Copii care au invatat tarziu ce inseamna ‘acasa’

Copii care au invatat tarziu ce inseamna ‘acasa’
Uncategorized

Pana nu demult, nu stiam mai nimic despre soarta copiilor din sistemul de protectie. Imi aminteam si eu, ca si majoritatea romanilor, de imaginile terifiante din orfelinate, care au inundat canalele mass-media imediat dupa Revolutie. De-atunci insa, multe s-au schimbat.

In acest articol, care ii are drept protagonisti pe copiii din sistemul de protectie si pe cei care ii ingrijesc si vegheaza asupra lor, am pornit de la ideea ca este necesar ca cineva sa relateze despre ceea ce se intampla pozitiv intr-un domeniu care ne-a adus o trista faima dupa ’90. Am plecat sa descopar copiii din spatele statisticilor si cum se traduc concret, in viata lor, reformele si ameliorarile prin care a trecut sistemul in ultimii ani.

Stiam ca nu mai suntem sperietoarea Europei in domeniul protectiei copilului. Aflasem de reformele incepute in 1997 si de noua lege a drepturilor copilului, de presiunile considerabile din afara care au facut ca reforma in domeniul sistemului de protectie sa devina unul dintre criteriile politice pentru admiterea in UE. Totusi, casele de copii imi erau inca sinonime cu dezolarea, cu neputinta si mila. Chipuri purtand amprenta lipsei de dragoste si a tristetii, priviri incrancenate ori deznadajduite, aripi frante inainte de vreme – aceste fantome tragice imi populau imaginarul, hranit pana nu demult numai cu reportaje si filme menite sa socheze lumea.

Incursiunea emotionanta in lumea copiilor si a tinerilor aflati in grija statului a inceput dupa ce am cunoscut-o pe Sorina Ciutan, o fermecatoare adolescenta, castigatoarea sectiunii de teatru la concursul national "Floare de Colt", destinat copiilor talentati din sistemul de protectie a copilului. Acest "sistem de protectie a copilului", o sintagma rece si impersonala, a capatat dintr-o data un chip.

Un nou inceput
Unul dintre obiectivele mutarii copiilor in astfel de apartamente sociale (in care pot sa ramana pana la varsta de 18 ani, iar daca urmeaza o forma de invatamant superior, pana la 26 de ani) este deprinderea unor abilitati de viata independenta. Ingrijirea acordata este personalizata, bazata pe modelul familial, la o distanta incomensurabila de orfelinatele de la inceputul anilor ’90, cu dormitoare imense, spatii nepersonalizate, igiena precara, hrana insuficienta.

Apartament social sau centru de plasament?
Sorina locuieste, alaturi de alte cinci adolescente, intr-un apartament social, undeva in cartierul Titan. Daca la mijlocul anilor ’90 peste 100.000 de copii locuiau in orfelinatele de trista amintire, institutii de mari dimensiuni, adapostind adesea in conditii mai mult decit improprii sute de copii la un loc, reformele din sistemul de protectie a copilului au dus la o schimbare radicala a acestor cifre. Mai putin de 32.000 de copii traiesc acum in centre rezidentiale (apartamente si casute sociale). Apartamentul in care locuieste Sorina e unul dintre cele 345 create ca urmare a procesului de inchidere a institutiilor rezidentiale de mari dimensiuni.

Sunt intampinata cu entuziasm intr-o casa primitoare, prin care sunt condusa cu mandrie de locatare. Camere simple cu paturi de lemn supraetajate, lenjerii colorate, mobila noua, baie sclipitoare – toate stralucesc de curatenie! Apartamentul a fost renovat la standardele medii impuse de UE, insa, din pacate, intr-o tara cu o economie subreda si un nivel de viata scazut, termopanele de la ferestre, parchetul palaminat, usile noi, gresia si faianta din bucatarie si baie, chiuvetele, bateriile dusurilor sunt considerate luxoase si nu putini sunt aceia care stramba din nas, invidiosi ca statul si Uniunea Europeana nu le ofera si lor asa ceva. Doamna Claudia, una dintre cele trei referente pe educatie, cum li se spune acestor profesoare, supraveghetoare si mame la un loc, care sunt prezente, cu schimbul, 24 de ore din 24, ma pofteste in sufragerie si le indeamna pe fete sa fie adevarate gazde si sa-mi ofere ceva de baut.

Sorina, cea mai mare dintre ele, sparge gheata si imi dezvaluie cu simplitate parcursul vietii ei. Orfana de tata, intra in sistemul de protectie de la varsta de opt ani, cand mama ei se imbolnaveste de o boala psihica necrutatoare. Rememoreaza cu amaraciune copilaria in diverse centre de plasament, tristetea si resentimentele la gandul ca a fost abandonata, ca nu are parinti ca si ceilalti copii, dorul dupa mama ei. O nemultumire surda o macina insa: viata in Centrul de plasament "Sf. Nicolae" i se pare insuportabila. Desi renovat si dotat cu cele de trebuinta, la "Sf. Nicolae" nu era liniste. "Nu puteam sa invat, nu aveam un program, era o continua vanzoleala, de multe ori comportamentul fetelor mai mari ma irita si ma rusina." Asa ca mutarea in apartamentul social a fost mai mult decat benefica pentru Sorina, inca profund recunoscatoare sortii pentru aceasta schimbare. "Chiar daca aici, la apartament, nu avem totul pe tava, noi suntem cele care facem curatenie, cu randul, chiar si la bucatarie avem voie sa ne incercam mana – avem responsabilitati, iar pentru mine este o oaza de liniste si confort sufletesc."

Sorina, 16 ani, isi vede viitorul in culori optimiste si viseaza o cariera in turism.

Prejudecatile ii afecteaza inca pe copii
Elisabeta Arsene (sef servicii in cadrul apartamentelor sociale din sectorul 3) e o persoana energica, implicata trup si suflet in viata copiilor, carora le stie pe de rost numele, povestile si dorintele. "Prin dezinstitutionalizare, copiii nu vor mai puteai fi categorisiti ca venind din ‘centrele de plasament’, ‘copiii de la Casa de copii’ (…) Aceste etichete nu le vor mai fi lipite pe spate", spune ea.

Din pacate, exista inca prejudecati care atarna greu asupra celor din insitutiile rezidentiale. Cand vecinii au aflat destinatia apartamentului, s-au impotrivit din rasputeri ca Directia de Asistenta Sociala si Protectia Copilului sa-l cumpere. Ba chiar au inaintat o petitie primarului. Cu o cruzime gratuita si o totala lipsa de intelegere si de mila crestineasca, unii oameni rasfrang asupra acestor copii nevinovati tot dispretul si respingerea pe care le simt fata de "degenerarea" celor care i-au procreat. Stigmatizati – fara drept de apel – in sintagme de genul "copiii de la Casa de copii", "copiii din Centrul de plasament", "copiii abandonati", cei in cauza ajung sa se autodefineasca drept "caminari". Respectul fata de propria persoana este distrus din fasa. "Toti cred despre noi ca suntem niste aurolaci, derbedei, copii de betivi si de drogati!", exclama cu tristete una dintre fete.

Si-au invins teama de necunoscut
Ioana, clasa a VII-a, si Cristina Fratila, cu un an mai mica, zambarete si gurese, imi povestesc despre familia lor dezbinata. Inteleg ca mai au trei surori, doua dintre ele locuind in Grecia, cu mama lor, si un frate care traieste in Centrul de plasament "Sf Nicolae". Nu pomenesc nimic despre tata. De la varsta de trei ani au intrat in sistemul de protectie. Numara pe degete, contrazicandu-se, cati ani au stat si prin cate centre au trecut pana sa ajunga in apartament. Cand le intreb despre "Sf. Nicolae", se incrunta: "Aaaa, era galagie si agitatie si dezorganizare". Desi in distribuirea copiilor in apartamente prioritar e ca fratii sa ramana impreuna, fetele spun ca fratele lor a refuzat sa plece de la centrul de plasament.

Ioana si Cristina Fratila se simt acasa in apartamentul social.

Una dintre problemele cu care se confrunta sistemul de protectie este gasirea unor solutii adecvate pentru copiii mai mari (care nu sunt doriti de asistenti maternali ori parinti adoptivi si care nu se pot integra in viata dintr-un apartament social). Se pare ca pentru multi dintre tinerii care si-au petrecut copilaria si o parte a adolescentei intr-o astfel de institutie, reintegrarea in apartamente sociale, mediu familial sau profesional e aproape imposibila. Cand a venit pentru prima oara vorba despre apartamentele sociale, multor copii le-a fost teama. Oricat de neverosimil poate parea, pentru ei, un centru de plasament reprezinta un precar "acasa". Mutarea e perceputa si acum ca o dezradacinare, instrainare, despartire de prieteni, explicand, intr-un fel rezistenta, la schimbare. De aceea, se organizeaza sedinte de consiliere, in care copiilor li se explica avantajele vietii in astfel de apartamente. Grupurile de cate sase copii se aleg in functie de prietenii sau fratrii.

O familie reunita
Asa s-a procedat si in cazul celor patru frati Enache. Gabriela Enache, 15 ani, este mai sovaielnica in a-si povesti mica ei viata, mult prea zbuciumata. Fara sa dramatizeze, calma si dintr-o data prea matura pentru varsta ei, adolescenta trece in revista evenimentele dureroase care au adus-o in cele din urma aici. La sapte ani fuge de acasa, in urma tentativelor de abuz sexual din partea tatalui ei. Culeasa de pe strada de o doamna binevoitoare, isi incepe peregrinarile prin diverse centre de plasament, unde, la 12 ani, o intalneste pe sora ei cu patru ani mai mica, Mihaela. Nu dupa multa vreme, cele doua surori afla ca mama lor mai are doi copii mici, dati spre ingrijire unor asistente maternale. In varsta de trei, respectiv patru ani, Cristinica si Mihai sunt doi dintre cei 16.360 de copii care in anul 2004 se aflau in grija a 16.000 de asistenti maternali profesionisti – una dintre cele mai bune retele din Europa. De notat faptul ca, inainte de 1997, la noi nu a existat meseria de asistent maternal profesionist.

Cu entuziasm sau nu, fetele fac cu randul la bucatarie.

O familie reunita (continuare)
Ca si cum ar fi stiut ca se vorbeste despre ei, cei doi copilasi isi fac aparitia, in pijamale si frecandu-se somnorosi la ochi. Se cuibaresc in bratele surorilor mai mari, care-i dezmiarda dragastoase. Gabriela, care a insistat indelung pentru aducerea lor impreuna, isi priveste incantata familia. Mihaela imi anticipeaza intrebarea si, cu un mic oftat, recunoaste: "Ne e un pic mai greu, pentru ca suntem ca un fel de mame pentru astia micii, trebuie sa avem mereu grija de ei. Dar e bine ca suntem toti impreuna. Si celelalte fete din apartament ne ajuta. Suntem ca un fel de familie".

Un trecut zbuciumat
Ultima venita in apartament este Denisa Enache. La mirarea pe care mi-o ghiceste in ochi, fata cu ochi codati, inteligenti si zambet incantator precizeaza repede: "Nu, nu sunt sora lor, e o coincidenta de nume". Desi are 14 ani, Denisa e abia in clasa a VI-a. Intarzierea scolara nu se datoreaza vreunei deficiente, dimpotriva, are rezultate excelente la scoala si se zbate pentru a primi aprobarea de a promova doi ani intr-unul singur. Cauzele isi au explicatia in trecut: cand Denisa avea noua ani, mama ei a pierdut apartamentul in care locuiau impreuna cu sora si fratele ei.

"Drepturile copiilor sunt lege!"
Sistemul romanesc de protectie a copilului a trecut printr-o serie de reforme fundamentale, culminand cu adoptarea legislatiei intrate in vigoare la 1 ianuarie 2005. Proiectul Phare "Campanie Educationala privind Protectia Drepturilor Copilului" e derulat de Autoritatea Nationala pentru Protectia Drepturilor Copilului si finantat de UE.

Pe termen lung, scopul proiectului este sa schimbe perceptia si atitudinea societatii romanesti fata de drepturile copilului.

Proiectul are trei componente: campanie media de constientizare a publicului larg fata de drepturilor copilului, care include si concursul anual "Floare de Colt", destinat copiilor talentati din sistemul de protectie.

Atelierele de formare se adreseaza celor care lucreaza cu copiii (asistenti sociali, profesori, medici, judecatori si politisti), pentru a le oferi o mai buna cunoastere a legii 272/2004 si exemple de buna practica, pentru punerea ei in aplicare.

A treia componenta, media internationala, isi propune sa informeze mass-media cu privire la reformele aplicate in sistemul de protectie a copilului si de a contracara atitudinea generala negativa a presei despre protectia copilului in Romania (www. drepturilecopiilor.ro).

In disperare de cauza, nestiind incotro s-o apuce, femeia si copiii s-au aciuat la subsolul blocului, langa ghena, traind din mila cui se nimerea. Sesizata de un vecin, Directia Generala pentru Asistenta Sociala si Protectia Copilului intervine de urgenta si Denisa ajunge in Centrul de plasament "Sf. Nicolae". Dar cosmarul ei nu se sfarseste aici. Asistentii sociali constata ca Denisa nu are nici un fel de act de identitate si nu poate fi inscrisa la scoala. Dupa multe cereri, petitii, asteptari pentru indeplinirea formelor legale si doi ani in care notele (excelente) ale Denisei au fost trecute intr-un caiet al invatatoarei, fetita a intrat in randul lumii cu acte in regula.

Acasa, in siguranta si liniste
In sfarsit la casa lor, fetele par sa-si fi gasit linistea sufleteasca si confortul unei vieti lipsite de pericolele care pot aparea la tot pasul. Imi descriu rutina zilnica: mers la scoala, dus pe cei mici la gradinita, masa, temele, programul de curatenie, seara – cate un film la televizor, in weekend – o plimbare in parc, mers la film, la biserica. Imi pare bine sa vad cum chicotelile adolescentine si hohotele de ras molipsitoare, fredonatul melodiilor la moda, intrebarile naive si prietenia evidenta dintre ele eclipseaza seriozitatea si intelepciunea premature care au fost aduse la suprafata de rememorarea trecutului lor. Cinci tinere care, prin exuberanta si normalitatea lor, par sa rastoarne prejudecatile absurde care lipesc pe fruntile celor ce vin din sistemul de protectie stigmatul ratarii si condescendenta nociva a milei.

Text: Maria Farcas; Foto: Octav Nitu
Articol realizat in cadrul derularii programului "Drepturile copiilor sunt lege!", proiect sustinut de revista avantaje.

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe avantaje.ro

Citeste continuarea pe pagina urmatoare: 1 2 3

Recomandari
Libertatea
Publicitate
Huff
VIVA!
Retete
Baby
Sfatul parintilor
Mai multe din