Chris Simion: “A trebuit să plătesc cu un cancer. Totul pe lumea asta are un preț.”

Pe Chris Simion poate că o cunoașteți ca regizoare, ca autoare sau poate pur și simplu este o persoană care vă inspiră prin autenticitatea ei care răzbate dincolo de ecran sau de pagina cărții.

În interviul de mai jos, Chris Simion vorbește despre viața care nu e mereu senină și corectă, dar întotdeauna te învață ceva, despre sentimentul fără de care nu își concepe existența, iubirea, și despre urma pe care vrea să o lase în lume prin proiectul Grivița 53.

Ce înseamnă pentru tine a trăi autentic? Care sunt bornele tale de control pentru a reuși să faci asta zi de zi, fără să cazi în rutină?
Sunt ceea ce sunt, nu ceea ce vor alții să fiu. Oamenii te judecă pentru asta, te consideră la limita egoismului. Dar ei cum sunt când așteaptă să le livrezi ce le cade bine fără să se întrebe ce ai tu nevoie să trăiești? Fac ceea ce gândesc și simt, acțiunile mele nu sunt dislocate. Nu spun una și fac alta. Mă asum, cu bune, cu rele. Și când greșesc încerc să învăț, nu trec peste, ca și când nu s-a întâmplat eroarea. Slavă Domnului, nu sunt perfectă, dar caut să fiu un om bun, empatic, generos. Trăiesc de câțiva ani ce-mi oferă viața, prezentul. Am avut și perioade în care am trăit proiecția, dar m-am vindecat. Am săpat mult ca să ajung unde sunt astăzi. Am trăit, ca foarte mulți dintre noi, în imaginar, visând și construindu-mi lumile de care aveam nevoie. Fără confruntare. Am mințit și m-am mințit. Și îmi găseam și justificări pentru fariseismul meu, îmi apăram cu dinții duplicitatea. A fost o etapă. Până într-o zi… când am ieșit din asta. Mi-am dorit să ies. Oricât de senzațională este minciuna, este foarte periculoasă. Poți oricând să-ți pierzi sufletul. Iar la un moment dat mănâncă bucăți din tine, pur și simplu te roade, te devorează. Așa că într-o zi, cu greu recunosc, am început să lucrez la desprinderea mea, la ieșirea mea din iluzie. Exact cum spui de astăzi nu mai mănânc zahăr'. Așa am spus de astăzi vreau să trăiesc curat'. A durat câțiva ani să mă trezesc și să mă adun. Paroxismul emoțional în care am stat și suferința pe care mi-am permis-o m-au costat. A trebuit să plătesc cu un cancer. Totul pe lumea asta are un preț. De asta nu m-a surprins. Dar revelația majoră nu boala mi-a dat-o, ci moartea mamei. Conștiința morții este, cel puțin, la fel de seismică precum e conștiința vieții. În momentul în care faci pasul din vis în realitate, de la minciună la adevăr, nu mai ai cum să te-ntorci. E sens unic. Și mențin starea asta pentru că am nevoie de ea. Știu cum a fost altfel, știu exact ce am simțit, ce beneficii mi-a adus minciuna, așa am fost atunci, de aia aveam nevoie atunci, acum am nevoie de altceva, sunt în altă viață. N-aș mai putea să mă-ntorc.

„E important să nu te plictisești atunci când rămâi singur cu tine'. Câteva cuvinte din cartea ta, „în fiecare zi Dumnezeu se roagă la mine', recent reeditată la Editura Trei. Tu ce faci ca să nu te plictisești?
Nu mă mai plictisesc de foarte mulți ani. Starea de plictiseală m-a însoțit în copilărie și în adolescență. Nu-mi este familiară acum. Nu mai știu cum e să te plictisești. Între timp am învățat să dau sens timpului. Te plictisești când nu ești bine cu tine. Dinamismul, noutatea, diversitatea nu-ți rezolvă decât temporar plictiseala. Te plictisești când fugi de tine. Când ești bine cu tine nu ai nevoie de nimic exterior care să te anime. Te ai pe tine și ești infinit. Ai ce să faci cu tine. Cu gândurile, cu emoțiile, n-ai timp în viața asta să te plictisești. Chiar e prea scurtă. Jung spune undeva că omul începe să se trezească abia după 40 de ani. Dacă-i prinzi, nu-i risipi.

Una dintre ideile puternice ale cărții de mai sus este aceea de a trăi mereu în gând cu finalul vieții. Să înțelegem asta în sens duhovnicesc sau în sens de mindfulness? Ce e mai aproape de tine?
Înțelegeți cum vă este necesar. Dar a trăi cu gândul morții este o binecuvântare, nu e bau bau. Moartea este un fapt firesc. La fel ca nașterea. Dacă uităm asta… și uităm cam primii 40 de ani de viață… e doar problema sau alegerea noastră, dar atât. În fond, nu se schimbă nimic. Au fost ani întregi în care moartea m-a speriat în sine. Pentru că mă raportam la ea ca la o metaforă, ca la un concept, nu puteam să cuprind nici măcar la nivel mental că va veni o zi când se termină, când trebuie să-ți iei bagajele și să pleci mai departe. Moartea este la fel de reală cum e fiecare respirație pe care o trăiesc. Când am acceptat că e concretă, m-am liniștit. Nemurirea se livrează în biberoane. Depinde cât timp avem nevoie să sugem de la pieptul existenței și conștiinței noastre.

Vreau să vorbim despre Dicționarul de Optimisme: o apariție în care se simte speranța, dar parcă și exasperarea, îndârjirea, dar și extenuarea. Cum așezi tu cărticica asta printre cele 11 pe care le-ai publicat până acum?
Este o joacă, e un exercițiu pe care vă invit să-l faceți așa cum l-am făcut și eu pe al meu. De asta mi-am permis să o las în forma ei nudă, fără a doua corectură, cu tăieturi, cu desene acolo unde nu am știut să exprim prin cuvinte, cu tăieturi, mâzgăleli, închipuiri, cu o călimară vărsată, cu jumătate de pagini albe lăsate ca invitație pentru cel care traversează jumătatea mea de dicționar. Ne luăm prea în serios și asta mi se pare cel mai grav. Umorul ne ajută să ne detașăm. Dacă ne-am relaxa, ne-am trăi viețile mai asumat și ne-am bucura mai mult. Pandemia pentru unii a fost o renaștere, o șansă, pentru alții a fost o traumă, un blestem. Și unii, și ceilalți, am fost la aceeași linie de start. Diferența a făcut-o perspectiva. Fiecare are în el un Dicționar de optimisme'. De aceea am ales să fiu prima care să-și arate vulnerabilitatea și în aceeași măsură forța din spatele acestei vulnerabilități.

Cum ai ieșit din experiența dificilă a bolii? Și cum ai reușit să transformi această experiență în ceva pozitiv? Ai spus la un moment dat: „pentru mine cancerul a fost un dar'.
Nu m-am opus. Nici când am aflat, nici când a trebuit să trec prin tratamentul oncologic, nici acum când este tot un fel de mers pe sârmă și când s-a activat conștientizarea. Nu mi-am făcut și nu îmi fac așteptări. Nu m-am întrebat de ce mie', de ce eu?', nu am judecat pe nimeni pentru boala mea. Știu că tot ce trăiesc are un sens. Nimic nu vine inutil. Am luat-o cum a venit. Simplu. Fără accesorii sau mănuși de protecție. M-am confruntat, nu m-am lamentat și nici nu am așteptat vindecarea din exterior. Am simțit că este un dar pentru că la final am ieșit pe plus, am primit atât de multe revelații, răspunsuri într-un timp atât de scurt, am primit atâta iubire cât poate să-mi ajungă toată viața și încă alte vieți, am pierdut-o definitiv pe Chris pe care o știam și acum am o Chris nou nouță, pe care nu o prea cunosc, o descopăr, dar de care m-am îndrăgostit, îmi place mai mult. A contat maxim că l-am avut alături full time job pe Tiberiu, soțul meu, cu umorul lui genial. Și pe noi această încercare ne-a unit și mai mult. Am avut-o pe mama, copiii, restul familiei, prietenii. N-am fost singură. Nu știu cum ar fi fost să fi trecut singură. Nu au știut mulți, dar câți au știut au fost cu mine. Am ajutat și eu, cred, prin atitudine, prin normalitatea cu care am tratat situația și prin firescul pe care l-am impus și l-am cerut. Nu am dramatizat, nu am intrat în panică și nu am împărtășit ceea ce era inutil. Nu ajuta pe nimeni să știe cât de mult mă doare sau cât de greu e. Asta era treaba mea. Și dacă aș fi spus tot, nu putea nimeni să îmi aline durerea, să mă ajute, să schimbe situația sau să o înțeleagă. Este o experiență atât de complexă și unică, încât ceea ce scriu aici nu poate fi cuprins pe bune decât de cel care a trecut pe acolo. A trebuit să am răbdare cu fiecare moment din ăsta delirant și dificil de gestionat. Știam că nu va dura la nesfârșit și așteptam să treacă. Iar când eram în mijlocul furtunii mă concentram să nu las gândurile să o ia razna, să nu privesc negativ, să profit de situație, să iau ceea ce e bun din ea și să mă folosesc de ce trăiam. Mă gândeam la martirii din închisorile comuniste foarte des și aveam în minte poveștile lor, lumina lor, felul în care au traversat ei durerea, iar mie mi se părea atunci că ceea ce trăiesc eu nu se poate compara cu ce au trăit ei. Și prindeam curaj.

În momentul în care te-ai îmbolnăvit, în 2018, te-ai gândit vreun moment să ascunzi boala de ochii publicului?
Să ascund'? Da ce făcusem ca să ascund? Ce-i drept, nici n-am ieșit în piața publică, n-am scris pe garduri și nici n-am urlat la megafon că am cancer. Pe cine ar fi interesat? Cui îi păsa că am eu cancer? Nu aveam nevoie de milă sau compasiune. Nu m-ar fi ajutat. Aveam nevoie de firesc, de normalitate. Așa că au știut toți cei care trebuiau să știe. Colegii cu care am repetat cele trei spectacole pe care le-am făcut în acea perioadă, prietenii cu care mi-am petrecut vacanțele, familia cu care trăiesc zi de zi și restul lumii a aflat când a fost necesar să afle, când am terminat tratamentul și am publicat albumul inspirat de povestea mea, cartea foto text Care dintre noi', un jurnal de emoții, gânduri, imagini care sper să fie un sprijin atât pentru cei care trec direct printr-o astfel de experiență, dar și pentru cei care însoțesc sau doar au auzit despre. Căci e real: habar n-avem care dintre noi poate fi oricând în această situație, nu știi cine e următorul și în orice moment poți fi tu. Care dintre noi' e o declarație de iubire față de viață. Căci după boala asta m-am îndrăgostit iremediabil de viață. Trăim într-o țară unde cancerul este o sentință. Și e important să vorbești despre frica asta, e vital să schimbi prejudecățile astea tâmpite, să ieși din mentalitatea asta înapoiată de pe vremea bunicilor. E uman să dai încredere oamenilor, să oferi speranță și să le arăți că se poate depăși. Cancerul se tratează dacă este depistat la timp. De cancer mor cei care-l descoperă în fază terminală. Dar și asta cu moartea… nu trebuie să ai cancer să mori, poți ieși din casă, îți cade o cărămidă în cap și te-ai rezolvat. Să nu-i dăm cancerului o importanță mai mare decât o are. Este o boală cronică, așa cum sunt multe altele, dar nu mai are coroniță, nu mai stă pe podium așa cum stătea cu 20 de ani în urmă, cu 30 de ani. Cercetarea evoluează, se descoperă tratamente… pacienții se prind cum să îl abordeze și îi diminuează și puterea.

Teatrul este un mediu competitiv, cu multe orgolii, cum faci față invidiilor și sabotajelor inerente?
N-am fost în găști. Ceea ce a fost o problemă permanentă. Cineva era mereu nemulțumit sau avea ceva de comentat. Pentru colegi am fost din studenție, o ciudată. Sau cel puțin așa mă făceau să mă simt. Ironia cu care m-au însoțit ani buni și aroganța cu care s-au raportat la mine, m-au călit. Cu cât i-am ignorat mai mult, cu atât a fost mai dificil. Când cineva bagă bățul prin gard, se așteaptă la reacție. Eu nu le făceam jocul și asta îi întărâta și mai mult. Consideram că timpul meu e valoros de investit altfel și nu de consumat pe fleacuri, bârfe, răutăți, găinării. Nu eram în competiție cu nimeni. Sau eram, cu mine. Nu aveam nevoie de aprecierea nimănui, ci de încrederea mea. Am suferit mult când mi-a ajuns la urechi zvonul că sunt fata lui Eugen Simion, pe-atunci Președintele Academiei, și când toată lumea credea că succesul meu se datorează tatălui. În catalog apăream Chris E. Simion. Pe tata l-a chemat Emil, era simplu de verificat. Și da, tata a fost Președinte, dar de bloc. Am vrut de câteva ori să mă las de teatru pentru că nu vedeam sensul pentru care să mă chinui atâta. Dar de fiecare dată când am vrut să mă las, simțeam că mă sufoc, că renunț la oxigen. Am învățat că pe oameni trebuie să îi lași să creadă ce vor, că nu toată lumea trebuie să aibă chimie cu tine, că nu toată lumea trebuie să te iubească, să te admire, că oamenii au voie să aibă slăbiciuni, frici, complexe și că meseria asta nu trebuie făcută ca o demonstrație. Mi-au trebuit vreo 12 ani să nu-mi mai doresc ca părerea celorlalți să coincidă cu a mea și să accept că oamenii au libertatea propriilor opinii. Și dacă sunt diferite de crezul meu, nu înseamnă că sunt și împotriva mea. Când am acceptat asta am început să mă bucur, să mă eliberez. Era simplu să nu accepți succesul altuia și să-l justifici încercând să subminezi amploarea și să îl etichetezi ca fiind teatru comercial, marketing și PR bun. Numai oamenii generoși și inteligenți se pot bucura pentru reușita celorlalți. În altă ordine de idei… spectatorii nu sunt tâmpiți, nu-s veniți cu pluta. Vinzi un spectacol mediocru o dată, de două ori, dar nu un an, doi, zece. Spectacolele mele se joacă de ani de zile. Dacă erau atât de proaste, mă gândesc că aveau alt destin. Invidia oamenilor (chiar dacă era camuflată și uneori n-a fost pe față) o simțeam, dar m-a încurajat întotdeauna, mi-a certificat că ceea ce fac, e bine. Oamenii nu-și dau seama că atunci când te invidiază, te ajută. Că doar nu invidiezi pe cineva pentru ceea ce nu are, ci pentru ceea ce are și nu ai tu. Am învățat asta destul de repede și m-a ajutat să îmi văd de drum fără să judec și fără să am așteptări. Nu fac teatru să mă admire cineva. Fac teatru să dăruiesc ce arde în mine cel mai adânc. Și orgasmul este atunci când te întâlnești cu ceilalți în cele mai vulnerabile și nude părți ale sufletului și spiritului tău.

Cum a apărut proiectul Grivița 53? Ce te-a motivat să-l pornești? Și cum va fi diferit teatrul de pe Griviței 53?
Este un demers unic. Este prima dată când un teatru se construiește de la zero astfel, cărămidă cu cărămidă, om cu om. Pe principiul Ateneului Român, dați un leu pentru Ateneu'. Solidaritatea construiește acest teatru. Grivița 53 nu este numai construcția unui imobil, ci construcția unui spirit. Nu este despre ego într-un domeniu în care tocmai ego-ul te provoacă și te încearcă neîncetat. Este despre a fi împreună, despre comunitate. Pentru mulți e utopic, dar pentru și mai mulți este necesar. Teatrul independent este un drum pe care-l parcurg de 21 de ani. Cred cu toată ființa mea în această formulă. Cred că este ceea ce a lipsit. Și cred că a venit momentul pentru a se naște Grivița 53. Cred că abia acum este nevoie de G53. Pentru că acum, mai mult ca oricând, poți demonstra că se poate naște un astfel de vis, durabil, cu sens și fără compromisuri, șpăgi, aranjamente, pile și de-astea. Mi-am dorit mult să fie ridicat din temelie, de la zero. Pentru ca energia aceasta curată să se pună de la prima cărămidă, până la ultima. Numai așa nu avem fisuri și va arăta ca noi, va reprezenta un fel de a fi. Din nevoia asta a pornit proiectul. Am pus la bătaie casa moștenită de la bunica mea. Am vândut-o și cu banii câștigați (205.000 Euro) am cumpărat terenul din Calea Griviței, terenul pe care construim acum teatrul. L-am donat apoi Asociației Culturale Grivița 53 și statutul acestui ONG apără proiectul printr-un articol în care este stipulat că destinația culturală a acestui edificiu nu va putea fi schimbată niciodată. Așa că fiecare cărămidă înseamnă un ctitor iar fiecare ctitor face acest simbol să devină realitate. Când teatrul va fi gata, numele ctitorilor va apărea inscripționat în foaier. Mai avem disponibile 30.000 de cărămizi. Dacă acest proiect devine important și pentru mediul de afaceri, pentru multinaționale sau firme care pot deveni ctitori alături de miile de persoane fizice care susțin deja G53, putem să ne apucăm de șantier mai repede. Printre actorii ctitori sunt Oana Pellea, Maia Morgenstern, Marius Manole, Rodica Mandache, Marian Râlea, George Ivașcu, Ilona Brezoianu, Medeea Marinescu, Adriana Trandafir, Vlad Logigan, Ada Milea și mulți alții. Sunt și personalități din alte domenii care ne susțin: Alexandru Tomescu, Ivan Patzaichin, Valeria Răcilă von Groningen și mulți alții. Un om remarcabil al acestui proiect este arhitectul Codrin Trițescu care a câștigat și un premiu internațional cu Grivița 53. Și nu în ultimul rând, omul fără de care aș fi doar jumătate, soțul meu, Tiberiu care s-a implicat cu tot sufletul în acest demers și crede, la fel de mult ca și mine în necesitatea de a-l duce la bun sfârșit.

Cum alegi cărțile pe care le dramatizezi?
Citesc mult și aleg puțin. Dramatizez textele care au o tematică pe care vreau să o dezvolt scenic, cu care vreau să mă confrunt, poveștile care conțin obsesiile mele, luptele mele, ceea ce nu pot scrie eu și scriu alții, ceea ce vreau să spun și o pot face cu cuvintele, imaginile, emoțiile altora. Mă apuc de un text dacă mă arde și dacă intuiesc că i-ar putea atinge și pe spectatori. Până acum zic că am reușit să mă întâlnesc destul de mult cu publicul meu. Cel puțin asta am înțeles din răspunsul și însoțirea lor.

Ce ritualuri ai? De scris, de viață etc?
Scriu numai de mână și cu stiloul. Nu pot scrie cu pixul, nu vine inspirația. Lucrez numai cu actorii pe care îi văd, îi închipui în timp ce citesc textele, de aceea mi-am pierdut mulți prieteni' actori care nu au înțeles că nu dau rolurile în funcție de berile pe care le bem sau de vacanțele pe care le petrecem împreună. Nu mă culc fără să mă rog. Mă însoțesc cât pot de des cu rugăciunea inimii. Când mă trezesc dimineața, primul lucru pe care-l fac este să mulțumesc pentru noua zi pe care am primit-o. Mă spovedesc cât de des pot, fac terapie o dată pe săptămână, țin posturile mari dar și lunea, miercurea și vinerea. Nu sunt habotnică. Port pe mâna stângă un set de brățări (care se regăsește și pe mâna soțului meu) și fiecare brățară simbolizează un vis împlinit. Mai avem multe, se va umple brațul. Bine că se mai rup din când în când. Cam atât. Caut să trăiesc cât mai simplu și independent, adică liber. Nu să mă leg.

„ Ai grijă ce faci cu mintea ta' este unul dintre îndemnurile transmise de mama ta, dacă nu mă înșel. Tu cum faci asta, ai o rutină de curățare a minții?
Cel mai greu este să-ți păzești mintea, să nu-ți lași gândurile s-o ia razna. Încerc să fiu trează, să fiu atentă, să fiu sinceră, să nu mă mint, să nu mă trădez, să nu fiu ipocrită, duplicitară, să nu fac chestii care sunt în dezacord cu mine. Că apoi tot eu am de tras. Cu cât faci mai mult haos, mai multă mizerie, cu atât e mai greu la făcut curat. Am trăit în mlaștină, știu cum e, nu vorbesc din cărți. Iar când reușești să te salvezi… sufli și-n iaurt. Că e one time only. N-ai șansa asta de două ori.

Ce anume, din ce ai primit la rândul tău, ai vrea să transmiți mai departe femeilor din neamul tău? 
Să se descopere, să accepte că viața e în permanentă schimbare, să nu se limiteze, să-și întâlnească umbrele, să-și accepte demonii, să fie ceea ce simt că pot să fie, să nu stea în ceea ce nu le mai aparține și în ceea ce nu le mai bucură sufletele, să se dăruiască și să primească, să nu le mai pese de tipare, estetică, retușuri, modă, să fie ele însele, să trăiască fiecare vârstă și fiecare etapă cu ce aduce nou.

Fiecare familie are o mitologie proprie, transmisă din generație în generație, care este povestea de familie care te-a impresionat cel mai mult și pe care o porți în minte și în suflet?
Mai mult m-au impresionat oamenii din familia mea, personalitățile lor, decât poveștile. Sunt crescută între Maramureș (Ieud, Valea Izei) și București. Între o lume unde în loc de bună ziua' saluți cu  Lăudăm pe Isus' și se răspunde În veci Amin' și o societate care te provoacă la supraviețuire. Am fost crescută de doi părinți foarte diferiți ca structură interioară. Un tată îndrăgostit de fiica lui care a oferit necondiționat iubire, afecțiune, toleranță, candoare, drăgălășenie, înțelegere, bucurie, lumină și o mamă timidă, introvertită, mai rece, mai detașată, pe care nu o simțeam prezentă, deși era cu toată ființa ei și care m-a însoțit în taină, fără să-mi spună direct, în cele mai profunde treceri ale mele. Era cu mine total fără să-mi arate concret. Așa știa ea. Dar eu aveam nevoie de altceva din partea ei, eu așteptam altceva. Mama mi-a dat tot ce a putut și a fost ea. Realizez asta acum, când nu mai e. Pentru ceea ce o judecam sau o criticam, acum îi mulțumesc. A trecut prin viață în vârful picioarelor, aproape că nu am simțit-o, fără să deranjeze pe cineva. A trăit pentru binele celor din jur, nu pentru ea. M-a impresionat viața ei atunci când am aflat-o. Dar târziu. De la alții. Ea nu se destăinuia. A rămas fără tată la 12 ani, a fost crescută de o mamă văduvă, care nu a mai conceput să se recăsătorească și care a impus un stil de viață spartan. Pe mama am simțit-o mai mult copilul meu decât mama mea. Mi-a spus prima dată te iubesc' cu două săptămâni înainte să moară. De fapt, aia a fost și singura perioadă din relația noastră când am simțit că am mamă. Exact când era mai bolnavă și te-ai fi așteptat să se lege de tine și de viață, ea a fost mai generoasă, înțeleaptă și plină de iubire. Plecarea ei așa m-a bulversat. Era pregătită pentru asta. Și mai avea o zonă, care i-a fost deschisă după ce a trăit 3 zile în comă, avea premoniții și viziuni. Glumeam cu tata pe seama ei dar ea nu a pus niciodată la suflet. Culmea că de multe ori s-a întâmplat ce a prezis. Coincidență sau harul ei… habar n-am dar avea ceva special, altfel, intangibil. Tata a fost cam 80% din viața lui cu mine pe muchie de cuțit, foarte bolnav, a stat ani de zile în spital, luni de zile la terapie. Ce nu avea? Avea de toate. Dar nu l-am văzut niciodată speriat sau supărat pe viață.

Te-ai autocaracterizat ca fiind un copil încăpățânat și rebel, ai povestit cum ai pus la încercare răbdarea părinților și cum, la un moment dat, chiar ai fost exmatriculată din liceu. Ce le-ai transmite părinților care „se luptă' cu personalitățile copiilor?
Să îi lase pe copii să-și trăiască viața lor și să și-o descopere, să nu le taie aripile, să îi încurajeze, să îi iubească în toate ale lor, nu doar când răspunde nevoilor lor. Copilul nu este o prelungire a părinților, nu îl naști pentru ca să-ți rezolve frustrările, complexele. Copilul are libertatea lui și sensul lui independent de părinte. Părinții mei m-au iubit în tot ceea ce am fost, în cele mai egoiste momente ale mele mi-au ținut sufletul în brațe, când nici măcar eu nu mă mai suportam, ei mă însoțeau, erau acolo, ca o plasă de siguranță. Și am fost un copil extrem de dificil pentru că am fost independentă de mică și cu o personalitate extrem de puternică. Și cu toate acestea i-am simțit cu mine ori de câte ori am avut nevoie. Unii oameni știu să fie părinți și fără să aibă biblioteci citite sau doctorate în parenting pentru asta.

Care este ultimul tău gând, seara, înainte de să adormi?
Îmi fac bilanțul la ceea ce am trăit, îi spun în gând soțului meu cât de mult îl iubesc și cât de fericită sunt că suntem împreună, după care rostesc în taină rugăciunea inimii până adorm. E în loc de somnifer.

Ce cărți ai acum pe noptieră?  
Frații Karamazov, o recitesc pentru Doctorat. Cărți duhovnicești. Biblia. Un roman din literatura contemporană, „Eternitatea clipei și o carte de psihologie Femei care aleargă cu lupii.

Foto: Catalina Flămânzeanu, Arhiva Personală

Interviu realizat de Andreea Chebac.

Citește și:

Lora, despre logodnicul ei: „Ionuț a apărut în viața mea într-un moment în care…'

Ilcnur Agop, stăpâna serialelor turcești: 'Ne plac istoriile care ne arată că nimic nu e imposibil, cât timp ne dorim să fim fericiți!'

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe avantaje.ro
Recomandari
Publicitate
Libertatea
CSID
Descopera.ro
Life.ro
Retete
Baby
Doctorul Zilei
VIVA!
ELLE
Diva Hair
Sfatul parintilor
TV Mania
Shtiu.ro
Mai multe din Interviurile Avantaje