Totul despre procedura de adopţie

cuplu

Ramona Popa, consilier în cadrul Oficiului Român pentru Adopţii, ne desluşeşte legea, în litera şi mai ales în spiritul ei.

ramona popaInteresul copilului primează

„E mult folclor în jurul adopţiei“, spune Ramona Popa. „Că adopţia în România durează foarte mult, că e un proces birocratic chinuitor… În România durează mai puţin decât în majoritatea ţărilor europene.

Cei mai mulţi părinţi care vor să adopte sunt cupluri infertile. Sunt ani de aşteptare în spate, de încercări, de speranţe şi dezamăgiri – cam 10 ani în care au respins ideea de adopţie.

Aceşti oameni au acumulat o încărcătura emoţională puternică; decizia de adopţie vine ca ultima soluţie. Ar vrea să se întâmple peste noapte, dar asta n-ar fi neaparat în avantajul familiei.

Adopţia trebuie să răspundă nevoilor copilului, nu să fie doar o măsură reparatorie pentru părinţi.“

Atestarea familiei adoptive

Persoana sau familia care doreşte să adopte – legea conferă aceleaşi drepturi cuplurilor ca şi persoanelor celibatare – trebuie să fie legal atestate.

Aici începe acea birocraţie mult blamată. Este vorba despre depunerea unor documente „de bun simţ“, subliniază Ramona, care să ateste capacitatea de a deveni părinţi adoptivi: evaluarea condiţiilor materiale de creştere a unui copil, existenţa unui spaţiu locativ, o evaluare psihologică, analize medicale, garanţii morale, reprezentate printr-un certificat de cazier.

Odată depus acest dosar, „urmează perioada cea mai dificilă, aşteptarea“, spune Ramona, „dar şi aceasta are un sens, pentru că se creează spaţiul mental pentru primirea copilului.“

După depunerea dosarului de atestare, se alcătuieşte o echipă pluridisciplinară formată din asistent social şi psiholog care evaluează familia din punct de vedere social şi psihologic, după care se emite atestatul.

În perioada de aşteptare, la nivelul direcţiilor de protecţie a copilului, au loc întâlniri trimestriale cu familiile care încă nu au intrat în procedura de adopţie, pentru a răspunde întrebarilor, neclarităţilor. Părinţii fac şi un curs de pregătire. Şi toată perioada aceasta durează maxim 120 de zile.

Copilul declarat Adoptabil

Un copil poate fi declarat adoptabil după ce demersurile de reintegrare în familia biologică, eventual extinsă, au eşuat. În aprilie 2012, legislaţia privind adopţia a suferit o modificare extrem de importantă.

Înainte, aceste demersuri puteau dura ani de zile, pentru că nu era prevăzută o limită de timp. Noua lege introduce termene foarte clare, în funcţie de situaţie.

Pentru copilul cu părinţi necunoscuţi, se merge cu dosarul în instanţă pentru deschiderea procedurii de adopţie în 30 de zile de la emiterea certificatului de naştere.

Pentru copiii ai căror părinţi naturali declară că renunţă la ei şi nici rudele până la gradul IV nu doresc să-i ia în îngrijire, în 60 de zile de la declaraţie se merge cu dosarul în instanţă.

După acest termen, părinţii biologici nu mai pot reveni şi nu mai pot întoarce din drum procedura. Termenul este de un an pentru copiii care sunt deja în sistemul de protecţie, fără ca părinţii să-şi fi exprimat neaparat acordul de a-i da spre adopţie.

Dacă în termen de un an părinţii nu colaborează în mod real cu autorităţile pentru rezolvarea situaţiei care a dus la instituirea măsurilor de protecţie, se merge cu dosarul la instanţă. Deci, cu noua lege, copiii devin mult mai repede adoptabili.

Potrivirea teoretică – pe criterii generale

shutterstock_90475393Cut

Odată ce un copil a devenit adoptabil prin sentinţa judecătorească, pentru el se emite, la nivelul Oficiului Naţional pentru Adopţii, o listă cu cele mai potrivite zece familii pentru copilul respectiv.

Se ţine cont de proximitate, de vechimea atestatului, de categoria de copil pentru care familiile optează: vârsta, sex, etnie, stare de sănătate, disponibilitatea de a adopta fraţi.

Apoi, cei de la Protecţia copilului – psihologul, asistentul social – care au atât dosarul copilului cât şi pe al părinţilor, aleg o familie pentru acel copil, ţinând cont de criteria foarte specifice.

Acolo intervine expertiza specialistului, în funcţie de nevoile copilului, şi se alege familia cu cel mai mare potenţial de a răspunde acelor nevoi. „Nici într-un caz nu face potrivirea un calculator“, spune Ramona, ţinând să combată un alt mit al adopţiei.

Potrivirea practică

De îndată ce s-a selectat cea mai potrivită familie pentru un copil adoptabil, familia primeşte toate informaţiile despre caracteristicile şi nevoile acelui copil, precum şi câteva fotografii recente ale copilului.

Familia are posibilitatea să refuze, fără să i se ceară vreo justificare; i se va propune un alt copil pentru care s-a realizat potrivirea teoretică. Dacă familia doreşte continuarea potrivirii practice, urmează prima întâlnire fizică, în mediul de viaţă al copilului, fără ca acesta să fie informat despre motivul vizitei familiei (pentru că se poate întâmpla ca familia să nu dorească să continue procesul şi copilul s-ar simţi respins).

După prima vizită, familia are trei zile la dispoziţie să comunice DGASPC, în scris, daca doreşte continuarea potrivirii practice. În acest caz se stabileşte, împreună cu specialiştii, un program de vizite (minim patru), în scopul acomodarii copilului cu familia.

Urmează etapa încredinţării în vederea adopţiei. „Este posibil ca această perioadă să fie însoţită de sentimente de tristeţe pentru copil“, atrage atenţia Ramona. „Este important ca familia adoptivă să recunoască aceste emoţii, să nu încerce să le înabuşe, ci să le valideze şi să sprijine copilul să treacă prin această perioadă de doliu după pierderea persoanelor de referinţă cu care a avut o relaţie de ataşament.“

Adopţia internaţională

Dacă înainte, adopţia internaţională era permisă doar pentru rude până la gradul III, după schimbările din 2012, aceasta este deschisă pentru cetăţenii români care au reşedinţa în străinătate şi pentru cuplurile în care unul dintre parteneri este cetăţean român.

„Adopţia internaţională este guvernată de principiul subsidiarităţii, stabilit prin Convenţia de la Haga: pentru un copil adoptabil trebuie căutată o familie în ţara în care s-a născut. Abia după epuizarea posibilităţilor în ţară, se poate declanşa procedura de adopţie internaţională“, explica Ramona Popa.

Conform legislaţiei noastre, copilul devine eligibil pentru adopţia internaţională dacă timp de 2 ani nu a fost adoptat în ţară.

Legile internaţionale cer ca părinţii să fie atestaţi şi în ţara de reşedinţa, şi în ţara de provenienţă a copilului, conform criteriilor cumulate din ambele ţări. „Procedura din România durează 6 luni de la depunerea dosarului; mai mult durează să-şi obţină atestatul în ţările de reşedinţă. În Italia, de exemplu, durează un an.“

După încuviinţarea adopţiei, serviciile sociale din ţările respective monitorizează familia şi copilul timp de 2 ani, trimiţând rapoarte periodice în ţară.

Adopţia este un proces continuu

După încuviinţarea adopţiei, urmează o perioadă de monitorizare post adopţie, cu vizite trimestriale ale celor doi specialişti, psihologul şi asistentul social, în care familia este susţinută şi consiliată pe tema integrarii, adaptarii, atât a copilului cât şi a restului familiei.

 Articolul complet, cu toată procedura adopţiei, îl puteţi găsi în Revista Avantaje, ediţia ianuarie 2014.

Vezi şi Adoptia, un mod de a deveni mama

Recomandari
Spune-ne parerea ta
Baby
Sfatul parintilor
Mai multe din Relatii