Cele mai frecvente dileme de parinte

Cele mai frecvente dileme de parinte

copil, parinte
Cum il pedepsesc?

Stie cineva vreun copil care sa nu fi facut vreo pozna? Putin probabil… Ca sa nu mai spunem ca e mai eficient sa inveti din greseli decat urmand calea si regulile pe care ti le prezinta ceilalti. O alta zicala romaneasca spune ca „pana nu dai cu capul de pragul de sus, nu il vezi pe ala de jos“. Deci mai usor luam aminte dupa ce gresim.

Si acum imi amintesc de o poezioara din vremea copilariei noastre: „Nelu a spart o cana: plici!/ A gresit, ce poti sa-i zici?“ Finalul imi suna si acum in ureche; tatal ii spune copilului speriat, in asteptarea pedepsei: „Ai spus drept/Si eu te iert!“.

La randul meu, am transmis copiilor acelasi mesaj – important e sa-ti recunosti greseala si apoi gasim impreuna solutia. Pe cat posibil, explica-i ca pedeapsa nu inseamna doar o privare de lucrurile care ii plac, ci mai degraba un prilej de a medita asupra faptelor lui.

Oricum, inainte de a-l pedepsi, analizeaza fapta copilului si asculta-i motivele. O pedeapsa care nu il ajuta sa vada ce a gresit si cum poate sa isi indrepte fapta nu are valoare. Explica-i ca „rau“ este lucrul pe care l-a facut, nu el, ca persoana. Arata-i consecintele faptelor lui si ajuta-l sa inteleaga cum poate repara ce a facut sau cum poate evita pericolul. Nu uita, pedeapsa trebuie sa fie bine delimitata in timp.

Ce sa nu faci

  • Nu ii spune „esti prost, rau, nu esti in stare de nimic“.
  • Nu face comparatii de genul „esti ca taica-tu“.
  • Nu incalca regulile pe care le stabiliti initial.
  • Nu-l umili, nu tipa, nu il lovi, nu il brusca.

copil, parinte, bunica

Cu bona sau cu bunicii?
Raspuns dezarmant: cu parintii. Adica asta e idealul, dar cine isi mai permite? Asa ca incearca sa faci o lista cu argumente pro si contra pentru cele doua variante, vezi scorul si ia o decizie. Daca poti sa alegi intre o bona si bunici (pentru ca sunt si cazuri in care bunicii nu mai exista, din pacate), singura recomandare pertinenta pe care pot sa o fac este sa incerci mai intai bunicii.

Daca aceasta varianta da gres, abia atunci ia in considerare o bona. Iar daca copilul e suficient de maricel, cere-i si lui parerea, pana la urma el e „beneficiarul“ serviciilor.

Lucrurile se complica si mai mult cand ai de ales intre socri si propriii parinti. Ai tai sunt mai buni decat ai lui? Sau ai tai te inteleg mai bine decat ai lui? (Mai degraba asa s-ar pune problema, nu?) Pana la urma, in ecuatie intra multe alte variabile – degeaba mama ta e cea mai buna daca e prea in varsta, prea bolnava, prea departe ori inca in campul muncii. Nu are nici o importanta de partea cui e dreptatea si competentele, esential e felul in care se simte copilul in preajma bunicilor.

Nu are nici un rost sa transformam titlul de „cel mai potrivit bunic“ intr-un conflict familial de interese si putere. Asa cum spuneam si inainte, copilul da raspunsul la aceasta dilema – daca se simte bine, e vesel si se bucura de prezenta lor, nu are rost sa faci o schimbare majora, chiar daca nu te intelegi grozav cu soacra.

Bunicii sunt nepretuiti pentru ca ofera, din plin, copiilor tot ceea ce au nevoie: dragoste, rabdare, umor, invataminte, rasfat, timp, mult timp si, mai presus de toate, dulciuri… Copiii infloresc alaturi de bunicii lor si, cu exceptia unor situatii extreme si rarisime, bunicii sunt de neinlocuit. Privind in urma, la propria noastra copilarie, cele mai multe si mai intense amintiri sunt cele legate de prezenta bunicilor.

Voi ati auzit vreodata pe cineva din generatia noastra povestind despre bona lui?

 

teme

Temele copilului sau ale parintilor?
Printre prietene sau cunostinte aud deseori discutii despre cat de obositoare sunt temele copiilor, cum le ocupa lor toata seara (parintilor, nu copiilor!), iar la final, amenintarea „Lasa ca o sa vezi tu cand intra copiii la scoala! Vei fi prizoniera temelor!“.

Si chiar reusesc sa ma sperie pentru ca parintii mei nu avut niciodata grija temelor mele si nu ma vad deloc in aceasta postura. Asa ca am mai intrebat si pe altii, parinti si specialisti, care m-au linistit – copilul e singurul responsabil de temele lui! Parintele doar il ajuta, il ghideaza, il ajuta sa isi faca un program organizat, dar atat!

A-ti asuma tu sarcina efectuarii temelor va fi, pe termen lung, o capcana: copilului ii va fi comod stiind ca il vei scuti de efort, tu vei fi tot mai frustrata din cauza ca pierzi mult timp si vei intra intr-un cerc vicios din care cu greu se poate iesi. Obisnuieste-l cu ideea ca temele sunt exclusiv ale lui.

Il protejez excesiv?
Nu-ti lasi copilul sa traverseze singur? Nu-l trimiti la cumparaturi? Nu il lasi sa mearga singur la scoala ori sa stea singur acasa cateva ore? Sau nu ii dai voie sa mearga singur in vizita la prietenul de la scara de alaturi, de teama sa nu se rataceasca ori sa il rapeasca cineva? Poate ca il tii sub un clopot de sticla, care risca sa il sufoce, la figurat, desigur…

E drept ca avalansa de stiri cu tot felul de pedofili si violatori nu te incurajeaza sa fii mai relaxata cand vine vorba de siguranta copilului tau, dar pana unde merge prudenta si de unde incepe cocolosirea? De cine sa iti fie mai frica: de hoti, de vagabonzi, de caini, de traficanti de droguri, de masini sau de incapacitatea copilului de a face fata pericolelor sau tentatiilor? Pana cand ii ducem de manuta la scoala?

Un parinte spunea, glumind: „pana cand implinesc 18 ani si vor carnet de conducere si masina…“ Constientizarea pericolelor ar trebui sa inceapa la copii de la varste mici, pentru ca solutia nu e sa-i tinem acasa, ci sa-i instruim sa nu plece cu vreun strain sau sa nu deschida usa casei nimanui care le spune ca „e trimis de mama“ sau care le promite bomboane.

Sa ii instruim sa nu intre pe chat cu necunoscuti, sa le explicam riscurile oricarei bravade sau tentatii si sa ii ajutam sa isi formeze discernamantul si increderea in propriile forte. Sa ii expunem treptat la aceste pericole, pe care nu le putem controla, pregatindu-i in prealabil. E poate cea mai grea misiune de parinte.

copil, parinte, minciuna

Cum reactionez la minciuna?
In nici un caz amenintandu-l, pentru ca il sperie si il face sa minta cu si mai multa prudenta. Daca ii spui „Nu ma minti!“, risti sa blochezi din start orice posibilitate de comunicare intre tine si copil. O abordare mai relaxata, poate chiar intr-o nota amuzata, poate fi de ajutor. De pilda, daca fantazeaza, ii poti spune: „Ce imaginatie grozava ai! Continua, povesteste-mi, este atat de interesant sa te aud! Parca esti Pinocchio…“. In acest fel ii dai de inteles ca nu te lasi pacalita de minciunile lui si ii tai elanul de a mai minti si altadata.

Daca esti constienta ca cei mici mint fie ca sa scape de pedeapsa, fie ca sa nu te supere, atunci e mai usor sa le anticipezi replicile si sa le oferi raspunsul potrivit care sa-i ajute sa inteleaga ca minciuna nu ii ajuta. Iata un scenariu pe care mai toti parintii il aud la un moment dat: copilul spune „n-am spart eu geamul cu mingea, ci s-a trantit din cauza vantului.“

Parintele e tentat sa spuna imediat: „e o minciuna gogonata, tu ai spart geamul, macar recunoaste.“ Replica potrivita e: „Stiu ca esti speriat ca o sa ma supar pe tine si o sa te pedepsesc, dar eu inteleg ca a fost un accident pe care il putem rezolva impreuna. Important este sa fii sincer cu mine ca sa putem repara greseala.“

Si nu in ultimul rand, ofera-i exemplul personal; pe un copil, felul in care abordezi tu minciuna in viata de zi cu zi il inspira mai mult decat orice dada- ceala si teorie despre cat de grav e sa minti. Acest lucru este valabil in toate aspectele care tin de educatia copilului; el va face nu cum ii spui tu, ci ceea ce faci tu in situatii similare, asa ca fii atenta la tine.

copil, parinte

Cat stau acasa cu copilul?
Este o dilema destul de mult vehiculata in ultima vreme, mai ales de cand cu dezbaterea pe tema indemnizatiei pentru mamele de bebelusi.

S-au dat tot felul de raspunsuri, specialistii s-au intrecut in verdicte. Singura explicatie care mi s-a parut ca sta in picioare a fost cea a unei doamne doctor care avea cunostinte din zona medicinei energetice si care a spus ferm ca mama trebuie sa stea cat mai aproape de bebelus exact atat timp cat a stat el in burtica mamei lui, adica 9 luni.

In tot acest timp, copilul ramane inca legat de mama printr-un cordon ombilical psihologic, care ii asigura o dezvoltare intelectuala si afectiva armonioase. Dupa cele 9 luni, fa treptat trecerea catre reluarea serviciului, incepand cu o norma redusa, ca sa va acomodati mai usor la noul ritm de viata.

Ce sa faci

  • Incurajeaza-l sa fie sincer, spunandu-i ca ai incredere in el.
  • Chiar daca il prinzi cu „mata-n sac“, nu face o tragedie din asta si incearca sa afli ce l-a facut sa minta.
  • Ajuta-l sa recunoasca greseala si sa-ti explice motivele pentru care a ales sa minta.

Text: Daniela Palade Teodorescu
Foto: shutterstock

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe avantaje.ro

Citeste continuarea pe pagina urmatoare: 1 2

Recomandari
Libertatea
Huff
VIVA!
Retete
Baby
Sfatul parintilor
Mai multe din Copii