Alexandra Irod-Olteanu: „Părintele nu trebuie să fie perfect în relația cu copilul său, ci prezent”

Relația copii-părinți, indiferent de vârsta acestora, este una plină de provocări. Care sunt secretele unei relații sănătoase, autentice, ne povestește Alexandra Irod-Olteanu, psihoterapeut, coach transformațional și trainer, parte din echipa faimosului proiect de neuroștiință și psihologie Mind Architect.

Am avut plăcerea de-a o asculta pe Alexandra Irod-Olteanu în podcas­turile Mind Architect, dar și în cadrul intervențiilor de la radio și TV, și am știut că este persoana potrivită să-mi vorbească despre caruselul de emoții în care pășim, odată deveniți părinți, dar și în calitatea noastră de copii ai propriilor părinți.

De ce anume au nevoie copiii de la părinți, dincolo de iubire?
De un părinte care să fie cât mai bine cu el însuși. Ce arată din ce în ce mai multe cercetări în domeniul dezvoltării cognitive, sociale și emoționale a copilului este că cel mai benefic și important lucru pe care un părinte îl poate face pentru copilul său este să fie, în primul rând, prezent în relația cu el, ajutându-l să se simtă protejat, văzut, alinat și în siguranță. Un copil se simte protejat fizic și emoțional când părinții săi se asigură că nu devin o sursă de amenințare pentru el și când îl ocrotesc în fața răului provenit din exterior. Se simte văzut când suntem atenți la el, încercăm să îi înțelegem în mod profund universul interior, emoțiile, nevoile, dorințele – și reacționăm cât mai prompt, cu deschidere față de cine este el cu adevărat, și nu cine ne-am dori noi să fie. Se simte alinat când suntem alături de el în momentele în care este tulburat emoțional și îl ajutăm să regleze emoțiile pe care le trăiește. Se simte în siguranță când sunt îndeplinite celelalte 3 condiții, de a fi protejat, văzut și alinat.
Pentru ca această prezență să fie posibilă, ea trebuie să existe, mai întâi, în relația pe care părintele o are cu el însuși, pentru ca, apoi, să o poată aduce și în relația cu copilul său. Cu cât suntem mai conștienți de noi înșine, de cum ne-au influențat experiențele din viața noastră, în special cele din copilărie, cu atât sunt șanse mai mari să nu le aducem în relația cu propriul copil, într-un mod care să îl afecteze grav. Iar dacă, inevitabil, vom trăi și astfel de momente, devenind conștienți, vom putea repara ulterior eventualele rupturi din relație.

Cum arată relația ideală părinți – copii?
Relația ideală nu este posibilă în realitate, iar mulți părinți îmi împărtășesc faptul că simt multă presiune să se ridice la stan­dardele pe care le citesc în numeroase cărți de parenting și trăiesc sentimente de vinovăție și frică atunci când nu reușesc. Părintele nu trebuie să fie perfect în relația cu copilul său, ci prezent. Părinții prezenți sunt cei care și-au înțeles propriile experiențe de viață și pot să fie alături de copiii lor într-un mod care să îi ajute să se simtă iubiți, acceptați și înțeleși pentru cine sunt ei cu adevărat, cu propria lor personalitate, cu emoțiile și nevoile lor.

Multe dintre rănile adulților de acum provin din copilărie. Ce s-a întâmplat atunci? Cum se ajunge la traume?
Experiențele din copilărie contează disproporționat de mult pentru că atunci suntem cei mai vulnerabili și depindem de părinți pentru supraviețuire. Mulți părinți duc cu ei rănile din relația cu propriii lor părinți, care nu le-au putut oferi siguranță și conexiune emoțională. Cele mai frecvente experiențe traumatice întâlnite în lucrul cu clienții mei adulți sunt absența fizică și emoțională și abuzul fizic și emoțional.

Dacă ei nu au avut parte de o relație de atașament în care să se simtă protejați, văzuți, alinați și în siguranță și nu devin conștienți de cum această lipsă foarte mare le-a influențat dezvoltarea, nu vor putea să construiască o relație părinte – copil care să aibă o fundație sigură. Spre exemplu, dacă eu când eram copil am fost criticat, pedepsit, respins și chiar umilit când exprimam emoții dificile, precum tristețe, frică, furie, voi bloca aceste trăiri, pentru a putea păstra relația de atașament de care depind pentru a supraviețui. La rândul meu, ca adult, inconștient și involuntar de multe ori, îl voi condiționa pe propriul meu copil din a trăi aceste emoții. Dacă eu nu pot și nu știu cum să accept și să procesez într-un mod sănătos emoțiile, nu le voi putea accepta nici la copilul meu și nu voi putea să îi ofer un model pe care să îl urmeze.

Alexandra IrodSeparatorVEZI FOTOPOZA 1 / 2

Adulții de azi le reproșează părinților fie că au fost mai mult absenți sau prea stricți. S-au schimbat „vremurile', în ceea ce privește relația dintre părinți și copii?
Observ că sunt din ce în ce mai mulți părinți care își doresc să le poată oferi copiilor lor o experiență diferită de ce au trăit ei în relația de atașament cu propriii părinți. Pornind de la această intenție, prima etapă pe care am observat-o a fost cea în care mulți părinți au încercat să aplice tehnicile descoperite în cărțile și cursurile de parenting, dar într-un mod mai degrabă „mecanic', pentru că au înțeles rațional ce comportamente sunt benefice și au nevoie să cultive în relația cu copilul lor. Problema pe care au întâmpinat-o a fost că nu au putut susține pe un termen mediu sau lung acele comportamente, dacă ele nu aveau ca sursă propriul echilibru emoțional în relația cu ei înșiși. Copiii simt trăirile părinților și învață cu precădere din ceea ce trăiesc în relație cu noi, nu din ce le spunem. A doua etapă a devenit mai mult despre cum este părintele în relație, nu despre ce face. Ce face este o consecință a cum este el. Iar asta s-a întâmplat pe măsură ce tot mai mulți oameni au devenit conștienți în ultimii ani de importanța cunoașterii de sine și a vindecării rănilor timpurii. Astfel, părinții care își încurajau copiii să își exprime emoțiile și nevoile, acum pot să fie în mod autentic alături de ei, pentru că ceea ce fac în exterior reflectă cum sunt și se simt în interior. Iar această autenticitate consolidează sentimentele de siguranță psihologică și încredere în sine ale copilului.

Multe dintre reacțiile părinților vin și ca urmare a propriilor temeri legate de siguranța copiilor. Cum pot fi depășite?
În primul rând, prin a deveni conștienți de care sunt fricile moștenite din propriul istoric de viață și care sunt cele legitime pentru siguranța copilului în prezent, în funcție de capacitățile lor aferente etapei de dezvoltare în care se află. Protecția nu este echivalentă cu hiperprotecția. Hiperprotecția vine pe fondul unei gestiuni dificile a propriilor noastre frici și nesiguranțe, pe care le proiectăm în relație. Dacă eu am crescut în copilăria mea cu mesajul că nu este permis să greșești și că rezultatele perfecte sunt calea spre succes sau că viața e o luptă și trebuie să fii mereu puternic și cu garda sus, asta le voi transmite mai departe și copiilor mei, fără să fiu conștient de cum îi afectează. Datoria de părinte nu este să îi împiedicăm să treacă prin greutăți și eșecuri, ci să le oferim instrumentele necesare și rezistența emoțională de care au nevoie pentru a înfrunta greutățile vieții și să le fim alături pe parcursul acestor greutăți. Oferindu-le spațiu să înțeleagă din experiențele lor și tolerând un grad de frustrare adaptat vârstei. În momentul în care vor depăși un obstacol dificil, copiii vor înțelege că pot trece peste greutăți și că noi suntem lângă ei să le oferim conexiune și alinare emoțională, nu să îi salvăm de la a le trăi. Când se confruntă cu dificultăți inevitabile, vor învăța care sunt abilitățile lor și capacitățile de a le depăși.

Copiii îi ajută pe părinți să-și descopere resursele infinite de răbdare, dar și punctele vulnerabile. Cum învățăm să ne privim cu îngăduință?
Relația cu copilul, precum și celelalte relații semnificative din viața noastră, vor oglindi ce se află în interiorul nostru deja. Când trăim o deturnare emoțională intensă în relații, intensitatea mare ascunde o rană veche, nevindecată. Spre exemplu, dacă mă simt respins de propriul copil când alege să petreacă timp cu celălalt părinte sau cu alți copii și trăiesc multă furie sau rușine, pot să mă întreb când m-am mai simțit respins în trecutul meu și în ce fel m-a rănit asta. În primul rând, avem nevoie de vulnera­bilitate să acceptăm că nu am știut sau nu am putut mai bine într-un anumit moment. Mai ales dacă am crescut cu o credință că trebuie să fim mereu capabili, puternici și am înțeles că nu e acceptabil să admitem că „nu putem'. În fiecare moment, fiecare dintre noi face tot ceea ce poate, cu resursele pe care le are. Greșelile sunt parte din viață și, mai mult, au un rol esențial în procesul de învățare, lucru confirmat neuroștiințific. Important este să ne întoarcem și să reparăm rupturile din relație și să fim deschiși să înțelegem cum putem proceda altfel pe viitor. Asta le va oferi și copiilor un model benefic de cum pot avea o relație sănătoasă cu greșeala.

Care crezi că sunt provocările celor deveniți părinți în ultimii ani?
Cel mai adesea apare în discuție dificultatea părinților de a gestiona toate responsabilitățile și rolurile din viața lor, dorindu-și să ofere și copiilor timp de calitate și prezență în relația cu ei. Peisajul familial s-a schimbat foarte mult pe parcursul timpului, de la satul sau comunitatea care ajuta la creșterea copiilor, la familia compusă din cei doi părinți sau chiar dintr-un singur părinte, în multe cazuri. Un sistem de suport poate oferi timp părinților pentru a se ocupa și de alte planuri importante pentru ei, cum ar fi relația cu ei înșiși, relația cu partenerul de cuplu, profesia, treburile casnice, odihnă, pasiuni etc. Astfel, ei pot veni în relația de atașament cu mai multă vitalitate și disponibilitate emoțională. O altă provocare este expunerea copiilor la ecrane, fie că vorbim de telefon, tabletă sau tv. Cu cât sunt mai mici, cu atât e mai importantă protejarea lor prin a seta limite clare. Expunerea prelungită, în funcție de vârstă, le afectează creierul, mai exact capacitatea de a se concentra, de a fi atenți și de a simți empatie. Comunicarea față în față dintre părinți și copii s-a redus semnificativ, deoarece aceștia sunt conectați în mod constant la lumea virtuală a internetului. Nu este neobișnuit să vezi membri ai familiei petrecându-și timpul pe telefoane sau laptopuri ore întregi fără să vorbească între ei. Automatizarea vieților nu a dus la automatizarea emoțiilor. Ceea ce înseamnă că, deși lumea din jur se schimbă, nevoile noastre emoționale, în special nevoile emoționale ale unui copil, rămân în mod inerent aceleași. Atingerea umană, îmbrățișările, contactul vizual și afecțiunea nu pot fi înlocuite.

Dar în cazul celor care au acum adolescenți expuși multor „tentații'?
Perioada adolescenței este una dificilă pentru că, în funcție de ce semințe au fost cultivate în relația de atașament cu părinții, adolescenții își pot lua reperele de la aceștia sau le pot căuta în grupurile de colegi și prieteni. Pot astfel să ajungă să trăiască experiențe foarte dificile în aceste grupuri, pentru a se integra și a primi acceptarea și aprobarea celorlalți. Vorbim aici de comportamente de risc precum consum de droguri, începerea timpurie a vieții sexuale, înainte de a fi pregătiți emoțional și chiar fizic, bullying, ș.a.m.d. Mulți părinți spun că simt neputință, furie, tristețe și frică în relația cu copilul lor, în adolescență. Ce îi ajută pe părinți să știe este că în perioada adolescenței reapare un instinct pe care îl vedem prima dată la copii la vârstă de 2 ani, contravoința. Ea este rezistență automată, instinctivă, față de sentimentul de a fi forțat. Se declanșează când o persoană se simte controlată sau presată să se supună cerințelor altcuiva. Generații la rând, când părinții s-au confruntat cu contravoința copilului, efortul de a-și recâștiga autori-tatea parentală s-a întâmplat fie prin recompense, fie prin pedepse. Acestea sunt forme exterioare de motivație, ceea ce înseamnă că atunci când se opresc, se va opri și comportamentul dorit de adulți din partea adolescentului. Alternativa sănătoasă este relația de atașament, care este o formă de motivație internă. Dacă adolescentul este în principal atașat de părinți, contravoința va fi mai ponderată și mai puțin reactivă, pentru că el își va dori să păstreze relația de atașament și se va orienta către ei pentru a-și lua reperele.

Tu practici Gestalt terapia, care este concentrată pe prezent, și nu pe trecut. Care sunt principalele ei beneficii?
În practica mea, lucrez cu precădere folosind metode de intervenție specifice Gestalt terapiei și psihologiei traumei. Am simțit nevoia să aduc ambele abordări în lucrul cu clienții mei și să le adaptez în funcție de fiecare persoană și caz. Gestalt terapia ne ajută să observăm ce se întâmplă în aici și acum și să pornim discuția de la ce este presant pentru client în prezent. Este o abordare terapeutică ce crește capacitatea de a ne observa și a fi conștienți de ce trăim emoțional în fiecare moment, de a ne asuma responsabilitatea pentru acțiunile noastre și de a trăi transformări, acceptându-ne întâi pentru cine suntem în prezent. Abordarea de lucru cu experiențele traumatice am simțit că este necesară pentru că, până la acest moment, nu am întâlnit nicio persoană care să nu fi trăit cel puțin o astfel de experiență dureroasă. Procesul este unul de durată, pentru că persoana are nevoie să simtă întâi că are resursele necesare de a face față vindecării, iar asta se întâmplă cu multă grijă, gradual, pe măsură ce clientul se simte în siguranță în relația terapeutică. Vorbim aici inclusiv de traumele din viața intrauterină și primii ani de viață, așadar lucrul este unul profund, în care accesăm conținuturi inconștiente pentru a elibera emoțiile dureroase neprocesate din experiențele trecute și astfel ajung să trăiască vindecare și integrare.

Ce pot conștientiza, prin terapie, părinții în legătură cu relația cu propriii copii?
Cele mai sustenabile transformări pe care le-am văzut în relația părinte – copil au început cu conștientizările părinților în relația cu ei înșiși. Să fie conștienți de ce trăiesc și ce aduc din experiențele lor dificile, trecute și prezente, în relația cu copiii, îi ajută să vadă că relația de atașament oglindește, de multe ori, relația cu sine. Un moment emoționant în terapie este acela când părintele se conectează cu copilul său interior, pe care îl descoperă trist, singur, speriat și când începe să îi ofere alinare, iubire, conexiune emo-țională, pot să dăruiască și propriului copil aceste sentimente și atitudini, dintr-un spațiu intuitiv și autentic.

După experiența de economist, ce te-a ghidat spre zona de psihoterapie și coaching transformațional?
Înțelegerea profundă a oamenilor și a vieții a fost dintotdeauna o parte importantă din cine sunt eu. Nu am avut curajul să urmez acest drum la 18 ani, pentru că domeniul psihologiei era încă văzut drept tabu și nu știam dacă voi putea să trăiesc din profesia asta. Prin urmare, am mers pe un drum „bătătorit', față de care nu simțeam nicio chemare și am petrecut câțiva ani în diferite companii, în care am încercat să îmi găsesc locul. Am constatat că ajungeam inevitabil să mă simt rău pentru că mă forțam să fiu cineva diferit de cine eram eu ca om. Așa că m-am trezit la un moment dat foarte pierdută, cu o gastrită incipientă, crezând că am eșuat, că nu am idee cine sunt și ce îmi doresc de la viața mea, de fapt. Corpul meu mi-a dat semnalul care m-a ajutat să mă opresc și să găsesc răspunsurile la întrebările pe care evitam să mi le pun, din multă teamă față de necunoscut. A urmat o perioadă în care am muncit foarte mult în direcția pe care mi-am dorit-o, jonglam cu jobul care îmi asigura venitul lunar necesar, cu facultatea, cu școala de formare și ulterior cu ședințele de terapie. Am simțit în 2019 că vreau să aduc și coachingul în practica mea, care completează abordarea terapiei cu focusul mai mult pe viitor, plecând tot de la ce este în prezent. Deși mă simțeam obosită la finalul zilei, simțeam și multă împlinire. Acum pot spune că a fost cea mai curajoasă și bună decizie pe care am luat-o, de a renunța la cine nu eram și a redeveni cine sunt.

Ce ai învățat din relația cu propriii părinți, din modul în care te-au crescut?
Un lucru pentru care le sunt foarte recunoscătoare părinților mei este sentimen-tul că oamenii sunt acolo să te sprijine când ai nevoie de ei. Am învățat asta pentru că i-am simțit alături de mine în momentele importante, disponibili să mă ajute și să fie de partea mea. În viața adultă, asta se traduce în faptul că merg cu încredere să cer ajutorul când simt că îmi este greu și nu pot face față singură. Am mai învățat că este nevoie să depun efort pentru lucrurile pe care mi le doresc și să nu renunț când întâlnesc obstacole. Am crescut cu modelul ăsta și asta m-a ajutat să îndeplinesc ce mi-am dorit, chiar dacă a fost dificil și am dat și greș pe parcurs. Am învățat valori și principii de viață care mă ghidează și astăzi, precum încrederea, respectul, învățarea continuă, generozitatea, loialitatea și compasiunea. Un lucru învățat, dar pe care am lucrat multă vreme să îl dezvăț, a fost să măsor valoarea mea de sine în funcție de rezultate și de cum mă evaluează ceilalți. În perioada copilăriei, începând în familie și continuând apoi, în școală, erau așteptări din partea mea să fiu copilul cu coroniță, bun la toate, iar notele și rezultatele obținute erau cele care comunicau cât de valoroasă eram.
Acum mă uit la mine și mă pot aprecia pentru efort, perseverență, implicare emoțională în proces, chiar dacă rezultatele nu sunt întotdeauna cele dorite. Pentru a putea face asta, a fost nevoie să descopăr cine sunt eu cu adevărat, dincolo de acel sine ideal pe care încercam din răsputeri să îl ating, cu dorința de a primi acceptare și iubire.
Așa cum le spun și clienților mei când povestim despre experiențele copilăriei și ei încep să caute justificări pentru părinții lor, plecăm de la premisa că fiecare părinte a făcut tot ce a putut, cu resursele pe care le avea atunci. Scopul acelor discuții este ca fiecare dintre noi să conștientizăm cum am trăit noi acele experiențe și ce ampren-te și-au lăsat. Loialitatea față de părinții este un sentiment extrem de puternic și e util să înțelegem că nu îi învinovățim pe ei, ci ne oferim nouă șansa de a ne elibera de durere, prin acceptarea propriului adevăr.

Dacă ar fi să le transmiți un gând părinților, care ar fi acela?
Gândul ar fi că transformarea relației părinte – copil apare ca un pas firesc în momentul în care se transformă relația pe care părintele o are cu sine. Când începem să ne uităm cu atenție la experiențele din viața noastră și cum ne-au impactat și lucrăm treptat pentru a avea o relație mai bună și echilibrată cu noi înșine, putem să oferim mai departe copiilor noștri siguran-ță, iubire, acceptare și înțelegere, care sunt nevoile fundamentale pentru o dezvoltare psihologică și emoțională sănătoasă. Dacă ne gândim la implicațiile mai mari ale unor părinți conștienți de sine, în călă-
toria lor, ei vor crește copii conștienți, care vor deveni, la rândul lor, adulți conștienți, echipați cu încredere în sine și în ceilalți oameni.

Interviu realizat de Cătălina Chiricheș

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe avantaje.ro
Urmărește-ne pe Google News
Recomandari
substantial.ro
Publicitate
CSID
Descopera.ro
Unica.ro
Retete
Baby
Life.ro
Doctorul Zilei
VIVA!
ELLE
Diva Hair
Sfatul medicului
Sfatul parintilor
TV Mania
Shtiu.ro
Trending news
Mai multe din Interviurile Avantaje