu-mi ramane decat sa le raspund ca este o dragoste nemarginita cu radacinile infipte in marea singuratate pe care o simt la intalnirea aceea cu cerul de acolo, din varfuri. Cu cerul…

Dupa cativa ani in Alpii Elvetieni, m-am indragostit de un alt munte, care mi-a rupt inima in momentul in care nu m-a lasat sa il urc, fiindca, in prima mea expeditie pe Matterhorn, a trebuit sa ma intorc cu 200 de metri inainte de varf… Dupa un an insa, stateam plangand de fericire pe varful care ma vrajise cu multi ani in urma, cand mama mi-a agatat un poster imens cu el deasupra patului. Paradoxal, dupa ce am cucerit varful, cautarea nu a luat sfarsit…

Iubirea mea pentru munte m-a implinit pe deplin, astfel incat nu am simtit niciodata nevoia unui suflet-pereche si nu cred ca iubirea pentru un barbat va depasi vreodata aceasta dragoste…’ Dar se pare, totusi, ca intr-o zi l-am intalnit. L-am cunoscut pe Mont Blanc, ne-am indragostit pe Matterhorn, si acum plecam impreuna pe McKinley…

Vezi tu, in lumea alpinismului de performanta nu se prea vorbeste despre sentimente, probabil pentru ca nu se poate exprima in cuvinte ceea ce simte cineva atunci cand urca un munte si, probabil, pentru ca cei care raman jos nu vor intelege niciodata…

… Am scris cam multe, dupa care am vrut sa sterg totul, fiindca sunt de parere ca aceste chestii ar trebui sa ramana nescrise, fiindca nu prea mi-a pasat de parerea oamenilor din jur si fiindca niciodata nu am vrut sa se stie ceea ce simt. Insa uite ca tu ai stiut sa pui intrebarile potrivite…"

Visul pentru Elbrus continua
Delia si Cristina spun despre ele ca n-au aproape nimic deosebit. Ca sunt doua fete ca toate fetele. Doar pasiunea lor e mai deosebita. Pasiunea lor e victoria si de cativa ani buni escaladeaza varfurile de stanca inzapezite. Delia are 22 de ani, dintre care vreo sase de alpinism. Si de escalada – cataratul acela pe pereti verticali de stanca, dar si de mare altitudine.

E bucuresteanca, nascuta-crescuta pe malurile Dambovitei, si e "o studenta dificila, un pic zapacita, timida si putin incapatanata". Cristina, cu care s-a cunoscut la club, este exact la fel: bucuresteanca, 22 de ani, studenta si ea, doar ca pare ceva mai potolita si zambeste rar, ca sa nu arate ca, de fapt, este foarte sensibila.

Firi vesele, fetele si-au dat mana si au hotarat sa cucereasca lumea. Au intrat intr-un club montan numit EcoXtrem – unde se face si se invata cam tot ce inseamna sport extrem – si au inceput sa invete constiincioase.

Despre echipament, corturi si saci, despre tehnici de catarare, bocancii de plastic si ghetele de escalada, cele care trebuie sa fie cu doua-trei numere mai mici, ca sa simti fiecare crapatura a stancii si care-ti strang piciorul de-ti sar ochii din cap; dupa aceea, despre pioleti, carabiniere, atarnatul in coarda, asigurarea, rapelul si nodurile si despre pitoane, care-s mai bune si care nu si cum se bat ele in piatra ori cum se insurubeaza in gheata, ca sa poata fi scoase la coborare.

Dupa ce-au invatat, i-au redus la tacere pe multi care strambau din nas. Cum? "La inceput, cu mult tupeu, cu indrazneala, mai cu un zambet, mai cu o pisiceala. Pana in momentul in care au vazut ce putem. Dupa aia, s-a facut liniste si am simtit, dincolo de glume, un soi de respect. Adica un fel de: toate ca toate, dar sunteti bune, domnule!". "Deseori", se hotaraste si Cristina sa se destainuie, "cei din jur gresesc atunci cand e vorba sa ma judece. Ma cred matura si blazata, trecuta prin toate, dar eu, in adancul inimii, sunt la fel de copil."

Delia si Cristina au vrut apoi sa castige totul. Dupa ce au devenit instructori, au vrut sa urce pe Tian San, au vrut pe Materrnhorn Alpamayo (Peru), dar pentru ca nu au reusit sa gaseasca destui bani, vor deocamdata sa invinga Elbrusul si este bine si asa. Or sa mai fie ele ocazii pentru gigantii de gheata, iar ele sunt inca foarte tinere. Poate s-o mai gasi si pentru visurile lor cineva cu bani. Macar de niste echipament mai performant…

Stiu amandoua ca alpinismul nu e niciodata o joaca, si cel mai puternic simt asta inaintea unui varf dificil, la ultimii pasi, deasupra salbaticiei cate unui gigant de gheata. Astea sunt secundele pe care le viseaza toti. Cele cand nu mai e nimic in fata. Doar cerul fara sfarsit. Albastru, orbitor de albastru. Cand inchizi ochii ca sa nu te doara de atata culoare.

Si norii la cativa metri, pufosi, mari cat casa, clocotind langa tine incredibil de albi. Daca intinzi mana, intra in "vata" care "fierbe". De aici inainte, pare ca se intinde infinitul. Infinitul si gustul superb al libertatii. "Atunci simti ca ceea ce conteaza este numai varful. Sa ajungi acolo. Pentru ca merita! Merita pana la ultima picatura de efort."

Adrian Ciltan; Foto: arhivele personale

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe avantaje.ro

Citeste continuarea pe pagina urmatoare: 1 2 3

Recomandari
Publicitate
Libertatea
Retete
Baby
ELLE
VIVA!
Shtiu.ro
Diva Hair
Huff
Sfatul parintilor
TV Mania
Mai multe din