Arta tamplariei la o manastire de maici

Uncategorized

Poate prin asta este mobila noastra diferita de a altora. Prin sufletul care sta acolo, in ea". Surade, ridica un pic din umeri in semn de "ce sa-i faci, asta-i viata" si se rasuceste indarat, catre "coltul de lucru".

Maicutele de la Ciorogarla sunt deja specializate in lucrul cu lemnul, in productia de mobilier de calitate extra. Aici se poate face la comanda orice fel de mobila, de la mobila de arta la garniturile pentru casele occidentalilor, fiindca ei sunt cei care fac cele mai mari comenzi manastirii. Preturile, spun maicile, sunt mai mici decat cele de pe piata si au si destule reduceri.

In plus, majoritatea garniturilor executate aici sunt lucrate integral din lemn, la o calitate mult peste ceea ce se gaseste in magazinele de mobila si acest lucru e foarte apreciat si cerut pe piata de mobila actuala. "Sa stiti ca sunt perioade din an in care nu facem fata cererilor si comenzilor. Bine, nu e vorba ca nici nu suntem foarte multe monahii traitoare in manastire si avem cu toatele si indatoririle monahale de urmat, iar asta face mai dificila "respectarea graficului de productie", ca sa-i spunem asa.

Trebuie sa participam la toate slujbele, la canoanele manastiresti, sunt si indeletnicirile gospodaresti si administrative, mai este perioada de revizie a utilajelor cu care lucram. Dar ne descurcam. Si nu simtim niciodata greul", spune si maica Cipriana. "Si de fapt asa e normal, fiindca asta e casa noastra pentru toata viata", surade, completand vorbele cu o cruce mare cat pieptul.

Pacea locului nu te lasa sa banuiesti munca grea a smeritelor calugarite.

Specializare in prelucrarea lemnului
Pe drumul catre celalalt atelier, "cel mare", unde maicutele lucreaza la masinile de prelucrat lemnul (circulare, fierastraie cu banda, freze cu dintii cat pumnul de om, strungurile de lemn si masinile de lustruit ori cele "de grosime"), mergem incetisor si vorbim. Inteleg dintr-odata ca viata aici, in manastire, e un lucru simplu si normal.

O pendulare intre dogma revelata de Dumnezeu si grijile de zi cu zi ale unei gospodarii obisnuite. Aici fiecare lucru are un loc anume si fiecare intrebare capata mai devreme sau mai tarziu un raspuns. De la cresterea pomilor la tainele muzicii psaltice si de la posturile lungi sau ispitele lumesti pana la retetele de bucatarie ori la asamblarea unui dulap cu usi sculptate.

"Multi se intreaba daca nu ne-a fost greu la inceputuri, cand am invatat tainele lemnului. Unele dintre noi faceau cursuri de tamplarie, scoala serioasa, cu examene si lucrari practice si cu diplome de calificare la final. Era greu sa deprindem o profesie total noua, dar stiam ca facem ceva cu sufletul, ceva pentru noi, pentru binele sfintei manastiri si intotdeauna Dumnezeu va gasi o cale sa ne ajute.

Faceam totul singure, in afara lucrului la mobila: rugaciuni dupa tipic, cu trezirea la trei dimineata, batutul la toaca, clopotul tot singure, rugaciunea din zorii zilei la ora patru, ascultarile de peste zi, meditatia zilnica in chilie, apoi mai era munca la gradina, la sapat, plantat, bucatareala, dupa pauza de masa iarasi lucrul in atelier, fiindca incepusera deja sa vina comenzi, si iarasi slujbele, vecernia si miezonoptica. Pare mult si aproape imposibil, nu?

Dar niciodata n-am simtit oboseala, greul. Ceea ce vezi acum aici, tot asezamantul, tipicul monahal, randuielile si chiar amploarea pe care a luat-o linia noastra de produse de mobilier, totul s-a facut de o mana de maicute si numai cu puterea Celui de Sus".

La plecare, maica ma conduce pana la iesirea manastirii; la inceputul drumului prost pe care venisem; ori la sfarsitul lui, fiindca el, drumul, acolo incepea si se si termina. Un fel de simbol al trecerii de la pacat la smerenie.

Mergeam alaturi si taceam amandoi. Ma asteptam sa intrebe cand va aparea articolul, dar n-a facut-o. Nici nu era de mirare, avea altele mai importante pe cap. Umbrele zidurilor ingrosate de tacere se intretaiau peste dalele patrate de beton.

Din stanga se auzea estompat vuietul puternic al masinilor care muscau carnea lemnului, construnid mobile de o eleganta fara cusur. Cladirea bisericii batrane de 200 de ani, mirosind usor a rasina, a umbra si a oboseala omeneasca, arata ca o intrebare pe care am vrut s-o pun si am uitat. Sau am pus-o si n-am aflat inca raspunsul, cine stie…?

Text: Adrian Ciltan; Foto: Dan Borzan

Citeste continuarea pe pagina urmatoare: 1 2

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe avantaje.ro
Recomandari
Libertatea
Retete
Baby
Doctorul Zilei
Sfatul parintilor
Psychologies
Mai multe din