Viata de dincolo de de boala

Ana Moldovan
Povestea mea incepe imediat dupa luna octombrie 2009, cand tocmai implinisem 50 ani, iar cateva saptamani mai tarziu, in luna noiembrie, intr-o zi am observat o modificare la sanul drept si m-am hotarat sa imi fac o investigatie mamografica. Diagnosticul a fost sec, rapid, scris acolo pe hartie in termeni medicali stranii, dar care pentru mine insemnau sfarsitul pamantului: suspiciune malignitate san drept, cu recomandarea de investigatii suplimentare la Institutul Oncologic din Cluj Napoca.

Din acel moment am stiut ca, indiferent de ceea ce se va intampla, viata mea nu va mai fi la fel. Si lovitura venise chiar atunci cand, dupa multi ani de stres, dupa un divort si o perioada cand ma zbateam sa ma descurc singura cu un copil, viata mea incepuse sa aiba un alt sens, nu mai eram singura, ma simteam iubita, frumoasa, implinita si inca tanara.

„Inceputul de drum s-a transformat intr-un sfarsit de viata”

Eu am lucrat timp de 20 de ani la Societatea Moda din Cluj, dar prin 1999, am renuntat la domeniul creatiei vestimentare si am inceput sa lucrez intr-un domeniu total diferit – transport international de marfa si logistica. Credeam ca viata mea se asezase: timp de multi ani am fost administrator la aceasta firma unde eram si manager de transport, duceam o viata obisnuita, munceam mult, dar eram fericita, imi cresteam baiatul, iar timpul liber il dedicam pasiunii mele, scrisul.

Un an inainte sa aflu vestea, imi aparuse si prima mea carte de poezii in proza „Tot ce era de spus”, care a fost initiata, ingrijita si finantata de scriitorul Artur Silvestri, iar eu, dupa o relatie de opt ani, trebuia sa ma casatoresc, iar fiul meu avea nunta planificata pentru anul 2010, luna mai.

„In doua saptamani de terapie mi-am pierdut complet parul“

La inceputul lui decembrie am facut biopsie si s-a pus diagnosticul de cancer de san, stadiul IIIA. Socul confirmarii m-a aruncat intr-un cosmar si marturisesc ca imi era o frica ingrozitoare. Povestea fiecarei femei care a trecut prin asa ceva este unica desigur, insa toate au ceva in comun: durerea si disperarea de a lupta sa traiesti. Un diagnostic de cancer este unul din lucrurile cele mai infricosatoare pentru orice persoana, iar eu de fapt, habar nu aveam cu ce boala crunta trebuie sa ma lupt, nu eram constienta de ceea ce avea sa se intample.

La inceput am negat boala, eram revoltata si plina de intrebari care nu aveau desigur nici un raspuns: de ce mie, de ce acum? Am aflat incet-incet ce urma sa fie, am aflat ca boala trebuie tratata pe durata lunga si ca va trebui sa fiu foarte curajoasa pentru a-mi ajuta corpul sa treaca peste efectele terapiei. Si, mai mult decat orice, am aflat ca nu este o „stampila“: gata, capat de drum, ca exista multe sanse de vindecare.

Am inteles faptul ca voi fi foarte marcata dupa interventia de mastectomie radicala, dar am hotarat sa fac aceasta operatie, in ciuda traumei. Sunt momente pe care nu le poti descrie in cuvinte si trairi care ma cutremurau doar cand mi le inchipuiam: sa vezi cum parul tau frumos cade si cum se distruge feminitatea din tine dupa fiecare cura de chimioterapie. Sa te vezi mutilata dupa operatie… Cumplit.

Dupa ce am primit diagnosticul, s-a hotarat sa fac patru sedinte de chimioterapie pentru ca sa se poata face operatia, dar cea mai grea veste, dupa prima cura terapeutica, a fost ca peste doua saptamani imi voi pierde complet parul, un lucru care pentru mine a fost o lovitura foarte grea. Imi iubeam parul lung, auriu, eram tare mandra de frumusetea lui si numai la gandul ca va trebui sa accept sa raman fara par am crezut ca se darama pamantul cu mine. Asta m-a panicat mai tare decat gandul la raul si reactiile groaznice ale tratamentului, care insa, cu ajutorul bunului Dumnezeu, au trecut destul de usor.

Citeste continuarea pe pagina urmatoare: 1 2

Recomandari
Spune-ne parerea ta
Baby
Sfatul parintilor
Mai multe din Relatii