Tincuţa Apateanu: Ajut copiii săraci să meargă la şcoală

La 35 de ani, Tincuţa Apateanu, una dintre cele mai influente femei din România, vorbeşte pentru prima data despre viaţa şi drumul ei pornit de la foarte aproape de zero, despre educaţie şi filantropie şi despre misiunea ei de a ajuta, un gest teribil prin puterea lui simpla care poate schimba faţa lumii în care traim.

„Am crescut într-o familie cu patru copii şi cu parinţi preocupaţi mai degrabă de supravieţuire decât de educaţie, dar am vrut mereu mai mult, am ştiut că merit mai mult şi am fost dispusă să muncesc pentru asta.

Atitudinea asta şi ambiţia m-au ajutat enorm în toate zilele în care îmi era jenă de simplitatea hainelor sau de lipsurile de tot soiul care mi-au marcat cea mai mare parte din copilarie, ori în cele în care colegii făceau chetă pentru mine şi îmi aduceau sandvişuri şi haine pentru că ai mei nu şi le permiteau.

Am fost la vremea aceea în situaţia în care sunt mulţi dintre bursierii noştri acum, de a refuza, de exemplu, absolut orice ieşire în oraş pentru că nu aveam nici un leu în buzunar.

Ştiu că, din pacate, nu doar eu am fost într-o astfel de situaţie şi mi-aş fi dorit desigur, atunci când eram eu la liceu, ca cineva să îmi întindă o mână de ajutor aşa cum făcem noi acum.

Prima mea experienţa într-un ONG a fost ca director al Fundaţiei Energie Vie, unde primele proiecte au fost cu buget zero: anunţăm toţi prietenii şi colegii că vom merge la şcoli de la sate şi îi rugăm să doneze jucarii, hainuţe şi rechizite.

Încărcăm 3-4 maşini şi mergeam în convoi prin toate colţurile ţării. Nu era un ajutor mare, dar satisfacţia noastră era enormă vazând nerabdarea şi bucuria copiilor.

Copii frumoşi, copii cuminţi şi timizi, copii cu speranţă în suflet şi în privire, copii care au nevoie de noi pentru a le oferi imboldul de a prinde aripi.

Sunt mii de astfel de copii în România, micuţi care trebuie să înceapă să muncească de la 8-9 ani, iar la 15 ani abandonează şcoala, dar care ar ajunge departe dacă ar avea o şansa.

Am început apoi şi cursurile unui MBA Româno-Canadian, exact atunci când fiul meu, Mihai, avea doar un an şi jumatate, împarţindu-ma între fundaţie, şcoala şi grija pentru cel mic, iar, din 2007, timp de şase ani, am condus o importantă iniţiativa filantropică din România, care a ajutat numeroşi bursieri, elevi şi studenţi fără mijloace materiale, dar cu rezultate şcolare foarte bune.

Au fost ani în care am învaţat enorm, în care am simţit că ceea ce fac contează şi în care m-am simţit recunoscatoare în fiecare zi pentru că am avut şansa să fac exact ceea ce-mi doream.

Din pacate fundaţia şi-a încetat activitatea, iar acest lucru a afectat foarte mulţi oameni, bursieri şi angajaţi, iar mie mi-a oferit şansa de a o lua de la capat.

Este foarte uşor să gândeşti proiecte mari atunci când ai toate resursele la îndemână, dar este infinit mai complicat (deşi poate mai provocator) sa încerci să găseşti soluţii atunci când nu ai nici echipă, nici sediu, nici bani.

Astfel că am înfiinţat propriul ONG, Asociaţia „Edusfera“, care organizează în fiecare an Gala Premiilor în Educaţie şi oferă burse de studiu copiilor săraci pentru ca ei să poată merge la şcoala.

Avem şi un proiect de integrare socială: „Digital Kids“, unde copiii între 8 şi 14 ani învaţă programare pe computer ceea ce, pentru un copil sărac, va reprezenta un mare avantaj la angajare şi va putea obţine salarii mai bune.

Cred foarte mult în filantropie, cred în implicarea societaţii civile în rezolvarea unor probleme sociale şi cred că oamenii ajunşi la un anumit statut şi confort financiar au nevoie şi simt dorinţa de a-i ajuta pe cei mai puţin norocoşi; cred că împreună putem să schimbam în bine, dacă nu toată lumea, o bună parte din ea.

Eu am doi copii: Mihai, de opt ani, şi Maria, care are aproape doi, şi realizez că ei m-au făcut să mă simt mult mai responsabilă şi poate, ceva mai prudentă.

De când am devenit mamă, de fiecare dată când aflu că un copil este în dificultate, nu mă pot opri să mă întreb cum ar fi fost ca Maria sau Mihai să se afle în situaţia respectivă.

Lui Mihai i-am explicat tot timpul ce fac, i-am spus că încerc să ajut copiii saraci să meargă la şcoală, să înveţe şi să fie din ce în ce mai buni, indiferent de obstacole, iar într-o zi, când a fost întrebat la şcoală cu ce se ocupă mama lui, el a răspuns senin: „mama este îngrijitoare de copii“.

Şi poate că aceasta este cea mai frumoasă definiţie pe care o poate capată munca mea.

Autor: Adrian Cîlţan

Foto: Dan Borzan

Andreea Marin Banica, o mama care sprijina alte mame
 

Recomandari
Spune-ne parerea ta
Baby
Sfatul parintilor
Mai multe din Povesti adevarate