Arta tamplariei la o manastire de maici

Arta tamplariei la o manastire de maici
Uncategorized

Stim cu totii ca o manastire este un loc sfant inchinat rugaciunii si reculegerii. Ceea ce nu stim este ca uneori, maicile calugarite se dovedesc adevarati mesteri ai lucrului in cele mai felurite materiale.

Manastirea Samurcasesti, a "maicilor tamplarite", cum este ea stiuta in lumea bisericeasca, rasare neasteptat dupa o cotitura a soselei. Un gard inalt, solid, ca de cetate, desparte curtea curata luna de pamantul din jur si coboara lin catre pridvoarele chiliilor aliniate cuminti si varuite in alb.

Biserica refacuta, cu picturi incastrate in ziduri, mirosind frumos a lemn curat si a smirna, cu ziduri de un metru-jumatate grosime, are o eleganta fara cusur. E atata liniste de parca am pasit intr-o lume uitata de timp. Ma-ntreb cum e aici noaptea si ma gandesc ca trebuie sa te simti strivit intre imensitatea neagra a cerului si nemiscarea muta a Baraganului.

Imi inchipui locul acesta cumva cald si izbavitor, ca un adapost in furtuna. Ca o cana de lapte fierbinte dupa zile intregi de ratacit prin viscol.

Cand sa ocolesc biserica, ma opresc fata in fata cu doi dulai ce-mi taie calea la nici doi pasi. "Nu-ti fie frica, cainii stiu intotdeauna cine ne e prieten". De sub rasa monahala complet neagra ma priveste putin amuzata o calugarita subtire si delicata, ivita pe tacute, parca de nicaieri, langa umarul meu.

"Teofana", spune cu o inclinare calma din cap. Sunt incurcat, fiindca nici nu stiu cum se cuvine facut: se saruta mana sau doar se strange protocolar? Aleg ultima cale, desi rostesc politicos: "Sarut-mana". "Doamne-Ajuta!" mi se raspunde cu salutul bisericesc; "Haidem catre mica noastra fabricuta". Mergem.

Pe sub cerdacul casei din dreapta. Mult lemn, balustrade, stalpi cu intorsaturi lucrate de mana de mester, alei inguste, pavate, marginite de petice de iarba tunsa cu grija. Intru in primul atelier, unde o parte din cele 45 de maicute traitoare in manastire lucreaza zi de zi. Locul arata chiar ca o fabrica de mobila in sine.

"Mobila de Ciorogarla" e marca de lux
Peste tot piese de mobilier, functional ori artistic, mari, mici, moderne sau retro; uneori, se restaureaza mobila de colectie. Odaile calde, varuite si mirosind a curat, au peretii incarcati de scule de tamplarie, de rigle, dreptare si echere, agatate ordonat in cuie, alaturi de icoane pictate delicat si asezate cu fata catre rasarit.

Ferestrele mari revarsa lumina rece-aurie a unui soare de iarna. Langa bancurile de lucru, bucatile de mobilier neterminat, scanduri groase, slefuite sau nu, dulapii grosi cat piciorul unui om stau risipite peste tot, ca niste fiinte odihnindu-se inainte de inceputul unui drum. Foile subtiri de lemn, pe cale sa prinda viata, se afla in diverse stadii ale venirii pe lume. Degrosate, cantuite, puse la incleiat, desenate pe liniile ce vor trebui decupate ori prinse fara scapare in stransoarea menghinei.

Lemn alburiu, crud si curat, netezit pana la perfectiune, apoi roscat, in nuanta ciresului, ori intr-un fel de aramiu ciudat, baituit cu urme de castana sau cu un galben-greu varstat de inelele trecerii timpului ori acoperite cu lac transparent-auriu si plutind intr-un straniu miros intepator.

Pe langa ele, robotind concentrate, sunt maicile, cate una ori cate doua, fiecare cu operatiunea pe care o are de facut, atente sa nu sminteasca piesa din fata. Daca le privesti lucrand, ai impresia ca sunt o orchestra de pianisti executand un concert. La inceput, creionul alergand sprinten; urme subtiri de grafit abia ghicite, contururi inchipuind volute, flori, un ingeras naiv cu chip de copil bucalat, pasari, sori.

Un paienjenis de linii, fiecare ilustrand parca un destin. Linii insirate ordonat, ca la militarie, apoi, undeva, la un banc alaturat, cele cateva zeci de daltite, otel bun suedez ciocanit in linistea chiliilor de la Rohita, isi croiesc drum in carnea moale a lemnului.

"V"-urile subtiri care redeseneaza totul, apoi daltile profilate, "genunchiul de capra", cele plane, late, adancitoare, semirotunde sau cele de degrosat cu taisul ca briciul, arunca in jur aschii mirosind a rasina.

"Eu zic ca un om trebuie sa stie sa aleaga in viata", spune domol, cu voce calda, maica Teofana. "Asta in cazul in care v-ati intreba cum e calea unei femei catre Dumnezeu, catre monahism. Sa cantareasca tot – si bunele, si relele, si ce-i cere lumea si ce-i spune sufletul.

Poate nu va vine sa credeti, dar atunci cand e gata o piesa de mobilier, cand simti sub palme netezimea lemnului si luciul adanc al lacului de la finisajul final, cand luam un pat sau o masa ori o comoda sculptata si o ducem in magazine pentru livrare, ne simtim teribil de linistite. Nu mai simtim nici urma de oboseala, dispar durerile de spate, de maini, sau de ochi, de parca am inceput lucrul cu doua minute in urma.

Poate prin asta este mobila noastra diferita de a altora. Prin sufletul care sta acolo, in ea". Surade, ridica un pic din umeri in semn de "ce sa-i faci, asta-i viata" si se rasuceste indarat, catre "coltul de lucru".

Maicutele de la Ciorogarla sunt deja specializate in lucrul cu lemnul, in productia de mobilier de calitate extra. Aici se poate face la comanda orice fel de mobila, de la mobila de arta la garniturile pentru casele occidentalilor, fiindca ei sunt cei care fac cele mai mari comenzi manastirii. Preturile, spun maicile, sunt mai mici decat cele de pe piata si au si destule reduceri.

In plus, majoritatea garniturilor executate aici sunt lucrate integral din lemn, la o calitate mult peste ceea ce se gaseste in magazinele de mobila si acest lucru e foarte apreciat si cerut pe piata de mobila actuala. "Sa stiti ca sunt perioade din an in care nu facem fata cererilor si comenzilor. Bine, nu e vorba ca nici nu suntem foarte multe monahii traitoare in manastire si avem cu toatele si indatoririle monahale de urmat, iar asta face mai dificila "respectarea graficului de productie", ca sa-i spunem asa.

Trebuie sa participam la toate slujbele, la canoanele manastiresti, sunt si indeletnicirile gospodaresti si administrative, mai este perioada de revizie a utilajelor cu care lucram. Dar ne descurcam. Si nu simtim niciodata greul", spune si maica Cipriana. "Si de fapt asa e normal, fiindca asta e casa noastra pentru toata viata", surade, completand vorbele cu o cruce mare cat pieptul.

Pacea locului nu te lasa sa banuiesti munca grea a smeritelor calugarite.

Specializare in prelucrarea lemnului
Pe drumul catre celalalt atelier, "cel mare", unde maicutele lucreaza la masinile de prelucrat lemnul (circulare, fierastraie cu banda, freze cu dintii cat pumnul de om, strungurile de lemn si masinile de lustruit ori cele "de grosime"), mergem incetisor si vorbim. Inteleg dintr-odata ca viata aici, in manastire, e un lucru simplu si normal.

O pendulare intre dogma revelata de Dumnezeu si grijile de zi cu zi ale unei gospodarii obisnuite. Aici fiecare lucru are un loc anume si fiecare intrebare capata mai devreme sau mai tarziu un raspuns. De la cresterea pomilor la tainele muzicii psaltice si de la posturile lungi sau ispitele lumesti pana la retetele de bucatarie ori la asamblarea unui dulap cu usi sculptate.

"Multi se intreaba daca nu ne-a fost greu la inceputuri, cand am invatat tainele lemnului. Unele dintre noi faceau cursuri de tamplarie, scoala serioasa, cu examene si lucrari practice si cu diplome de calificare la final. Era greu sa deprindem o profesie total noua, dar stiam ca facem ceva cu sufletul, ceva pentru noi, pentru binele sfintei manastiri si intotdeauna Dumnezeu va gasi o cale sa ne ajute.

Faceam totul singure, in afara lucrului la mobila: rugaciuni dupa tipic, cu trezirea la trei dimineata, batutul la toaca, clopotul tot singure, rugaciunea din zorii zilei la ora patru, ascultarile de peste zi, meditatia zilnica in chilie, apoi mai era munca la gradina, la sapat, plantat, bucatareala, dupa pauza de masa iarasi lucrul in atelier, fiindca incepusera deja sa vina comenzi, si iarasi slujbele, vecernia si miezonoptica. Pare mult si aproape imposibil, nu?

Dar niciodata n-am simtit oboseala, greul. Ceea ce vezi acum aici, tot asezamantul, tipicul monahal, randuielile si chiar amploarea pe care a luat-o linia noastra de produse de mobilier, totul s-a facut de o mana de maicute si numai cu puterea Celui de Sus".

La plecare, maica ma conduce pana la iesirea manastirii; la inceputul drumului prost pe care venisem; ori la sfarsitul lui, fiindca el, drumul, acolo incepea si se si termina. Un fel de simbol al trecerii de la pacat la smerenie.

Mergeam alaturi si taceam amandoi. Ma asteptam sa intrebe cand va aparea articolul, dar n-a facut-o. Nici nu era de mirare, avea altele mai importante pe cap. Umbrele zidurilor ingrosate de tacere se intretaiau peste dalele patrate de beton.

Din stanga se auzea estompat vuietul puternic al masinilor care muscau carnea lemnului, construnid mobile de o eleganta fara cusur. Cladirea bisericii batrane de 200 de ani, mirosind usor a rasina, a umbra si a oboseala omeneasca, arata ca o intrebare pe care am vrut s-o pun si am uitat. Sau am pus-o si n-am aflat inca raspunsul, cine stie…?

Text: Adrian Ciltan; Foto: Dan Borzan

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe avantaje.ro

Citeste continuarea pe pagina urmatoare: 1 2

Recomandari
Libertatea
Publicitate
Huff
VIVA!
Retete
Baby
Sfatul parintilor
Mai multe din