Animale, uneori mai bune decat orice terapie

Animale, uneori mai bune  decat orice terapie

De multe ori, ca si cum ar vrea sa ne dea un semn, natura ne transmite mesaje din lumea celor care nu cuvanta. Mesaje care confirma ceea ce stiinta deocamdata nu poate crede.

Studiile medicale confirma "zooterapiile"

Terapiile in care se folosesc animale de casa, indiferent de felul acestora, dau rezultate deosebite, cresc eficienta tratamentului alopat si medicamentos si in plus:
– Cei care au suferit atacuri cerebrale si au animale de casa traiesc in medie cu 8 – 10 ani mai mult decat cei care n-au.
– Mangaierea unui caine sau a unei pisici readuce la nivel normal tensiunea arteriala a persoanelor cu probleme.

Misu, motanul care m-a vindecat

Se stie ca pisicile absorb energia negativa din locurile in care stau.

"Nu stiu daca Misu m-a vindecat, poate e prea mult sa spun asta, sau a fost si o greseala me­dicala la mijloc, dar senzatia de bine pe care mi-o ofera prezenta lui langa mine e palpabila."

La un moment dat, pentru Alina, la cei 17 ani ai ei, viata parea ca a vrut sa ridice din umeri a neputinta si poate ca povestea ei ar fi fost, intr-un fel, de nespus, daca n-ar fi existat un mic miracol, cel al apropierii de un animal. "Totul a inceput atunci cand am inceput sa simt dureri in piept; nu aveam habar despre ce este vorba. Am ignorat durerea saptamani si luni in sir, dar, in­tr-un final, am ajuns la medic. Diagnosticul m-a socat.

Ceva complicat, cu deficiente in activitatea inimii, artere cornariene ingustate si cu perspectiva unei operatii complicate ca singura sansa. Am spus ca nu merg sa ma operez, ca prefer sa risc, desi mama si toti ai mei imi spuneau ca e o prostie sa nu urmez sfaturile medicale. Deve­nisem apa­tica si de nerecunoscut, palida si slabita, nu mai ieseam din casa, iar liceul ajunsese undeva in pla­nul al zecelea.

Intr-o zi, insa, mama l-a adus acasa pe Misu, motanul gasit pe strada, care, in acel mo­ment, era un pui slab, mort de foame. Ciudat insa, in ciuda depresiei in care ma izolasem, am simtit o unda de caldura din prima clipa in care l-am vazut. Il indragisem brusc. Si el pe mine de asemenea. Imediat, chiar din clipa in care l-am luat in brate, s-a cuibarit pe pieptul meu, fix in dreptul inimii, care eram convinsa ca ma va lasa curand, si a inceput sa toarca delicat.

Cand a plecat de pe pieptul meu, ciudat, dar durerile pareau ca se domolisera. Nu ma intrebati cum. Nu am stiut decat ca imi facea bine prezenta lui acolo si faptul ca era langa mine mereu. Am coborat la masa cu toti ai mei, ceea ce nu mai facusem de multa vreme si seara am adormit cu Misu cuibarit in acelasi loc.

Dupa cateva zile, eram din nou pe picioare, iar trei luni mai tarziu, dupa angiografii si alte analize complicate, medicii mi-au spus ca… nu aveam nimic. Eram bine, sanatoasa. Eu am considerat-o o minune. Si astazi, ori de cate ori sunt stresata, nervoasa sau am de invatat mult, el vine si se asaza langa mine, lipit de corpul meu, si dintr-o data, dar foarte rapid, simt cum ma calmez, incordarea dispare, ma con­centrez extraodinar de bine si devin vesela si plina de viata.

Am aflat si eu ca pisicile absorb energia negativa din locurile unde se asaza si cred ca asta e explicatia, ori poate ca intervine acolo si cre­dinta mea, dar, oricum ar fi, e clar ca, iata, ceea ce stiinta respinge, realitatea confirma. Animalele pot sa trateze si chiar sa vindece boli in fata carora medicii ridica din umeri neputinciosi."

Cei care au pisici merg mai rar la medic
Este foarte probabil ca, pe viitor, terapiile cu animale sa cunoasca o dezvoltare sensibila, mai cu seama daca se demonstreaza faptul ca ele conduc la o reducere substantiala a consumului de medicamente.

Conform statisticilor americane, de pilda, stapanii de caini si pisici au mers, in medie, de doua ori mai rar la doctor, au consumat medicamente mai putine, numarul internarilor in spitale a fost mai redus, iar rezultatul a fost o economie anuala de circa 800 milioane de dolari. Sigur ca exista critici. Ale celor ce nu recunosc valoarea terapeutica a unui animal si care invoca riscul muscaturilor si zgarieturilor sau alergiile provocate de blana animalelor. Dar ele pot fi depasite usor.

O salvare la limita imposibilului

Puterea incredibila a unui caine de a simti pericolul

O intamplare foarte aproape de imposibil: doi tineri rataciti pe crestele muntelui, in toiul iernii, si o salvare miraculoasa, venita in mod neasteptat.

"Eram la munte, cu cel care avea, putin mai tarziu, sa-mi fie sot. Nu stiu cine ne pu­sese sa apucam, in gura iernii, pantele abrupte ale Fagarasului. Poate elanul si nepasarea aceea pe care ti le da varsta. Pe la sfertul urcusului, s-a pornit ninsoarea, iar Vladut a si alunecat vreo 10 metri pe o panta si si-a luxat piciorul. De atunci incolo, am mers la intamplare…

Mai bine zis, ne-am impleticit la intamplare, ser­puit, complicat, ocolind trunchiurile groase, cu lumina care scadea din clipa in clipa si vantul ce suiera deasupra noastra. In jur, lumina alburie trecuta printre coroane se transformase intr-o panza subtire, un fel de bura de ceata, rece ca taisul de cutit si din ce in ce mai intunecata. Atunci ne-a cuprins frica. O frica groaznica, asa, ca la un capat de lume.

Si brusc, de nicaieri, in fata noastra a aparut un caine. Un ciobanesc imens, sau cel putin asa mi s-a parut mie atunci. Arata fantomatic in ninsoarea aceea si o clipa chiar am crezut ca am o vedenie. E drept ca se cam haraia el si-si arata un pic coltii. Parca era nemultumit de ceva. Am inceput sa vorbesc cu el incet si continuu, in vreme ce am intins mana sa-l mangai pe cap. Nici nu stiu de unde am strans curajul sa fac asta, fiindca inghetasem de frica.

Brusc, s-a ridicat pe picioarele dinapoi cu labele pe umerii mei si a inceput sa ma miroasa. Am inlemnit, va spun sincer. In ciuda marimii, era insa foarte delicat, amusina asa, finut, abia isi incretea trufa. Acuma imi vine sa zic ca ar fi trebuit filmata chestia asta – facea toti banii. Cainele, asa, la vreo suta de kilograme, cu o jumatate de cap mai inalt decat mine, de ziceai ca-i urs, si cu botul la cinci centimetri de fata mea. Lui Vlad cred ca i-a stat inima atunci si, hai sa nu fac pe grozava, si mie, recunosc cinstit.

Am zis ca pana aici mi-a fost. Insa cainele a coborat si s-a tras langa piciorul meu ca sa-l mangai mai bine si-si vara cumva capul in mana mea sa-l scarpin pe la urechi, dupa care a tasnit inainte, ca si cum ne-ar fi aratat drumul. Mergea trei – patru metri, se oprea, venea pana la mine si iarasi la fel. Asa, incet-incet, ne-a condus pana la un adapost din lemn, un soi de casuta unde macar stiam ca nu vom ingheta pana dimineata. Dar asta n-a fost tot. S-a asezat afara la usa si nu s-a miscat, oricat l-am chemat eu inauntru, pana ce nu s-a luminat de ziua, cand a disparut. Dupa o vreme, s-a intors cu un cioban pe urmele lui.

Asa am aflat ca daca nu ne-ar fi adus la adapostul acela, nu am fi putut sa facem cei vreo trei kilometri pana la stana si am fi degerat sigur in zapada si ca, fara el in fata intrarii, sigur ne-ar fi vizitat ursul. Am coborat a doua zi cu ajutorul cioba­nilor, dar l-am cautat apoi de cum s-a des­primavarat, ca un lucru de la sine stiut, de parca vroiam sa-i multumim amandoi. L-am gasit cu greu, sus, la o stana, chiar in coasta Fagarasului si am aflat ca il cheama Ursu. Dar stiti ca ne-a recunoscut imediat?

Ceea ce nu stiu nici azi este cum de a putut sa faca el toate lucrurile acelea, cum a simtit in ce stare suntem, ca n-am fi rezistat drum lung si ca am fi sfarsit urat daca pleca de langa noi. Asa cum nu stiu ce miracol al comunicarii s-a petrecut atunci cand ne-a mirosit el in toiul furtunii de zapada. Cateodata, tot raul e spre bine. Uite un lucru adevarat. La fel de adevarat cum e ca un gest nebunesc te poate costa viata si ca dupa o salvare ca asta, uluitoare, vezi lumea din jur cu alti ochi. Intelegi altfel viata."

Si Mihaela, tanara de 25 de ani, din fata mea, zambeste frumos, ca pentru o poza de familie.

Doctorul cu sa si capastru

Toate studiile confirma beneficiile terapiilor… cu ajutorul calului.

Spre deosebire de oameni, fata de care acesti copii reactioneaza imprevizibil, fata de cai si de alte animale stresul lor se reduce considerabil si orice terapie actioneaza mult mai bine.

"Am ajuns la o concluzie: o experienta ca a mea, daca e povestita, spusa multor oameni, se transforma. Asta mi-am spus multa vreme. Fiecare o va judeca in felul lui, unii bine, altii gresit, si poate de aceea am ezitat multa vreme sa o povestesc. Dar poate ca foloseste. Vedeti, se spune ca oamenii se deosebesc de animale prin faptul ca vorbesc, dar eu am trait sa vad si sa inteleg ca ele, animalele, au un sistem de comunicare mult mai sofisticat si mai eficient decat al nostru.

Ca stiu si simt fara vorbe, de multe ori, ce ne doare si ca ne pot ajuta cu energia lor. Nu stiam nimic despre te­rapia cu animale pana sa vin la Centrul Gala din Floresti. Stiam doar ca Andrei, fiul meu in varsta de 12 ani, era bolnav, ca boala lui era una groaznica si ca medicii nu imi ofereau nici o solutie. Nu mi-a venit sa cred ca pasul unui cal, unghiurile acelea in care se sta in sa sau mersul calare pot vindeca.

Apoi am vazut cu ochii mei si m-am convins de puterea vindecatoare a animalelor. I-am vazut pe toti cei ce vin sa calareasca la Gala, de la cei mititei, de cativa anisori, la adolescenti: sunt copii bolnavi, care nu stiu viata altfel decat ca pe o continuua durere. Unii au deficiente grave, ireparabile, care ii chinuie de ani de zile. Suferinte de nevindecat, asa cum are si Andrei, dureri cu nume teribile: paraplegie, scolioza, scleroza multipla, traumatisme de coloana, spina bifida, autism…

Lor nimeni, in afara te­rapeutilor cu patru picioare, nu le-a mai oferit nici o speranta. Nu de vindecare absoluta, fiindca terapia calare nu face minuni, nu vindeca fara gres, ci macar una de ameliorare. O spe­ranta de imbunatatire a vietii lor triste, redusa la inaltimea unui scaun cu rotile. Prima data cand Andrei a vazut caii de la Centru, a vrut sa-i atin­ga, sa-i mangaie asa cum putea el, cu miscarile frante, chinuite, atat cat ii permitea boala.

Apoi, urcat pe cal, pe o blanita pusa in loc de sa, cu fraiele tinute stramb in mainile lui mici, copilul meu s-a transformat ca prin farmec. Radea. Se plimba calare condus de Sorin Goia, seful Centrului, ocolea manejul larg, facea zig-zaguri, trasee serpuite, prelungi sau scurte, incetisor, la pas, sau mai saltat, cam 20 de minute la inceput. Dar in toata vremea asta radea cu toata fata si cu ochii larg deschisi. Aproape aveam si eu, material, aceeasi senzatie cu el.

De bucurie, de linistire, de siguranta. Iar la sfarsit, dupa ce a descalecat, pe cand il duceam in brate catre scaunul cu rotile, avea ochii tinta catre cai si tot ce vroia sa stie era cand ne mai intoarcem, cand e data viitoare?

Acum, la multe luni dupa ce am ales hipoterapia, ma uit si nu-mi vine sa cred, imi spun singur ca ceea ce s-a intamplat cu Andrei e fantastic, de necrezut, caci el, care nu putea sa paseasca, nu schita nici un gest, dupa cinci zile de terapie hipo si-a capatat echilibrul, iar la sfarsitul curei a reusit sa calareasca singur.

E drept ca afectiunea de care sufera Andrei, paraplegie bilaterala, nu va fi poate niciodata vindecata intrutotul, insa astazi se vede clar o ameliorare a bolii. Dumnezeu m-a ajutat si sunt sigur ca am primit un semn de la destin. Semnul ca animalele sunt mai aproape de noi decat ne inchipuim si ca nu trebuie sa uitam asta niciodata." Paul, 44 ani

Ce animal de companie este mai bine sa alegi?

Nu prea conteaza ce fel de animal de companie alegi. Beneficiile terapeutice cele mai intense s-au inregistrat la caini, pisici, papagali, pesti de acvariu. Dar:

Uguitul porumbeilor relaxeaza
Joaca unui hamster combate stresul
Perusii stimuleaza vointa
Broscutele testoase te inveselesc
Porcusorii de Guineea trateaza starile nervoase

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe avantaje.ro

Citeste continuarea pe pagina urmatoare: 1 2 3

Recomandari
Libertatea
Shtiu.ro
Publicitate
Huff
VIVA!
Retete
Baby
TV Mania
Sfatul parintilor
Mai multe din Animale de casa