Cântăreața de jazz Teodora Enache: ”A fi om mi se pare mai greu decât a fi artist”

Teodora Enache

O combinație unică de ritmuri și stări propune cel mai recent proiect muzical al Teodorei Enache, 'From Classical to Jazz', care va avea loc pe 9 septembrie, la Teatrul Național București. În centrul atenției vor fi câteva creații enesciene care vor fi prezentate într-o versiune de-a dreptul surprinzătoare.

Pregătiți spectacolul de la Teatrul Național de un an de zile și, chiar și așa – știind 'rețeta' – , v-am văzut ascultând emoționată câteva fragmente. Care este ingredientul secret, creator de emoții, chiar și după atâtea repetiții?

De fiecare dată când urc pe scenă, este ca și cum aș avea întâlnire cu iubitul meu. Plină de emoție, de dorință, de inocență, ca la prima întâlnire. Dar pentru acest moment, mă pregătesc mult, îi dedic mult timp, energia mea, știința mea… Iar acolo, mă las cuprinsă de misterul creației, de harul care se pogoară și mereu devine altceva. Și simt că nu mai este lucrarea mea… devine ceva nou, negândit de mine, este ceva nou de fiecare dată.

Cum ați ales fragmentele pe care le veți prezenta în cadrul spectacolului?

Le-am citit, le-am cântat, iar le-am cântat, când am simțit bucurie și dorința de a le cânta în felul meu, am știut ce trebuie să selectez.

Veți cânta alături de trei muzicieni de top. Cum s-a ajuns la această formulă?

Cu Călin Grigoriu am lucrat încă de la începutul proiectului 'From Classical to Jazz' pe care îl vom prezenta pe 9 septembrie, la Teatrul Național București, ca eveniment asociat al Festivalului Internațional 'George Enescu'. Împreună am simțit bucuria inovației. Am fost invitați în această formulă de duo, anul trecut, să cântăm la Muzeul 'Enescu' de la Tescani.

Și atunci s-a născut prima oară ideea de a aborda o lucrare enesciană: Rapsodia I, pe care am prelucrat-o împreună, de la partitură creată de Enescu pentru întreagă orchestră, la formula noastră inedită, de voce și chitară. Emoționante momente, când descopeream, când le cântam și vedeam cum dăm naștere la ceva frumos, fragil… Și cum am avut mare succes, am pornit mai departe, am creat o formulă și mai complexă, adăugând percuție braziliană – Joca Perpignan și violoncel – Răzvan Suma, ca invitat special.

Apoi am abordat și Rapsodia a II-a și tot așa până s-a născut un întreg proiect frumos și am avut onoarea de a fi incluși în evenimentele din acest an ale prestigiosului festival dedicat lui Enescu. Datorită aportului fiecăruia dintre noi, muzica a devenit un 'fusion' între jazz, clasic, etno și doină.

Cu ce ați vrea să rămână spectatorii, la finalul spectacolului?

Cu acea emoție misterioasă despre care vorbeați la început. Și cu dorința de a trăi mai frumos.

Apropo de muzicieni… ați cântat cu unele dintre cele mai mari nume ale jazzului. Cu cine v-ar mai plăcea să colaborați?

Am fost fascinată – încă de la începuturile drumului meu în muzică – să unesc 'rădăcinile', prin muzică. Să adun pe scenă muzicieni din toată lumea, cu etnii diferite, cu povești diferite, și împreună să descoperim că, indiferent de orice limitări geografice, lingvistice, religioase, politice etc., undeva adânc, cu toții suntem UNUL. Și muzica poate face asta într-un mod miraculos.

Unele întâlniri au fost doar o dată, altele – unde rezonanța a fost mare – au devenit relații continue, cum este colaborarea cu Theodosii Spassov, Stanley Jordan, Benny Rietveld, Lars Danielsson, artiști cu care mă revăd și avem din când în când concerte împreună. Lista poate continua, desigur, nu mi-am propus nimic, nu e un plan mental, las lucrurile să se întâmple…

De la doină la blues, de la muzică clasică la jazz, muzică etnică, muzică inspirată de cărți… Fiecare proiect marca Teodora Enache este surprinzător, ba chiar câteva dintre acestea premiere absolute. De unde provin dorința și curajul de a depăși granițele convenționalului, previzibilului?

Acum, după atâția ani în care am servit muzica și muzica m-a servit pe mine, pot spune, fără nici o îndoială, că mă consider un artist liber. Liber de formă de manifestare, de sursă de inspirație, liber de limitările date de metode, rețete, convenții și definiții. Și sunt un om foarte curajos, curios și creativ. Sufletul meu se manifestă cel mai bine cântând. Și sufletele noastre au valențe infinite, avem atâta forță creatoare în noi, dar tot atât de multe limitări.

Sursele de inspirație nu sunt căutate: vin din experiențele mele ca om: sunt îndrăgostită, cânt, descopăr doina și însemnătatea ei, o cânt, îl întâlnesc pe Kahlil Gibran, învăț de la el, îl aplic în viața mea și desigur… îl cânt! Nu mă iau după ce e la modă, ce curent este căutat.

Am avut o perioadă, desigur, în care am avut modele și m-am inspirat vizibil, căci aveam multe de învățat și era ucenicia mea. Dar acum, inspirația vine din profunzimile mele, de aceea sunt proiectele mele surprinzătoare și originale.

Teodora Enache

Vorbiți adesea despre voci cu vibrații și voci fără vibrații. Ce înseamnă și cât de importantă este această vibrație pentru un artist?

Vocea, cândva demult, era un instrument de vindecare holistică, era un mod de a comunica direct, de la spirit la spirit. Cântăreții înainte erau și preoți și doctori. Astăzi lucrurile nu mai sunt așa. Astăzi, cântul a devenit o afacere. Se cântă din cu totul alte rațiuni decât cele care stau la baza acestui act sfânt.

Cântul ar trebui să fie un ritual, o 'călătorie', din care și cântăreții, cât și audiența să plece acasă înfiorați, cu dorința de bine și frumos în viața lor. E adevărat, noi, ca ființe, suntem suflete, spirite 'îmbrăcate' în carne – deci, cumva, 'servim' și lumea materială și pe cea spirituală.

Vibrația vocii este strict legată de suflet. Îți hrănești sufletul, ai vibrație, cu cât îl hrănești mai mult, cu atât vibrația se ridică… Sunt multe de spus aici, dar e foarte clar că vocea devine un barometru al nivelului profunzimii și calității sufletești ale respectivului cântăreț.

Când faceți pauză de la muzică, cu ce vă încântați sufletul? 

Când nu fac muzică, 'curg' cu viața pe care mi-am ales-o. Am o familie în care nu sunt tratată ca un artist, cu metehne, ci sunt, cu adevărat, mamă, soție, fiică. Îmi place să stau în gradină și să îmi aud copiii râzând fericiți sau să mă plimb în pădure, să citesc sau să îmi caut timpul meu, când toată lumea doarme, în care pot medita, pot să îmi fac practicile spirituale care îmi sunt foarte necesare. A fi om mi se pare mult mai greu decât a fi artist. Aici trebuie depusă multă muncă.

Această dăruire de zi cu zi face să îmi crească sufletul pe dinăuntru, să mă simt gata mereu să învăț, să nu uit că sunt un strop de apă în imensul ocean, să cer smerită grație și protecție divină pentru toți ai mei… asta îmi este baza de pornire. Îmi place marea, jocul, să mă prostesc și să râd de măștile mele și ale celorlalți…

V-ați stabilit în Germania, însă muzica vă aduce mai mereu acasă. Ce vă lipsește de acasă, când sunteți acolo? Ce nu este aici și găsiți în Germania?

Sentimetul de 'ACASĂ' este un sentiment complex, care cuprinde multe ingrediente. Este și un refren: 'Casa mea este unde sufletul meu este‘‘. Acolo unde este sufletul meu, familia mea, este 'baza' mea, de unde pot zbura pe alte meleaguri. Zbor des în România, așa îmi întâlnesc restul familiei, colegii, pământurile natale, oamenii dragi.

Niciodată nu mă gândesc la ceea ce lipsește, ci mă bucur de ceea ce este. Și ridic ochii și mulțumesc cu smerenie.

Cătălina Chiricheș

Foto: Adriana Becichi, Andrei Popovici

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe avantaje.ro
Recomandari
Libertatea
Retete
Baby
Doctorul Zilei
Sfatul parintilor
Mai multe din Interviurile Avantaje