„Zâna cea bună“ cu epoleți

Nu este o celebritate, nu are milioane din afaceri și nu are firme cu profituri uriașe. Este o fată-soldat care predă zi de zi o lecție de mărinimie, ajutând, din puținul ei, oameni pentru care destinul a uitat să zâmbească.

Eliza-Elena Sapunaru

Eliza-Elena Săpunaru e caporal clasa a III-a la Batalionul 300 Sarmis al Armatei Române, abia a împlinit 30 de ani și când o întâlnești, ești nițel surprins de maturitatea care i se citește în priviri. Ca un om care a văzut multe, care înțelege partea grea a vieții și care știe bine valoarea unei mâini întinse în clipe de cumpănă.

Fragilitatea ei e, însă, doar o aparență, fiindcă în spatele ei se ascund nervii de oțel ai unui soldat profesionist. Nu-mi spune o noutate când vorbește despre duritatea din spatele vieții infanteriștilor, fiindcă aici nu contează că ești femeie sau bărbat, e un loc unde nu încape decât profesionalismul, antrenamentele fiind la fel de dure.

Într-o lume a bărbaților

Nici o deosebire între ce i se cere unei fete și unui băiat. Nimic. Nici câteva secunde sau niște grame în minus la echipament. Nici la orele interminabile de instrucție cot la cot cu bărbații, la turele de marș, alarme, poligon sau la misiunile de zi și de noapte.

„Întotdeauna mi-am dorit să port uniforma, datorită tatălui meu care e polițist și un om al dreptății și al comunității și care a împlinit 27 de ani de carieră. După ce am terminat liceul, am susținut examenul de admitere pentru o carieră militară. Mi-am zis că și o fată poate reuși într-o lume considerată a fi a bărbaților.

Am promovat examenul, am făcut un modul de pregătire și am primit repartiție în București. În paralel am urmat cursurile Facultății de Drept și, deși nu mi-a fost ușor, a fost frumos, pentru că era ce-mi doream“,povestește Eliza cu voce domolită de împlinirea sarcinii pe care o poartă acum. „De ce zâmbiți?“, continuă ea.

Visând la vremuri mai bune

„Pare o răbufnire de orgoliu feminin, nu?” Nu, nu pare. Căci în ciuda profesiei sale, colțuroasă, dură, băiețească, ea e de fapt o micuță visătoare. Visează mult și „de-adevăratelea“, cu ochii deschiși. La o lume mai bună, la omenia din gesturile noastre, la fericire, la o lume unde putem ajuta și unde o mână întinsă poate schimba deseori o viață.

O fi bine, o fi rău? „De ce să fie rău?“, întreb doar așa, ca să o provoc să povestească despre acțiunile ei caritabile: „Am început să ajut acum un an de zile, când bunicul meu s-a îmbolnăvit și a fost internat la secția de oncologie a unui spital din Pitești.

Mergând la el în vizită, am văzut oameni grav bolnavi, tineri și bătrâni, iar condițiile din spital erau departe de a fi ideale, iar eu aș fi vrut ca traiul acelor oameni aflați în fața unei încercări teribile să fie măcar ceva mai confortabil.

Gândesc pozitiv

Atunci am simțit pentru prima dată nevoia de a-i ajuta pe cei aflați în necaz, percepută, să nu râdeți, ca o datorie, deși știam că posibilitățile mele erau departe de nevoile acelor oameni. Și m-am gândit să le donez niște mobilier, pentru a le oferi ceva confort, așa că am cumpărat două mese și opt scaune pentru zona de recreere, unde nu erau decât niște bănci de lemn, incomode.

Mi-am spus că trebuie să-i mulțumesc lui Dumnezeu pentru că, cel puțin deocamdată, sunt sănătoasă și pentru că bunicul încă trăiește și apoi, că dacă eu am crescut într-o familie cu oarecare posibilități, frumoasă, unită, credincioasă, poate că cineva, undeva mai are nevoie de ajutorul meu. Micuț, dar venit din tot sufletul“.

Atunci, acolo, în fața suferinței, Eliza s-a simțit, sufletește, la o răscruce. I-a venit în minte credința ei că totul merge de la sine și și-a zis apoi că nu e deloc așa. Și a decis să-i caute pe cei cărora ajutorul ei le-ar fi neprețuit și să facă ceva pentru ei.

Gesturi mici, bucurii enorme

Venitul ei lunar se apropie de un salariu mediu din România, ceea ce nu înseamnă  mult, și totuși împarte din el, cu  sufletul deschis, cu familii aflate într-o  situație dificilă. De la bunicii ei a aflat de situația grea în care trăiește o  familie din aceeași comună – familia Bratu.

eliza-elena sapunaru2

Familia Bratu are trei copii, de la 14 la trei ani,  crescuți doar de mamă și de o bunică ce muncește cu ziua prin sat și cărora  toți banii care le intră lunar în casă sunt cei din alocații și ajutorul social, adică  vreo 700 de lei. Ei au fost primii cărora le-a întins o mână de ajutor.

„M-a impresionat simplitatea și sinceritatea  acestor oameni care au devenit una  dintre familiile mele de suflet, cărora le  duc regulat alimente, haine și jucării.

Când Valentina, fata cea mare, a împlinit 14 ani, i-am sărbătorit ziua de naștere, am adus-o la București, am mers la plimbare prin mall și i-am cumpărat un tort, primul din viața ei. A fost o sărbătoare modestă față de ceea ce au alte fete, dar o bucurie fără seamăn pentru amândouă“.

Bani folosiți cu inima

Au urmat alții și alții, povești și cazuri tot mai  nefericite. Au fost cei patru  membri ai unei familii din  București de care a aflat de la televizor și cărora după multe  întrebări le-a găsit adresa, prin  Prelungirea Ghencea, în două cămăruțe  igrasioase și vechi cu pereți crăpați și o  soba cu plită care ține loc și de aragaz  și de sursă de căldură.

„La fel, doi copii  extrem de respectuoși și bine educați,  crescuți de mamă și bunică, patru  suflete care trăiesc din pensia bunicii și  ajutorul social și care, pentru a se putea  întreține, mai adună cartoane și sticle de  plastic. Am simțit, văzându-i, cum îmi lăcrimează sufletul. Am pus deoparte bani din salariu și le-am dus alimente, fiindcă eram în prag de sărbători.

Am aflat apoi de o altă familie cu trei copii, familia Gheorghe, undeva la marginea Berceniului, într-o singură încăpere, dar unde e o curățenie impecabilă, un caz social care m-a mișcat profund. Cu tatăl bolnav de fibroză pulmonară care poate respira doar cu un aparat și este nevoit să stea intubat 18 ore din 24, iar fiindcă nu îl poate lăsa singur, mama nu poate lucra.

Și pe ei i-am ajutat cu  alimente, rechizite, ca și pe familia din  Iași – șapte copii crescuți de tata, după  ce mama lor s-a prăpădit după o boală  cumplită – și tot așa…“. Are, spune ea,  un buget alocat pe care l-a stabilit  singură, scăzând din  salariu, rata la bancă, facturile, utilitățile sau banii  pentru micuțul ce va veni  pe lume. Nu e o sumă  uriașă fiindcă nu rămâne mare lucru, dar ea o adună  constant, sunt bani pe care  presupune că nu-i are.

„Dacă în luna respectivă nu merg la ei sau nu găsesc alte cazuri, îi strâng și luna viitoare am un buget dublu“, spune Eliza, care din puținul ei aduce zâmbetul, chiar și pentru un moment, pe chipul oamenilor necăjiți.

Autor: Adrian Cîlțan
Foto: Dan Borzan, arhiva personală a Elizei Săpunaru

Recomandari
Spune-ne parerea ta
Baby
Sfatul parintilor
Mai multe din Avantaje.ro