Sonia Argint Ionescu: “Să trăiesc sănătos nu e un efort”

De 15 ani, este prezentatoarea emisiunilor în limba germană de la TVR; din 2013, prezintă emisiunea „Vreau să fiu sănătos”. Este soție și mamă de băieți: Marc (11 ani și jumătate) și Eric (10 ani). 

sonia argint ionescu

Pentru mine, limba germană nu e o limbă, e o știință. Trebuie s-o înveți de mic. În cazul tău cum a fost?

Am început de la 5 ani, când m-au dat la meditații. Mama are o prietenă foarte bună, învățătoare de limbă germană, una dintre cele mai bune până în
momentul actual – Simona Deturjanschi. Am învățat germană într-o lună de zile, puteam să port o conversație ușoară. Și încă o lună de zile am stat la o familie de sași din Sibiu. Aceasta a fost pregătirea mea pentru admitere.

Se dădea un examen pentru intrarea la școala germană. Era un examen de limbă, în care trebuia să dovedești că ai cunoștințele necesare să poți face față predării exclusiv în limba germană. Și eu cred că o limbă străină, și mai ales o limbă grea cum este germana, învățată de la o vârstă foarte mică, te determină să gândești în limba respectivă. Cred că poți spune că stăpânești o limbă atunci când poți să gândești în acea limbă.

Cum ai ajuns de la 18 ani, în televiziune?

A venit la noi în liceu o echipă a redacției de limbă germană – erau în căutarea unei prezentatoare. Au făcut o selecție, probabil și la recomandarea profesorilor. Ne-au invitat la un interviu în limba germană; am rămas eu și o colegă de clasă, am dat proba de telegenie și am rămas eu.

Te-ai gândit să pleci în altă țară? 

Da, m-am gândit, numai că viața mea a luat un curs altfel decât mi-aș fi imaginat. N-am apucat să-mi fac planuri, pentru că s-a întâmplat să-l cunosc pe Horațiu. El este inginer de profesie, dar de mulți ani, este întreprinzător privat. Are cu 14 ani mai mult decât mine.

Ne-am îndrăgostit, ne-am căsătorit, iar la 22 de ani – în ultimul an de facultate – am avut primul copil. Și, odată cu copilul, totul se schimbă. Orice plan ai fi apucat să-ți faci, se dă peste cap.

Presupun că băieții învață germană…

O presupunere parțial greșită. Au fost amândoi la grădinița germană, dar ne-am gândit să nu-i lăsăm în sistemul de învățământ românesc – Școala germană, Goethe, ține de sistemul public – și am început să-i pregătim în paralel pentru școala franceză. În timp ce mergeau la grădinița germană, acasă făceau meditații la limba franceză.

Eric a intrat la școala franceză. Marc a vrut să dea examen și la germană. Le-a luat pe amândouă foarte bine și, în final, a ales germana. Așa că unul e la școala franceză, unul e la școala germană. Dar și cel mic mai știe germană.

Îmi dau seama că acei doi ani de grădiniță în limba germană pe care i-a făcut au rămas acolo, în mințișoara lui. Mai vorbesc cu ei acasă, îi trimit în tabere de germană. Dar copiii refuză să facă anumite lucruri cu părinții. Nu putem vorbi mereu în germană – li se pare caraghios, artificial.

Citești în germană?

Eu citesc în proporție de 80% în limba germană. Mi se pare mult mai expresivă limba. Și nu neapărat literatură germană. De exemplu, pe Isabel Allende am citit-o tradusă în germană.

Deși ai fi putut s-o citești în original, în limba spaniolă…

Ar fi trebuit să pot. Cu spaniola e o poveste… și un anumit regret. Eu mi-am dorit foarte tare să mai învăț limbi străine, în afară de cele pe care le știam. Am o înclinație, învăț cu ușurință. Am făcut în școală germană, engleză și franceză, limbi pe care le stăpânesc destul de bine, și mi-am zis că vreau ceva nou. Am hotărât să studiez germana ca limbă principală și ca limbă secundară, spaniola, pe care urma s-o încep de la zero.

Am avut jumătate de an timp de acomodare, după care am trecut direct la «El Cid». În momentul acela, pe mine m-au pierdut. Era imposibil ca, după numai un semestru, să putem citi un poem într-o limbă spaniolă arhaică.

În anul următor, am dat de o profesoară celebră, despre care fusesem avertizată: aveam să mă împiedic. Am avut restanță până în ultimul an, când am luat-o pentru că profesoara s-a îmbolnăvit și a trimis pe altcineva la examen. Și nu eram singura în situația asta.

Ai cochetat cândva cu modelingul?

La 15 ani, pentru că mergeam destul de cocoșată și cu picioarele cu vârfurile în interior, mama s-a gândit să facă ceva ca să-mi corectez ținuta. Așa am ajuns la modeling. Mie mi-a plăcut, m-am adaptat foarte ușor în lumea asta, m-am înțeles foarte bine cu fetele, mai ales cu cele mai mari. Am avut prezentări de modă. Îmi plăcea la nebunie, și acum m-aș duce, fără nici o problemă.

Dar, la un moment dat, când s-a ivit șansa să plec în străinătate, s-a pus problema să slăbesc cu 2-3 kg. Așa se cere, ca manechinele să fie foarte slabe – cu cât mai slabe, cu atât mai bine. Nu m-am încadrat în măsurătorile necesare și n-am plecat. Dar probabil că n-am plecat pentru că trebuia să se întâmple altceva.

Ție îți par frumoase fetele acelea atât de slabe?

Unele sunt exagerat de slabe, ți se pare că au o problemă de sănătate. Însă sunt modele care se vede că merg la sală, că au fibră – mie îmi plac. Cazurile de anorexie sunt niște extreme. Un regim de viață cu adevărat sănătos, ca rezultat, înseamnă și un trup suplu.

Mi-e greu să cred că cineva care trăiește sănătos și face sport, mănâncă multe fructe și legume poate să arate prost. Anorexia este o afecțiune psihică.

Ce-a fost mai întâi: emisiunea de sănătate sau preocuparea ta pentru o viață sănătoasă?

Am fost chemată de șefii mei și mi s-a dat de ales între două producții: una, zilnică, în prime-time, de genul magazin monden; cealaltă, o emisiune săptămânală de sănătate. Am ales-o pe cea de sănătate. În detrimentul notorietății…

Preocuparea mea pentru sănătate a existat dintotdeauna, a venit din familie. Mama și tata sunt niște oameni care au mâncat sănătos întotdeauna, care nouă ne-au dat mâncăruri sănătoase.

Așa am fost obișnuită, nu fac niște eforturi. Nici să mănânc salată – îmi place salata; nici să fac sport – îmi place sportul. Ceea ce acum se numește stil de viață sănătos este ceva ce multe persoane și-au însușit de câțiva ani încoace. Din punctul meu de vedere este normalitate. E ceva de care fiecare dintre noi ar trebui să țină cont ca să-i fie bine pe termen lung.

Ai senzația că tinerii de acum pierd ceva nemaicitind cărți și informându-se punctual, pe subiecte precise?

Da. Pierd în primul rând plăcerea lecturii. În momentul în care citești o carte, intri în lumea pe care acel autor o creează. Mie, cel puțin, așa mi se întâmplă. Bineînțeles, dacă vrei o informație, e foarte simplu să te duci la prietenul Google și s-o ceri – dar, până la urmă, trebuie să știi și ce informație să ceri. Și să știi cum să alegi informația corectă.

Este o realitate că foarte mulți dintre copii au pierdut această plăcere a lecturii. O văd în cazul copiilor mei pe care zilnic îi întrebăm: „Astăzi ai citit ceva?”. Le place foarte mult să le citim noi. Le place și acum, la vârsta pe care o au. Dar dacă vine vorba să pună ei mâna pe o carte să o citească, este o luptă continuă. Îți dai seama că le-am cumpărat multe feluri de cărți.

Le-am dat „Jurnalul unui puști” (de Jeff Kinney, 6 volume, editura Art. N.red.). Pe astea le-au mai citit, i-au prins cumva. Sunt cărți pentru copii de vârsta lor, scrise într-un mod accesibil, simpatic, cu tot felul de gaguri pe care ei le gustă – genul de cărți care, pe vremea mea, nu existau.

Dar am încercat Alexandre Dumas, Jules Verne – le place teribil de tare, dacă stă Horațiu să le citească. Pentru că, în momentul în care le citește, apar acolo niște cuvinte, niște informații, pe care ei nu le înțeleg și au posibilitatea să-l întrebe. „Ce este o leghe?” – el, inginer, știe să le explice. Și atunci este și o bună ocazie de relaționare. Așa a mers!

Autor: Mihaela Serea

Foto: Alexandra Sandu

Recomandari
Spune-ne parerea ta
Baby
Sfatul parintilor
Mai multe din Timp Liber